Axa lumii (60)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.

x

x x

– Acum putem să mergem la Sebenico, li se adresă evreul cavalerilor şi celor doi călugări soldaţi.

Şi Rudolf văzu abia atunci că în urma navei cu care au venit ei, s-au înşiruit şi multe altele. Pe valuri pluteau ambarcaţiuni de toate soiurile, iar cei ce le conduceau stăteau pe fundul calelor, de parcă nici nu erau oameni, ci doar nişte saci mişcători.

Micul detaşament înarmat urcă în primul vas, în cel mai mare şi cel mai frumos, iar călăreţii stăteau drepţi pe caii lor şi scuturile celor doi cavaleri străluceau ca nişte focuri. Şi, având ei soarele în spate, parcă simbolul ∩≡☼ de pe stema Celui de Al Şaizeci şi patrulea avea o nouă semnificaţie cât se poate de exactă, ei venind de la soare pe calea triplă a valurilor spre cetatea pe care o vor cuceri. Ei vor aduce lumina şi căldura în turnul rămas stingher. (Şi aceasta a fost o altă tălmăcire a simbolurilor de pe scutul lui Richard. Când direcţia drumului a fost inversată faţă de tălmăcirea anterioară – nota scribului.)

Cel de Al Şaizeci şi patrulea privea drept înainte s-0 vadă în turn, s-0 vadă cum îşi întoarce spre el privirea ce-l aştepta împreună cu privirea cea disperată. Şi „Roura” şopteau buzele lui Richard, mângâind coama iepei, <Roura>, cuvânt ce l-a mai auzit din gura lui pajul, <Roura>, numele numai de el ştiut.

Şi pentru Cel de Al Şaizeci şi patrulea timpul chiar nu avea nici o însemnătate, aşa că el putu să trăiască pe parcursul scurtului drum de la Blarin la Sebenico toată povestea unei noi întâmplări în care Femeia în Alb era salvată, în ultima clipă de el. Şi era un moment deosebit acesta, întrucât, de obicei, Richard nu reuşea să ducă la bun sfârşit asemenea clipe din viaţa lui şi a <Rourei>, decât atunci când se afla cu o altă femeie, în care-şi găsea adevărata iubită, iubita dintâi. Era un moment deosebit acesta şi Richard îl trăia ca atare, iar ceilalţi, conştienţi că Al Şaizeci şi patrulea trece prin clipele pe care le aştepta de atâta vreme, încercau să nu-l tulbure cu nimic.

Şi doar Rudolf nu era impresionat de starea viteazului cavaler şi se întrebă cum de nu a pornit încă ploaia de săgeţi de pe meterezele cetăţii de care se apropiau tot mai mult. Ploaia ucigaşă n-a pornit încă, ceea ce nu însemna, câtuşi de puţin, că nu ar putea cădea din clipă în clipă. Şi când s-au mai apropiat de ţărm, brusc, bărcile acelea, care, până atunci, au plutit lent şi solemn, asemenea alaiului format de nişte pui de raţă înotând în urma raţei celei mari, s-au răsfirat şi, schimbând registrul lopeţilor, s-au răsfirat ca un evantai şi s-au năpustit spre toată lărgimea ţărmului. Şi nu mai erau nişte saci în fundul calelor, ci făpturi înfricoşătoare, ce şi-au dat jos glugile şi îşi arătau chipurile de pe altă lume cetăţii.

Şi Richard nu-i vedea pe leproşi şi, îngânând acelaşi cuvânt misterios, cu capul ascuns sub coif, vedea aievea un vis pe care nu-l mai căuta, ci-l spera şi aştepta, cu mici intermitenţe, tot timpul, toată viaţa. Fiindcă Richard ştia, de acum, că nu trebuie s-o mai urmărească pe Femeia în Alb, că aceasta putea veni oricând şi de oriunde, aşa cum s-a întâmplat de cele două ori până atunci. Nu exista nici un semn, nici o presimţire – sau, poate, nu le cunoştea încă el – care să-i semnaleze apariţia Ei. Şi Cel de Al Şaizeci şi patrulea mai ştia, în adâncul sufletului său, că imaginea din turn nu va rămâne acolo decât atât cât o va ţine el în privire, Ea dispărând la fel de uşor ca şi nălucile despre care povesteau călătorii că le-ar fi zărit prin pustiu, cât au colindat însetaţi nisipurile.

Şi Rudolf nu-i vedea pe leproşi, ci privea ţintă doar spre metereze, aşteptând, din clipă în clipă, săgeţile morţii. Şi nu apăru nimeni pe ziduri, ci doar mogâldeţele cenuşii se vedeau căţărându-se pe stâncile abrupte, asemenea unor păianjeni scârboşi pe zidul odăii.

x

x x

Şi, când a intrat Richard în Sebenico, însoţit de Roger şi de pajii Raul, Robert şi Rudolf şi de cei doi călugări soldaţi şi de negustorul evreu Ţipor, cetatea era pustie şi în afara mogâldeţelor contorsionate şi cu feţele din nou ascunse, nu se mai afla nici o fiinţă vie acolo. Rudolf crezu, la început, că toţi ungurii au fost aruncaţi în valuri pe coastele ostrovului Blarin, dar, chiar şi atunci, ar fi trebuit să fie întâmpinaţi de băştinaşii fericiţi că au fost eliberaţi. Şi nu era nici urmă de sebenicani în Sebenico. Iar ungurii n-ar fi făcut niciodată greşeala de a porni toţi din cetate şi de a o părăsi în mâinile celor pe care-i ţineau sub stăpânire, îşi reveni pajul. Aşa că Rudolf privea atent şi cu inima cât un purice spre toate găurile din pământ ori din pereţi, aşteptându-se, din clipă în clipă, să apară fiinţe aducând pierzania din găuri, aşa cum leproşii – atât de neînţeles de prietenoşi – s-au ivit pe insula lor.

