Axa lumii (7)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Al cincilea gong:

Al doilea epilog

Să ne amintim de învăţaţi, de ciudaţii scormonitori în întunecimile lumii, de Gerber (papa Silvestru al II-lea), de Guillaume cel Mare, de Spiţer. Aici se află trimişii acestora: Juglans şi Allium, din partea Spiţerului, Ţipor şi Gabriel din partea nu se ştie cui. Şi Adelheid, o altă faţă a întunericului. Plus Oleg, simbolul răsăritului întotdeauna misterios. Şi Ulric şi Arnoulf, produsele şi producătorii unor universuri în care muritorii de rând au prea rar acces. Iar când cred că îl au, văd doar imagini distorsionate, înşelătoare, devenite minciuni.

Dar să revenim la Gerbert, papa Silvestru al II-lea, „Magul”, cum i se mai spune. Gerbert nu e numai un geniu al ştiinţelor exacte, ci şi un foarte bun cunoscător al istoriei. Fostul consilier al lui Otto ştie mai totul despre predecesorii săi. Să ne întoarcem, aşadar, şi la Sergiu I, cel care a reuşit, cu trei veacuri în urmă, să impună autoritatea pontificală în peninsulă şi să respingă intervenţiile brutale ale lui Iustinian II. Fără a folosi forţa, el a reuşit să ridice suficient puterea miliţiilor pentru a descuraja acţiunile de intimidare ale împăratului bizantin. Care nu mai stăpânea de facto Italia. Şi, după ce am poposit puţin la Sergiu I, să mai coborâm, încă aproape patru veacuri, la Silvestru I, primul episcop al Romei care a putut să-şi exercite întregul mandat pentru o credinţă care nu mai era persecutată. Silvestru I a avut pontificatul „cel mai gol din tot secolul” (Caspar) – fiindcă ar fi fost cu totul umbrit de personalitatea lui Constantin cel Mare, dar, totodată, ar fi fost şi el un mag suficient de puternic pentru a-l fi putut vindeca de lepră pe împăratul încă păgân. Când s-au sfârşit persecuţiile împotriva creştinilor, Silvestru a revenit la Roma din Sant’ Oreste, de pe Muntele Soracte, călare pe o măgăriţă care se pare că „a fost un diavol, ori fiica lui, de-a făcut drumul în trei sărituri, cruţându-şi un picior”. Gerbert nu s-a luat după alde Caspar şi a ales să-l urmeze patronimic pe acel papă despre care legendele s-au contrazis de atâtea ori. L-a ales nu pentru că ar fi fost primul pontif recunoscut de puterea laică, ci pentru ceea ce nu s-a ştiut şi nu se mai ştie despre acel papă – care n-a participat nici măcar la marile concilii fondatoare ale vremii sale, care a stat în umbră în Cetatea Sfântă şi, abia zărit de contemporani, a dat conţinut legendelor secolelor următoare. Şi, deşi a stăpânit, pentru prima oară, dintr-o Romă ce-i era recunoscută şi recunoscătoare, tocmai pe vremea lui Sergiu I, de care tocmai ne-am despărţit, faima i se stinge şi este înlocuită cu acel „cel mai mare gol din tot secolul”. Gerbert nu l-a scos numai din uitare pe predecesorul său pe tron şi în nume, dar s-a inspirat din viaţa lui şi a pus să-i fie aduse cât mai multe documente vechi din acea epocă. Urmaşii Celui de Al Cincizeci şi cincilea, Operosus, secretarii arhivelor papale, au avut mult de lucru şi ceea ce aduceau din ascunzători în legătură cu Silvestru I şi Sergiu I s-a constituit în principalele vertebre ale şirei spinării edificiului lui Silvestru II. Dacă, pe vremea lui Silvestru I, papa devenise stăpânul Romei şi, jucând un rol cât mai şters, i-a lăsat împăratului roman iluziile, astfel încât acesta să se mute liniştit în noua capitală din Orient, dacă, pe vremea lui Sergiu I, Cetatea Eternă şi-a reafirmat suveranitatea în faţa Bizanţului, scopul secret al lui Gerbert era să le desăvârşească moştenirea şi, mai mult, să nu se lase dominat nici de agresivitatea brutală a protectorului său, Otto III. Şi asta când, pe vremea predecesorului său, au avut loc cele mai înfiorătoare represalii împotriva celor ce s-au opus voinţei tânărului suveran al Imperiului de Apus. Crescenzio sau antipapa Ioan al XVI-lea au murit în cele mai bestiale chinuri, astfel încât până şi Otto, măcinat de remuşcări, a început un pelerinaj de penitenţă prin mănăstiri. În schimb, Bruno de Carintia, papa Grigore al V-lea, nu dădea semne de căinţă şi ameninţa să-şi ducă în acelaşi mod sălbatic – nici măcar animalic, fiindcă animalele nu posedă atât imaginaţie a torturii – mandatul până la capăt. Grigore moare foarte tânăr şi în plină putere, după ce l-a declarat pe Gerbert un uzurpator al unui scaun arhiepiscopal. Aşa a ajuns fostul arhiepiscop de Reims consilier al lui Otto. Şi aşa, murind subit, Bruno (papa Grigore al V-lea) i-a eliberat locul lui Silvestru al II-lea, lui Gerbert „magul”.

