Axa lumii (54)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.

AL ŞAIZECI ŞI PATRULEA

[1118 – 1149 (?)]

– Richard le Noir –

(Scenariile pe care le ducem cu noi în mormânt)

O femeie, o femeie cu părul negru, lung şi despletit, curgându-i bogat pe umeri, înveşmântată toată în alb, cu faţa apărată de un voal atât de subţire şi de fin, încât nu putea fi decât o pânză a unui păianjen al binelui, ţinându-şi mâinile strâns la spate, privindu-l lung, cu dor şi cu disperare şi depărtându-se în goana cailor căruţei. Şi ea, mai întorcându-şi o dată capul, înainte de a dispărea drumul printre copaci.

Cel de Al Şaizeci şi patrulea, cel numit de scrib Richard le Noir – cunoscut sub unul dintre numele cu rezonanţele considerate cele mai eroice ale timpului, însă un apelativ amintind şi de tatăl său – a venit cu Genealogul la Paris, pe vremea când avea doar câţiva anişori. Se născuse la Unterkraken, probabil, în preajma mănăstirii, se jucase pe dealurile din împrejurimi, învăţase alături de fraţii săi ceva carte de la mama lor, care, la rândul ei, deprinsese slovele de la Cel de Al Şaizeci şi treilea, cel ce avea mare nevoie de ajutoare, atunci când se pomenea cu imperative comenzi importante şi cu termene de execuţie scurte. Scribul nu ştie sigur dacă personajul nostru a fost, într-adevăr, primul moştenitor al celui ce-şi spunea Schwartz von Schwartz, dar cum despre Richard a dat de date coerente, iar despre ceilalţi copii ai Genealogului chiar de nimic şi cum această biografie permite şi accesarea informaţiilor despre urmaşii eroului, el va juca rolul celei de a şaizeci şi patra verigi a lungului şir. A corupt, poate, în felul acesta, scribul lucrarea? Scribul se apără: în primul rând, nu e deloc sigur că acest numit aici Richard le Noir n-ar fi fost cu adevărat primul fiu al tatălui său. Iar, în al doilea rând, sângele nu curge în venele urmaşilor neapărat după legile succesiunilor întâiului născut.

Faptele Celui de Al Şaizeci şi patrulea au fost cântate de numeroşi menestreli încă înaintea naşterii lui Richard şi eroul a venit drept personajul în viaţă al unei poveşti descrise şi interpretate deja de mult.

Scribul se îndoieşte că Al Şaizeci şi treilea să-şi fi botezat copiii cu numele împrumutate din colecţia completă a genealogiilor sale. Genealogul, în umilinţa sa, nu putea prelua măreţia marilor bărbaţi, nici măcar în speranţa în urmaşi. Schwartz von Schwartz era prea deştept pentru a-şi lega în vreun fel atât de evident nădejdile de unul dintre marii actanţi ai momentului. Orice protagonist poate să îndeplinească un destin de tragedie antică şi înţelept este să nu-i însemni pe cei dragi cu un tatuaj care, din podoabă, poate deveni, oricând, stigmat. (Cel de Al Şaizeci şi treilea îşi cunoştea rolul de individ mărunt nimerit printre mai marii lumii şi dorea să nu profite mai mult decât se cuvenea de locul său pe scenă. Importantă e opera şi nu autorul. De aceea, opera nici nu era semnată cu un nume de muritor, ci cu misteriosul şi inatacabilul sigiliu ∩≡☼. Aşa cum croitorul hainelor sclipitoare purtate de stăpân este prezent în faţa publicului doar cu acele straie, nici Genealogul nu dorea să iasă mai mult în evidenţă. Dar minunaţii arbori ai istoriilor neamurilor da: aceia se cuveneau să strălucească din plin la loc de cinste şi să nu fie umbriţi de stângăcia şi de imperfecţiunile unui trup lipsit de frumuseţe.)