Şi n-a apărut nici din gropi şi nici din găurile pereţilor nimeni.

Şi, descălecând şi urcând în turnul cel înalt, n-a mai găsit-o nici Richard pe Femeie acolo, deşi s-a amăgit pe tot cuprinsul traversării că o poate ţine îmbrăţişată în privirea sa. Şi, în loc să se simtă ca un învingător ce a intrat în cetatea ce i s-a predat, Cel de Al Şaizeci şi patrulea a făcut un semn să fie lăsat singur şi a rămas prăbuşit, ascuns de creneluri şi cu coiful încă pe cap. Plângând nevăzut de nimeni.

Muşuroiul mulţimii cenuşii se scurgea pe străzi, asemenea unor furnici scăpate din cetatea lor. Şi, tot asemenea furnicilor, căra fiecare mogâldeaţă mai mult decât propria-i greutate.

Richard, revenindu-şi, privea de la înălţimea turnului celui mare spectacolul din cetate. Şi coiful său strălucea atât de tare încât puteai să-l confunzi, pe bune, cu soarele de pe cerul aflat doar ceva mai sus. Toată după amiaza a continuat această agitaţie şi când soarele de pe cer a apus şi n-a mai rămas decât cel de pe coiful cavalerului, s-a liniştit şi tulburarea de jos. Iar leproşii, având fiecare prada lângă el, nu plecau. Şi când Richard a ridicat scutul, toate furnicile muşuroiului au scos un strigăt cum pajul n-a mai auzit niciodată – nu era un strigăt omenesc – după care furnicile au coborât într-o viteză de necrezut stâncile, cărând cu ele poveri atât de grele, au urcat în ambarcaţiunile lor şi eu dispărut în noapte, spre Blarin.

– Unde sunt ungurii cei fioroşi? îl întrebă Rudolf pe Ţipor.

– Nimeni nu e dispus să lupte cu nălucile, a răspuns evreul. Nici măcar ungurii.

– Unde sunt sebenicanii? îl întrebă Rudolf pe Ţipor.

– Ţi-am răspuns mai înainte la întrebare.

– Dar noi cum de ne-am însoţit cu ei? Şi cum de ne-au ajutat?

– Nouă nu ne-au arătat feţele, aşa că noi am tratat cu nişte oameni.

Şi, coborând, după ce şi-a şters cu grijă lacrimile, Richard a găsit la poarta turnului o ladă imensă, plină cu aur şi podoabe din aur. Furnicile au strâns totul de prin cetate şi i-au adus cavalerului partea cuvenită din pradă: bijuteriile şi obiectele de cult.

Ungurii au plecat mai departe, nemaitânjind la cetatea invadată de fantome. Şi doar grupul lui Richard a mai rămas la Sebenico mai multe zile, până s-au întors sebenicanii. Aceştia i-au serbat pe eliberatorii lor cu cel mai mare respect posibil, iar Veneţiei i-au trimis un mesaj de mulţumire şi promisiunea unei plăţi anuale. Deocamdată nu mai aveau ce să dea, oricât de recunoscători erau pentru tot ce au făcut Richard şi Roger pentru ei.

– Şi Raymond, au completat cei doi cavaleri.

– Şi Raymond, au acceptat sebenicanii.

Şi Richard le-a dat înapoi toate sfintele obiecte de cult şi nu şi-a reţinut decât podoabele laice. Richard le Noir a depus, la investirea sa drept cavaler, vechiul jurământ, scris încă de Guerin de Beauvais cu un veac în urmă, jurământ ce-l obliga, printre multe altele, să se poarte demn cu supuşii unui senior cu care se afla în război, să nu-i ucidă, să nu-i ducă în captivitate, să nu-i jefuiască de bunuri, să nu le batjocorească femeile. Şi Richard le Noir era vestit că-şi ţinea jurămintele odată luate.

Şi n-au mai stat mult la Sebenico, ci s-au întors la Veneţia, unde au fost primiţi cu tot fastul pentru că au eliberat o cetate fidelă Reginei Adriaticii, obţinând pentru Republică şi o plată anuală. Ei s-au întors pe uscat, însă, de data asta, au trecut prin mai multe localităţi şi – ca de fiecare dată – faima se grăbea şi ajungea înaintea lor, iar oamenii îi aşteptau, îi cinsteau şi se bucurau că o să aibă ce povesti urmaşilor în urma acelor întâlniri.

– Şi, totuşi, îl mai întrebă Rudolf pe Ţipor, de ce nu au ocupat fantomele singure cetatea? De ce ne-au aşteptat pe noi, ca s-o facă?

– Cum să ocupe singure cetatea? Ai mai auzit să se fi întâmplat vreodată aşa ceva, în lipsa vitejilor eliberatori?

Şi doar Ţipor n-a venit înapoi cu ei, evreul a luat corabia pe care le-au lăsat-o leproşii la poalele cetăţii eliberate, a mai tratat câteva zile cu cei din Blarin şi a plecat cu corabia încărcată spre Bizanţ.

Şi aşa a eliberat Richard Sebenico de unguri şi aşa a adus cu el o adevărată comoară în bijuterii. Dar, mai ales, a adus cu el amintirea clipelor când a văzut-O pe <Roura>, când a sperat că O va mai găsi în turn.”

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.