Axa lumii (59)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.

„Comoara din Sebenico

În anul acela, toamna se prelungea neobişnuit de mult, iar atmosfera părea mai prietenoasă decât oricând. Richard le Noir, însoţit de vechiul său <prieten şi admirator>, precum şi de doar trei paji, doi soldaţi călugări veneţi şi un negustor evreu, străbătea distanţele parcă lipsit de griji, frumuseţea naturii şi credinţa cea bună îndepărtând toate spaimele ce bântuiesc sufletele călătorilor mai de fiecare dată, însă îndeobşte din întunericul inimii codrilor. Acum, parcă şi sub copaci lumina era mai vie, culorile frunzelor mai tari şi zgomotele nedefinite mai prietenoase.

Şi, ca de obicei, Richard imprima un ritm foarte alert deplasării, el călărind mereu în frunte, mânat de calităţile excepţionale cu care a fost înzestrat de către Dumnezeu; mergea întotdeauna urmând drumul cel mai bun, fără să întrebe pe nimeni (pe unde trebuia s-o ia), orientându-se doar după locul unde simţea o adiere albă, sesizabilă doar de el şi nemărturisită niciodată nicicui; şi nu rătăcea absolut niciodată calea. Cu toate astea, călătoria era lungă şi istovitoare şi au fost şi zile întregi când n-au dat de nici un suflet de om şi cu atât mai puţin de vreo aşezare. Când au înaintat multă vreme fără a mai avea măcar o cărăruie care să le spună că se îndreaptă cel puţin spre un tărâm locuit, a sosit şi momentul când însoţitorii au îndrăznit să-l întrebe dacă n-au luat-o, cumva, pe căi greşite, întrucât, dacă nu mai întâlneau aşezări de oameni, probabil că au apucat pe atât de misteriosul drum spre tărâmul morţii Dar Richard nu le răspundea deloc şi privea mereu doar înainte, scrutând printre copaci, zărind acolo ceea ce ceilalţi nu puteau zări. Pentru că, oricât se străduiau şi ceilalţi să vadă, nimeni nu observa ce urmărea atât de concentrat cavalerul.

Şi, într-o dimineaţă, după ce au parcurs doar un ceas de drum, s-au pomenit cu zidurile unei cetăţi în faţă.

Şi, le-a spus Richard:

– Am ajuns la Sebenico.

– De ce nu ne-ai adus ieri până aici, a întrebat Roger?

– Ca să fim odihniţi pentru acest moment. Şi să arătăm că suntem odihniţi.

Şi, ajunşi, brusc, la malul mării, vedeau de pe liziera pădurii cum râul se varsă în Adriatica printr-un canal strâmt, chiar acolo unde o insulă semeaţă străjuia locul.

– Ceea ce vedeţi este Blarin, le arătă cavalerul ostrovul.

Şi, cu scutul ridicat, dădu pinteni calului şi o porni chiar într-acolo. Însoţitorilor li se făcu din nou frică: ei, care n-au mai văzut de atâta vreme oameni, se temeau de necunoscutul care putea veni de oriunde. Dar, pe de altă parte, nici n-aveau îndrăzneala de a se depărta de conducătorul lor, cel ce le dădea încredere şi măreţie sorţii.

Şi, cu Richard şi cu Roger în frunte, urmaţi la mică distanţă doar de unul dintre paji, ceilalţi rămânând mai în urmă, grupul străbătu în goana cailor locul descoperit, ajungând foarte repede la malul mării, unde îi aştepta o plută mare, pe care au încăput cu toţii, cai şi călăreţi.

Şi, abia au desprins cei doi plutaşi tăcuţi, cu feţele ascunse sub glugi, scândurile lor de ţărm, că asupra lor a şi început să se abată o ploaie de săgeţi venind dinspre cetatea Sebenico. Dar, prin cine ştie ce întâmplare sau minune, săgeţile trase de pe metereze nu reuşeau să depăşească uscatul şi se opreau la doar câţiva paşi de locul de unde pluta tocmai se îndepărta. După care, o ploaie adevărată, o ploaie cu bulbuci şi cu tunete şi fulgere a ascuns grupul lui Richard, ca scutul unei plăpumi protectoare.

