AUTIŞTII CĂRŢILOR (19)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013

x

x                    x

Având la dispoziţie atâtea date şi atâtea inscripţii ca la Domul din Aachen, gândul îţi va zbura înapoi, condus de un contrast izbitor: mulţi suverani încoronaţi în ctitoria lui Carol cel Mare din Aachen şi-au aflat locul de veci într-un alt lăcaş de legendă, Domul din Speyer, acel oraş al Niebelungilor unde se găsesc criptele împăraţilor şi regilor intraţi şi ei în mit. Nici un înscris pe vechile morminte acoperite cu dale simple, nimic ostentativ precis peste stratul de “zugrăveală” iniţial. Acolo totul mai este posibil prin inefabil, aici, la Aachen, totul pare spus o dată pentru totdeauna.

Şi totuşi!

Teoria predestinării funcţionează foarte puternic la Aachen: de pildă, coloanele iniţiale au fost luate din Dom de către Napoleon şi transportate în Franţa. Fiind doar decorative, clădirea nu s-a dărâmat. Însă, aduse – cele mai multe – înapoi, ele au susţinut cupola pe vremea bombei – care s-a dovedit neputincioasă în lăcaşul lui Carol cel Mare.

Şi acesta este din nou doar deocamdată sfârşitul: legendele zămislirii abundă în coincidenţe şi numeroase explicaţii miraculoase au pătruns şi în sălile tezaurului: de la păstrarea intactă a unor moaşte până la prezenţa calotei craniene a ctitorului, sub coroana aurită.

Însă – oricum – cel mai enigmatic rămâne Diavolul care, într-un fel, a fost şi el ctitorul acestei străvechi biserici! Ceea ce, poţi crede că s-ar fi putut întâmpla şi aşa[1]: se ştie, Carol cel Mare şi-a construit imperiul prin supunerea unor vaste teritorii şi prin creştinarea (şi) cu argumentul săbiei a numeroase populaţii: necredincioşii, păgâni de tot soiul, diavolii, roiau în jurul stăpânirii sale. Nu toţi au fost ucişi: unii – puţini – au fugit, alţii au reuşit să-şi cumpere, pentru un timp, liniştea. Cunoscuţi aceşti păgâni sub numele tutelar al stăpânului sau căpeteniei lor, necredincioşii se confundau cu acel fruntaş. Păgân fiind, acesta devine Diavolul însuşi. Tolerant în neputinţa sa – lucru care pentru acele vremuri nu reprezintă o tautologie – Diavolul respectiv acceptă să colaboreze la opera lui Carol cel Mare, atâta vreme cât el poate să rămână la vechile-i convingeri. Deocamdată, pentru că, după aceea, va mai vedea el… Însă pentru a face acest lucru, pretinde şi el garanţii. Doar că, în locul ostatecului promis, i se oferă tot un pui de diavol, un lup – acel posibil simbol al păgânităţii1.

Plauzibil până aici, nu? Că acest “lup” s-a opus şi cei care l-au “reprezentat” au reuşit să-i producă şi ei pierderi Diavolului este posibil, iar degetul rămas în gura “fiarei” se pretează uşor la asemenea explicaţii. Că acest “lup” a fost unul sau mai mulţi ostateci ori că a reprezentat un rival sau o formaţiune rivală şi anume acela (aceea) care să vie să ceară protecţie Împăratului, cel ce l-a (i-a) vândut din prima clipă, pare să încline spre prima variantă: Carol cel Mare, personalitatea dominantă a evului mediu timpuriu, a înşelat oricum – fie că a dat un păgân în locul ostatecului promis, fie că l-a vândut pe cel ce a venit la el să ceară ocrotire. Însă doar în primul caz supărarea Diavolului pare justificată.

Apoi căpetenia barbară, văzând că nu şi-a căpătat răsplata convenită, asta după ce s-a îndepărtat de Aachen cu falsa garanţie şi s-a dumirit abia atunci (prin cine ştie ce întâmplare), s-a întors cu gânduri de răzbunare spre ctitoria la care a colaborat. Abia în clipa aceea, Diavolul a devenit cu adevărat duşmanul şi de aceea identitatea sa devine mai polivalentă: el a fost cel ce nu s-a supus dogmei în numele căreia s-a ridicat biserica, el a reprezentat şi solii care au venit după răsplată, soli înşelaţi şi probabil pedepsiţi la rândul lor pentru aceasta de către căpetenia tutelară (fapt care ar explica absenţa lor la revenirea războinică spre Aachen, absenţă ce l-a făcut pe stăpânul lor să nu aibă cunoscători ai drumului), el a fost şi conducătorul păgân şi armata lui venită să distrugă lăcaşul construit din ajutorul unor bani păgâni împotriva credinţei păgâne.