Izbutind într-o lume atât de necruţătoare, oamenii au văzut un nou papă puternic – care putea orice. În anul 1000, anul Apocalipsei Aşteptate, nimeni nu îndrăznea să se mai opună. După spectacolele groaznicelor represalii din timpul predecesorului lui Silvestru al II-ea, oricărui om normal i se făcea pielea de gâscă numai la gândul la ce ar putea risca, ridicând prea mult capul. Dar Gerbert nu era partizanul unor asemenea metode, pe care el însuşi le socotea nu barbare, ci nepotrivite oamenilor, „dacă nici animalele nu le folosesc”. Nu barbare, pentru că Gerbert n-avea prejudecăţi în cunoaştere faţă de sursele înţelepciunii, el însuşi studiind temeinic ştiinţa arabă, dar şi a altor popoare păgâne. Primul Silvestru venise călare la Roma pe „un diavol ori pe fiica acestuia”, iar asinul pe spinarea căruia se sprijinea Silvestru II erau ştiinţele pierdute. În vremea păcii lui Dumnzeu, nu era nevoie să li se scoată ochii, să li se taie membrele, urechile şi nasul celor ce atentau din nou la suveranitatea Bisericii Universale. Dacă metoda aceea era menită de a descuraja, Gerbert avea darul de a arăta calea voinţei divine. „Există o limită peste care nu este voie să se treacă. Altfel, întreg regnul uman se va sălbătici în asemenea măsură încât se va comporta ca o haită de lupi turbaţi şi nu va mai exista nici credinţă, nici ordine, nici tradiţie, nici frumos” a decretat papa.

Cu toate că abia s-a auzit despre sabatul vrăjitoarelor, Silvestru II patrona deja asemenea întâlniri. Gerbert, Guillaume cel Mare, Gabriel (Franco sau, cel puţin, spiritul lui Franco, îngerul negru al Apocalipsei), Oleg, reprezentantul pâlniei răsăritului – de unde niciodată nu s-a oprit năvala dezlănţuită a pierzaniei – şi, desigur, Ţipor, evreul amestecat în toate acele orizonturi întunecate ce reprezentau, dacă nu neapărat întâlnirea înspăimântătoare, măcar potenţialitatea unor fapte nenumite şi cu atât mai înfricoşătoare. Acele fiinţe puteau omorî pe cineva, după bunul lor plac, de la distanţă mare, puteau fi ei înşişi, în acelaşi timp, oriunde voiau, erau în stare să schimbe definitiv soarta unui om fără ca acesta să afle vreodată de unde i s-a tras. Dar aveau şi puterea de a da timpul înapoi, încât ceea ce s-a întâmplat să nu se fi întâmplat şi tot ceea ce voiau ei să pătrundă să se insinueze în amintirile răvăşite. Şi sala mare a palatului Ducelui Adrian este parcă predestinată unui asemenea consiliu de vrăjitori: arhitectura unică, locurile de unde se vede totul, locurile de unde se aude totul, blidele de mâncare care se umplu parcă de la sine. Şi palatul Ducelui Adrian fusese construit prin ştiinţe nu numai creştine, ci şi pe baza unor secrete straşnice. Arnulf, care avea să scape din nenorocirea prăbuşirii coloanei, va nota toate astea, dar va fi şi el atent ca acel manuscris să nu ajungă pe mâini nepotrivite. „Manuscrisul morţii de după moarte”, întrucât, pe de o parte, scribului de la îmbinarea celor două milenii i-a fost frică să-l arate cuiva şi a avut grijă să fie depus doar după cel el nu va mai fi şi, pe de altă parte, fiindcă nu credea că toate cele notate acolo puteau proveni din imperiul vieţii. Aşa cum bine avea să spună Roger Bacon, „Acela care ar dezvălui secretele naturii şi ştiinţei ar strica armonia cerească; mai putând să adaugi că asupra celui care dezvăluie lucrurile ascunse şi destăinuieşte secretele se abat tot felul de nenorociri”.