Şi trei au fost pajii care îi însoţeau: Raul, Robert şi Rudolf. Raul era pajul lui Richard şi se distingea prin curaj. El a fost cel ce s-a ţinut aproape de cei doi cavaleri, când au străbătut în galop câmpul descoperit. Robert era pajul lui Roger şi se dovedea mai degrabă chibzuit, luând greu o hotărâre, însă ducând-o întotdeauna la capăt. Rudolf era pajul lui Raymond. Rudolf, asupra căruia nu mai plana protecţia stăpânului său, era tot mai descumpănit şi tot mai înfricoşat.

– Cine sunt cei doi? îl întrebă Rudolf pe Ţipor, neavând îndrăzneala să se intereseze de la Richard.

– Sunt doi luntraşi, i-a răspuns sec negustorul.

– Şi de ce nu-şi arată faţa? insistă băiatul.

– Fii fericit că n-o fac! Şi, într-adevăr, mai târziu, Rudolf avu prilejul să vadă, pentru o clipă, chipul cumplit al unuia dintre luntraşi: era o faţă mâncată de lepră.

– Dar de unde au ştiut să ne aştepte aici?

– Asta-i meseria lor: să ducă oamenii de pe un ţărm pe altul. Aşa mai câştigă şi ei o bucată de pâine.

Tot întrebând, lui Rudolf îi mai trecea frica. Numai că trebuia mereu să întrebe.

Şi n-a fost vreme de prea multă vorbărie, ostrovul era aproape şi ei au păşit din nou pe pământ ferm.

Blarin fusese cândva o fortăreaţă menită să apere de pe mare Sebenico. Acum, însă, de pe o stâncă nu mai priveau spre ţărm decât gingiile roase ale unor turnuri pe jumătate dărâmate.

– Pe insula asta nu pare să trăiască nimeni, insistă iar Rudolf. De ce mai stau cei doi luntraşi lângă pluta lor, în lipsa muşteriilor? Pe cine aşteaptă ei?

– Pe unii ca noi.

Rudolf n-a avut întru totul dreptate. S-au aşezat pe un dâmb şi au început să mănânce. Ploaia, după ce n-a mai fost nevoie de ea ca să-i apere, s-a oprit. Mâncau şi azvârleau resturile mai la vale, de unde, ca nişte câini flămânzi, le culegeau din zbor leproşii. În curând, au mai apărut câteva fiinţe să se bată pentru ceea ce aruncau noii veniţi. Apoi şi altele. Tânărul paj privea cu ochii mari la învălmăşeala tot mai mare de trupuri chircite ce se luptau pentru câteva firimituri. Şi, se întrebă Rudolf, de ce flămânzesc arătările acelea, de ce nu-şi cultivă ostrovul pentru a avea hrana lor? Şi n-a avut curajul să mai întrebe nimic.

Şi erau tot mai mulţi cei ce se înghesuiau să mai prindă o înghiţitură din puţinul ce-l primeau, când Richard le arătă cu mâna întinsă spre mare. Ploaia s-a oprit cu totul şi dinspre Sebenico se apropiau două ambarcaţiuni uşoare încărcate cu luptători. Era limpede că ungurii nu tolerau prezenţa lor acolo. Richard şi Roger s-au pregătit pentru luptă, iar cei doi călugări soldaţi li s-au alăturat. Cei patru, împreună cu Raul şi, la câţiva paşi mai în urmă, însoţiţi şi de ceilalţi doi paji, coborâră dâmbul, iar scuturile celor doi cavaleri străluceau în soarele ce se apropia de amiază. Şi nu se grăbeau deloc, ştiau prea bine că n-avea rost să-şi risipească forţele înaintea unei încleştări în care erau în vădită inferioritate numerică.