Recapitulând, legenda ar suna cam aşa: Împăratul n-a mai dispus de fonduri pentru a-şi termina ctitoria şi a apelat la un conducător vecin. Acela l-a ajutat material, însă n-a primit, în schimb, garanţiile promise. Campania pornită împotriva Aachenului s-a oprit brusc şi într-un mod atât de fericit pentru oraşul lui Carol, încât faptul n-a putut fi perceput decât drept sfânt miracol.

Dar… Istoria, ca şi literatura, are proprietatea de a încerca să fie cât mai logică în povestirea unor fapte în care firescul se ascunde, de multe ori, sub aparenţe înşelătoare. Ceea ce duce, de obicei, la ideea că logica avută la îndemână trebuie să constituie rama, iar tot ceea ce nu încape în acest cadru să fie îndepărtat. Uzurpând astfel, logica noastră rămâne singurul lucru credibil şi atestabil în realitatea păstrată după această reţetă. O sumedenie de convenienţe, devenite cu timpul legi, vin să întărească logica astfel impusă.

Domul din Aachen, bântuit de legende, rămâne un exemplu despre felul cum lăcaşurile de rugăciune n-au fost întotdeauna doar opera unor enoriaşi preacuvioşi şi cum Diavolul însuşi a colaborat dintotdeauna cu sârg la propria sa excomunicare.

x

x                    x

Frumoasă poveste! Şi frumoasă interpretare! Şi foarte omenească, în acelaşi timp… Dar dacă diavolul a fost într-adevăr Diavolul?

Mintea muritorilor este tributară înaltei lor inteligenţe. Culturii, educaţiei şi logicii lor. Şi, totuşi, dacă diavolul a fost cu adevărat Diavolul?

Un alt popas, alte fotolii comode. Cum? Unii începeţi deja să gâfâiţi?! Excursia aceasta nu e deloc uşoară, constată cineva.

– Am parcurs de acum jumătatea urcuşului, îl încurajează ghidul. Ca să ajungi la oamenii puternici, trebuie să fii tu însuţi puternic.

Unii dintre voi sunt deja le ferestre. Şi iarăşi e cu totul derutant să treci de la un punct cardinal la altul: parcă turnul nu se află la mijlocul aceluiaşi peisaj: dintr-un loc vezi marea, dintr-altul o câmpie unde muncile câmpului sunt în toi, apoi un foarte apropiat perete de stâncă şi, în sfârşit, un deşert de gheaţă.

Poate ar fi trebuit o pregătire mai serioasă. O pregătire fizică şi psihică. Ghicindu-vă gândul, ghidul spune:

– Nu cu mult timp în urmă, un asemenea antrenament prealabil s-a făcut. Însă, nerăbdătoare, lumea, neştiind ce o aşteaptă, a protestat mereu. Acum s-a renunţat la pregătire şi fiecare este lăsat să continue itinerarul până unde poate. Cine vrea să rămână aici poate s-o facă. Locul este plăcut, priveliştea de la ferestre merită şi ea admirată, iar băuturile răcoritoare din fructe proaspete sunt la discreţie. Nu trebuie să vă faceţi griji: când vom coborî, cei rămaşi vor fi recuperaţi.

Totuşi, deocamdată nimeni nu este dispus să abandoneze.

Pe zidurile casei scărilor, sunt fixate săbii, lăncii, arbalete, securi. Panopliile par adevărate opere de artă.

[1] Preluat după Adam von Leopoldsburg, menestrel din secolul al XIII-lea.

1 Dintre multele animale şi păsări înfăţişate de pe icoane, deşi, în rest, posedă o simbolistică bogată, lupul lipseşte de pe listele tradiţionale. În contextul nostru, el poate fi, cel mult, asimilat cu fiara (datorită ferocităţii sale) sau să joace rolul unui psihopomp.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.