Atelierul de tâmplărie și împletituri de la Văcărești

La începutul secolului XX, reforma închisorilor făcea parte din procesul de modernizare a națiunii române.

 

La 19 august 1904, inaugurând Pavilioanele Direcțiunii Închisorilor, Gr. Dianu, directorul general al închisorilor, declara că penitenciarul nu mai putea continua să fie „o școală de corupție”. Una dintre misiunile criminaliștilor reprezenta acțiunea de reeducare morală și profesională a deținuților, prin intermediul unui principiu simplu: acela al muncii. La acea vreme, condamnații puteau deprinde pe timpul săvârșirii pedepsei diverse meșteșuguri pe care să le practice la eliberare, devenind astfel folositori atât familiilor lor cât și societății.

În 1908, C. Rădulescu, subdirectorul general al închisorilor, evidenția importanța organizării muncii în aceste instituții corecționale. Munca trebuia să fie obligatorie, fiind axată în special pe confecționarea obiectelor necesare penitenciarelor, precum produsele de îmbrăcăminte și încălțăminte, precum și la fabricarea unor bunuri trebuincioase celorlalte instituții ale Statului.

Astfel, în București, la Penitenciarul Văcărești, antreprenorul David Littman conducea un atelier de tâmplărie și împletituri care funcționa prin concesiunea Statului. Cunoscută mai târziu ca „Fabrica de mobile de artă în lemn, trestie și bambus”, aceasta avea un magazin de desfacere în strada Lipscani nr. 3.

În 1905, deținuții din acest atelier produceau coșuri pentru rufe, de piață sau pentru birou, cuiere pentru voiaj, mobilier din trestie (măsuțe de lucru, canapele, fotolii, dormeze, mese), precum și cărucioare pentru copii. Obiectele realizate erau expuse în cadrul expozițiilor organizate cu ocazia Târgului Moșilor sau la Pavilioanele Direcțiunii Închisorilor. În 1906, fabrica a fost premiată cu Diploma de onoare și Medalia de Aur la Expoziția Generală. Regele Carol I însuși a ales un fotoliu umbrar de răchită pe care l-a trimis la Sinaia.

Cei care lucrau în acest atelier erau remunerați, primind de altfel prime de încurajare din partea antreprenorului. Din salariul plătit unui condamnat, o jumătate mergea către stat, iar cealaltă jumătate se împărțea încă o dată: pentru folosul propriu-zis al deținutului, respectiv pentru fondul pe care urma să îl primească după eliberare, cu condiția de a practica în continuare meseria deprinsă.

Preocupat de probleme de igienă socială, medicul legist Nicolae Minovici a început să plaseze în 1909 pe străzile bucureștene… coșuri de gunoi! Trecătorii erau rugați „sa arunce hârtii, coji și sâmburi de fructe, în sfârșit tot ceea ce bucureșteanul obișnuiește să arunce în drum”. Desigur, acestea erau produse în atelierul supervizat de către Littman la Văcărești.

În 1912, Littmann solicita Consiliului Industriei obținerea unor avantaje promise de Legea pentru încurajarea industriei naționale. Conform memoriului său, la această dată lucrau în atelier 136 de persoane, din care 120 erau deținuți. Folosind materia primă care nu se găsea la acea vreme în țară, precum trestia exotică, bambusul și diverse mușamale care îmbrăcau obiectele, dar și utilaje speciale pentru producție, acesta solicita să nu fie impozitat pentru aducerea lor în țară. Totodată, legea prevedea reducerea impozitelor către stat și scutire de taxe pentru transportul materialelor pe Căile Ferate Române.

La acea vreme, unicul avantaj de care se bucura firma Littmann o era plată scăzută a mâinii de lucru, datorită angajării deținuților. În schimbul acestui avantaj, firma a fost obligată să înființeze o școală care să ofere ocupație deținuților în timpul pedepsei, pregătindu-i pentru practicarea meseriei după eliberare. Rezultatele au fost vizibile, deoarece, în anii în care școala a funcționat, doar doi recidiviști s-au întors în ateliere. Afacerea presupunea însă cheltuieli prea mari pentru plata maeștrilor și transportul materialelor de la Văcărești în oraș. Fără dobândirea avantajelor solicitate, patronul se vedea obligat să înceteze opera începută, de care se bucura mai ales statul, precum și societatea. În final, dat fiind faptul că Littman beneficia deja de un ajutor din partea statului, cererea i-a fost respinsă.

Articol scris de Mădălina Manolache, muzeograf Muzeul Nicolae Minovici, secția Antropologie Urbană, MMB

Surse:

***, „Închisorile noastre”, Voința națională, 10 octombrie 1908, p. 2.

***, „Joia moșilor”, Viitorul, 31 mai 1908, p. 2.

S.A.N.I.C, f. M.I.C., d. 59/1912.

1903. Demetrescu, „Joia Moșilor”, Adeverul, 1903.
1904. Fr, „Oraș curat!”, Adeverul, 1 septembrie 1909, p. 1.

Nicolae Minovici, L`assistance sociale il y a vinght-cinq ans en Roumanie, Tipografia Legătura Văcărești, București, 1934.

2. Macri, „Printre hoți și pușcăriași”, Dimineața, 9 decembrie 1905, p. 2.

Rusenescu, „Inaugurarea pavilioanelor direcțiunii închisorilor”, Universul, 19 august 1904, p. 1.

1991. Manole, Documente privind dezvoltarea industriei orașului București, 1856-1933, Direcţia Generală a Arhivelor Statului din România, București, 1991.