Şi, până să coboare ei dâmbul, ungurii au şi ajuns la ţărm şi le veneau în întâmpinare. Dar tocmai atunci s-a întâmplat ceea ce Rudolf s-ar fi aşteptat mai puţin. Fiinţele acelea cenuşii, cu feţele mâncate de lepră, se prăvăleau peste atacatori şi, după ce au omorât pe unele dintre ele, ungurii au început să se retragă spre maluri, copleşiţi de mulţimea nenorociţilor ce li se puneau în cale doar cu puterea trupurilor lor diforme. Şi cu cât se retrăgeau ungurii, cu atât se prăvăleau mai mulţi băştinaşi peste ei. Şi i-au aruncat pe unguri în mare. După care le-au luat ambarcaţiunile şi au dispărut cu ele într-un promontoriu de partea cealaltă a ostrovului, dispărându-le cavalerilor – şi lui Rudolf – din priviri.

Şi, ceea ce a înţeles şi mai puţin Rudolf a fost de ce, după ce au obţinut izbânda, fiinţele acelea i-au aclamat îndelung şi gălăgios pe cavaleri, înainte de a dispărea în găurile de unde şi-au făcut apariţia atât de neaşteptată. Richard şi Roger, împreună cu însoţitorii lor, au revenit pe înălţimea din mijlocul insulei, iar scuturile celor doi străluceau şi mai puternic în soare. Iar Raul, Robert şi Rudolf făceau, pe rând, de planton, cocoţaţi în vârful a ceea ce a mai rămas din cel mai înalt turn.

Spre seară, Robert, aflat de veghe, le-a strigat că ungurii se întorc. Şi, într-adevăr, de data asta nu două, ci şase ambarcaţiuni cu luptători veneau în mare viteză spre ei. Şi, pe loc, Blarin se umplu iarăşi de o forfotă de necrezut şi din toate părţile apăreau fiinţele acelea ciudate, mărunte, cenuşii şi parcă fără vârstă şi fără sex, şi se prăvăleau cu toatele spre ţărm în întâmpinarea atacatorilor. Richard şi mica lui ceată abia au apucat să se îndrepte şi ei spre vale, că scena de la amiază se repetă identic, iar cavalerii n-au ajuns la locul faptei decât pentru a primi noi aclamaţii, înainte ca şi acele şase mici corăbii să dispară după promontoriu.

Şi noaptea nu se întâmplă nimic, dar, abia ce s-a luminat de ziuă, că alte valuri de unguri se îndreptau spre ei. De acum, însă, o linişte nemaicunoscută îl copleşi până şi pe bietul Rudolf. Mai aşteptă să vadă erupţia de trupuri contorsionate izbucnind ca o lavă de peste tot din pământ, dar nu mai însoţi micul grup de luptători spre vale, ci se furişă în urma evreului, care a apucă în direcţia inversă sosirii năvălitorilor de pe mare. Umblară o vreme şi, la un moment dat, Ţipor îl apucă pe flăcău de după un copac.

– Când te iei după cineva, trebuie să fi mai atent chiar decât cel ce este urmărit, îl învăţă evreul.

Aşa că au mers restul drumului împreună. De parte cealaltă a insulei, în partea ce privea spre mare şi nu spre ţărm, forfota era mare. De sus, dintre copacii de pe stâncă, au putut vedea o aşezare, unde leproşii cei mai puţin mutilaţi stăteau de vorbă cu străinii ce se încumetau să se apropie de Blarin.

Şi, de lângă ei, dintr-o gaură pe care Rudolf nici n-a sesizat-o în desiş, îşi făcu apariţia o altă arătare şi-i conduse până jos, în port. Ambarcaţiunile ungurilor – mai precis ale sebenicanilor, de la care le-au luat cuceritorii cetăţii – erau acostate într-o dană şi, nu peste multă vreme, îşi mai făcură apariţia şi altele, ceea ce l-a făcut pe paj să priceapă că o nouă confruntare se terminase, tot asemenea primei.

Ţipor se îndreptă spre o casă, o clădire ce a făcut parte, după toate indiciile, din vechiul fort. Acolo a tratat multă vreme cu doi bărbaţi, pesemne leproşi şi ei, pentru că îşi ţineau de asemenea feţele acoperite sub glugi. Fapt este că Ţipor şi Rudolf au revenit la cavaleri nu făcând îndărăt drumul peste abruptele stânci împădurite, ci ocolind ostrovul pe o corabie luată de la unguri.