Pe vremea lui Grigore al V-lea, poate că Ducele ar fi avut cumplita soartă a lui Giovanni Crescenzio şi, probabil, nici ceilalţi invitaţi n-ar fi sfârşit mult mai bine. Gerbert posedă suficientă învăţătură pentru a face chiar şi oameni artificiali, un craniu sfătuindu-l deseori cum trebuie să procedeze într-o anume situaţie. Silvestru II trebuie să apere independenţa şi suveranitatea Scaunului Apostolic, dar magul este nu numai beneficiarul, dar şi robul ştiinţei sale. Lucrurile se îmbină. După ce Guillaume de Aquitania se întreţine prin mesaje cifrate cu papa, Ţipor, evreul, este purtătorul ideal al unor asemenea solii Dar… Ţipor nu e un simplu emisar, lui fiindu-i îngăduit să transmită tot ceea ce găseşte de cuviinţă din întâlnirile pe care numai cineva cu simţurile atât de formate prin lungi exerciţii e în stare a le exploata la adevărata lor valoare. Nimeni altul mai bine ca el n-ar putea uni, în acelaşi timp, disparatele puteri primare ale pâlniei răsăritului (Oleg), tradiţia îndelung exersatelor conspiraţii fireşti şi fără mult prea omeneasca teamă (Gabriel), cunoştinţele naturale (Juglans), minciunile livreşti (Arnoulf) şi lumea de peste lume (Ulric). Masa de lângă masa Ducelui conţine atâta forţă, încât depinde doar de voinţa celor ce stau în jurul ei să mute oricând lumea din loc. La care se adaugă Adelheid, receptacolul tuturor pasiunilor neînfrânate şi neînfrânabile, care tocmai intră, în fruntea cârdului ei de femele, în aceeaşi sală mare. E prea mult! Echilibrul fragil trebuie să se rupă! Veşnica enigmă a filosofilor în legătură cu locul de unde poate fi apucată lumea spre a se putea face orice cu ea nu există în acest conclav cum puţine sunt în fiecare clipă a devenirii. Anul 1000 nu degeaba înspăimântă atât de mult.