Sosit la Paris, Cel de Al Şaizeci şi patrulea intrase într-o altă lume: într-o lume fără orizonturile largi ale dealurilor şi luncilor lăsate în urmă, unde putea vedea din prispa casei până la crestele îndepărtate, pe care nu a ajuns să le calce niciodată şi care permiteau imaginaţiei să le atribuie orice întâmplări trecute, prezente şi viitoare. Însă, întrucât crestele acelea se aflau întotdeauna la locul lor, indiferente la gândurile copilului, ele nu conţineau mai mult mister decât era acesta în stare şi dispus să le atribuie. La Paris, chiar dimpotrivă, orizontul era extrem de îngust, mai ales în uliţa strâmtă unde s-au mutat, geamurile erau mereu umbrite de casele din jur, lumina pătrundea cu zgârcenie în odăi, chiar şi în zilele însorite. Străzile şerpuiau misterios şi rar puteai vedea de la o răspântie la alta, oamenii se buluceau fără să se cunoască între ei, asemenea peştilor mărunţi din pârâul pe care îi plăcuse copilului să-l urmărească, ore în şir, în spatele grădinii din Uterkraken. Acolo trebuise să-şi imagineze monştrii care să-l înspăimânte, aici fiinţele străine – și deci înspăimântătoare – erau la tot pasul.

Copiii se aflau mai mult în uliţă şi puteau sta ziua prin casă doar când tata nu era acasă. Când acesta revenea din oraş, era nevoie de linişte pentru ca Genealogul să se poată ocupa de munca lui atât de istovitoare, cu care îşi hrănea întreaga familie. (Scribul este influenţat de caricaturile de mai târziu, cele ce-l arătau pe maestrul arborilor genealogici muncind gheboşat asupra stativului de lucru, în vreme ce, de partea cealaltă a uşii, puzderia de copii privea prin gaura cheii şi aştepta să primească de mâncare. Dar scribul nu crede că greşeşte prea tare: la venirea la Paris, Cel de Al Şaizeci şi treilea nu a fost un om sărac, în schimb, după câţiva ani, a devenit chiar bogat de pe urma comenzilor tot mai multe şi de la personaje tot mai sus puse. Ceea ce nu l-a împiedicat să nu-şi schimbe nici atunci viaţa modestă, să nu se mute din prima locuinţă în care se instalase la venire şi nici să nu angajeze prea multe ajutoare. Doar numele de Schwartz von Schwartz era o excepţie de la umilinţa care i-a intrat în sânge: dar acest Schwartz von Schwartz trebuia să semnifice că, deşi el se afla acum conştient de rangul său mărunt, ascendenţa i se trăgea dintr-o familie de oameni liberi, ce şi-a câştigat drepturile prin merite. Iar inelul cu sigiliul ∩≡☼ era singura, dar cu atât mai valoroasa, podoabă pe care o purta asupra sa, o podoabă misterioasă, extrem de potentă, de-a dreptul înspăimântătoare.) Cel de Al Şaizeci şi patrulea a hoinărit pe străzile şi maidanele din jur vreme de vreo trei ani, până ce a ajuns la vârsta la care se cuvenea să fie dat să slujească la un cavaler. Însă acei trei ani au fost suficienţi pentru ca să vadă mult mai multe decât ar fi putut crede că există pe lumea aceasta cel venit de la Unterkraken, un copil timid, introvertit şi cu o imaginaţie extrem de bogată. În vreme ce fraţii şi surorile sale, precum şi ceilalţi prunci ce se adunau zilnic printre trecătorii grăbiţi în mijlocul mulţimii de pierde-vară, se jucau până ce cădeau seara istoviţi în somn adânc, el observa tot ce se petrecea în jur şi visa noaptea chipurile întâlnite în timpul zilei: un cerşetor cu o rană oribilă la mână şi cu obrazul pocit de vărsat şi de murdărie, un alt cerşetor cu o mână la fel de oribilă, dar care parcă nu cerea de pomană, ci ameninţa, un tânăr elegant, venit în mod evident din alt mediu, dar întreţinându-se deseori îndelung cu nişte derbedei, despre care instinctul îi spunea copilului că e bine să te fereşti, un preot cu o mină atât de posomorâtă, încât privirea inspira groază în jur, preot ce trecea la ore regulate prin mijlocul cetei de copii, care se dădeau înfricoşaţi la o parte, însă reveneau imediat la preocupările lor, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, un negustor din vecini întors într-o seară pe furiş acasă, strecurarea aceea de-a lungul zidurilor pe care Cel de Al Şaizeci şi patrulea n-o putea uita, ori de câte ori îl revedea. La fel cum nu reuşea să scape de uitare de nici unul dintre eroii acelor scene şi, în primul rând, de femeia cu părul negru, lung şi despletit, curgându-i bogat pe umeri, înveşmântată toată în alb, cu faţa apărată de un voal atât de subţire şi de fin, încât nu putea fi decât o pânză a unui păianjen al binelui, ţinându-şi mâinile strâns la spate, privindu-l lung, cu dor şi cu disperare şi depărtându-se în goana cailor căruţei. Şi ea, mai întorcându-şi o dată capul, înainte de a dispărea drumul printre copaci… Văzuse de două ori identic această scenă şi ea-i va hrăni sufletul întreaga-i viaţă. Fiecare dintre amintirile din străzile din cartierul unde a locuit la Paris conţinea în ea câte o povestire neterminată, ce se derula ulterior diferit, în funcţie de momentul reapariţiei în memorie şi de cele ce tocmai se aflau în jurul şi în interiorul celui ce a fost o dată pruncul ce le-a zărit. Doar femeia în alb, întâlnită în realitate în copilărie în două scene identice şi revenită din memorie zi de zi şi noapte de noapte, trăia într-un scenariu unic, tot mai dezvoltat, tot mai stăruitor pe măsură ce trecea timpul.