Pentru cei câţiva cunoscători – extrem de rar reuniţi atâţia într-un singur loc – marea sală din castelul Ducelui Adrian s-a transformat în laboratorul concret al experimentelor minţii. În fond, creierul nu riscă nimic: papa, contele Aquitaniei şi celelalte două emisfere sunt departe. (Creierul cel mare are patru emisfere. Una la răsărit – nu cneazul, ci Igor Igorevici, sfătuitorul abia zărit -, una la sud – un om pe care nu-l cunoaşte nimeni şi care vorbeşte toate limbile pământului de azi, de ieri şi de mâine -, una la apus – acesta fiind reprezentată într-adevăr de Guillaume – şi una la miază-noapte – pierdută printre gheţurile veşnice. Legătura dintre emisfere, acel corpus callosum, este Gerbert, papa Silvestru al II-lea. Fără el, ceilalţi patru lucrează în gol.) „Acţiunea, spun cei patru, prin Gerbert, nu este altceva decât ideea vie. Ea este înecată în prejudecăţi şi tabù-uri. Şi într-un timp nedefinit. Doar clipa singură poate elibera acţiune. Atunci – şi numai atunci – ideea descătuşată devine forţă de neoprit. Calculele celor patru sunt aplicate în Lombardia, ideile sunt duse de emisari, de nişte persoane ciudate, nerecunoscute ca atare de cei din jur, oameni deosebiţi şi ei. Lumea spune Igor Igorevici, se află într-un echilibru extrem de fragil, pe care doar timpul îl menţine spre a nu se descompune. Răsăritul, continuă el, are tocmai menirea de a reîmprospăta mereu cu oameni şi idei ceea ce se pierde, în mod firesc, în lume. Undeva în nord, unde apa însăşi nu curge, ci poate lua forma dorită, o altă emisferă a creierului lumii constată că toate constantele fizice sunt date de aceeaşi scurgere a timpului şi că ar ajunge o clipă ipotetică în care clepsidra s-ar obtura pentru ca totul să se prăbuşească. Guillaume a adunat în jurul său cei mai buni matematicieni ai timpului şi îi plăteşte imperial. Savanţii i-au calculat ultima limită a rezistenţei unei construcţii făcute de om. În sud, în deşert, jucându-se cu nisipul şi aşezându-l în fel şi chip, Marele Poliglot demonstrează că şi firele mărunte se pot aşeza într-o construcţie, cu condiţia de a nu fi terorizate de timp şi de prejudecăţi. Altfel, de ce să nu poată sta firele de nisip la fel ca şi nervurile unui lemn, cristalele îngheţate ale apei sau aşchiile unor pietre? Iar Gerbert n-a avut decât să pună cap la cap înţelepciunea şi să o verifice undeva în mod concret. Timp de şase luni, o trupă de matematicieni geniali, sub chipul umil al unor scamatori, a zăbovit în castelul Ducelui şi i-a distrat pe oaspeţii de care Adrian nu ducea mai niciodată lipsă. Nopţile saltimbancii însufleţeau petrecerile, iar ziua măsurau şi calculau. La 15 august, raportul lor se afla pe masa papei. Era Ziua Adormirii Maicii Domnului în anul apocalipsei aşteptate. Era şi acesta un semn. În Ajunul Zilei Naşterii Mariei, experimentul putea fi pus în aplicare.

Solii au ajuns ceva mai înainte. Ei ştiau şi nu ştiau adevărata lor misiune. Ei nu știau decât că au venit, în special, pentru nişte scopuri diplomatice, cunoscutele obsesii mai vechi ale stăpânilor lor. Doar în subsidiar au fost pregătiţi pentru a-şi unii gândurile în clipa unică. În seara de 7 septembrie, Adelheid a mutat lucrurile de mână de pe un scaun pe altul. Lucrurile de mână poartă brodată emblema locului fiecăruia. Adelheid a avut misiunea de a distribui greutăţile necesare la sol. Claudio, şeful gărzilor, pregătit a-şi apăra oricând stăpânul de netrebnicia oamenilor, trebuia să stea într-un anume loc pentru a putea supraveghea întregul parter, iar oamenii săi, împreună cu arabii aduşi de Juglans erau repartizaţi după o formulă savantă pe logia din lemn ce înconjura, la etaj, Sala Mare. Lemnul are proprietăţi magice şi poate fi mai uşor făcut să se desprindă din loc. Aproape suficient spre a antrena după el întreaga construcţie. Calculele matematicienilor, verificate în mod independent în cele patru zări, arată că aproape suficient nu este şi îndeajuns. Mai este necesar un mic adaos din partea gândurilor şi din partea pârghiilor create de forţele fizice. Intrarea femelelor! Intrarea bine regizată a femeilor este suficientă ambelor manevre: cea a obiectelor ideale şi cea a obiectelor fizice.