La cavalerul căruia, la zece ani, i-a fost dat în grijă să-l slujească, scenele se repetau, de asemenea, uimitor de fidele, numai că de acel lucru băiatul nu avea cunoştinţă. Doar scribul, martorul nevăzut al atâtor similitudini neştiute, poate să se mire cât de inexorabil se succedau momentele trăite de Cel de Al Şaizeci şi treilea, avându-l, de data asta, protagonist pe fiul său. Trecuseră treizeci de ani de când și tatăl fusese încredinţat paj la un cavaler – unde nu se putuse face plăcut, aşa că se pomenise dat altui stăpân şi, apoi, iarăşi altuia. La început, întâmplarea s-a repetat întocmai, primul cavaler la care a ajuns fiul a fost profund nemulţumit de prestaţia noului paj şi l-a oferit, după un joc de zaruri pierdut, unui alt senior. Transferurile acestea nu erau deloc plăcute, chiar dacă, lepădându-se de tânărul dat în grijă, stăpânul nu-şi putea arăta bucuria că scăpa de el. Fiecare modificare, îşi amintea tatăl, semăna perfect cu o pedeapsă, iar noua situaţie era, întotdeauna, mai proastă decât precedenta. Sau, poate, în perspectiva noii experienţe, copilul era atât de înfricoşat, încât nu mai era în stare să se aştepte decât la mai rău şi să-l perceapă ca atare.

Ca şi tatăl său, Cel de Al Şaizeci şi patrulea nu era nici indisciplinat şi nici leneş, doar că punea întrebări nepotrivite în momente nepotrivite şi reuşea să se facă antipatic tocmai prin excesiva sa subordonare necondiţionată. Dar ceea ce i-a deosebit, peste timp, pe cei doi a fost că Genealogul nu ţesea în sinea sa decât planuri de a scăpa de acel trai, pe care-l simţea prin toţi porii că nu i se potriveşte, în vreme ce fiul tocmai la acte de vitejie tânjea. Tatăl trăia în convingerea că orice opoziţie e inutilă şi doar aducătoare de pedepse, fiul dorea sincer să se achite corect de îndatoriri, visând să ajungă şi el cât mai repede posesorul unui scut ornamentat cu propria-i stemă. Tatăl îşi ascundea frica sub umilinţă, fiul se lupta cu ea, crezând că n-o va putea înfrânge decât prin acţiune. Doar la început s-a repetat soarta tatălui, Cel de Al Şaizeci şi patrulea începând şi el un itinerar al peregrinărilor de la un cavaler la altul. Deosebirea a fost că Genealogul s-a implicat în destinul copilului şi, realizându-i unui cavaler un arbore extrem de atrăgător, acesta a uitat de firea nesuferită a băiatului şi a reuşit să-l dea mai departe nu ca pe un cal bolnav, ci oferindu-l pe un preţ excelent unui cumpărător ce spera şi el la un înscris apt să-i confirme, pe vecie, o descendenţă glorioasă. Şi, brusc, băiatul nu s-a mai simţit ciuca bătăilor, ci, chiar din contră, posesorul unui statut privilegiat.