
După ce preşedintele României, Traian Băsescu, a renunţat la escorta poliţiei, determinându-l şi pe şeful Guvernului să facă la fel, ne-am aflat în faţa unui gest singular pe plan mondial, ce poate fi demn de o listă a unor şefi de stat insoliţi, care au alimentat cronica politică a ultimei jumătăţi de secol, cu toate comentariile adecvate. Este o listă a unor preşedinţi-jucători în funcţie, cunoscuţi în lumea de azi, dar fiecare în felul lui şi datorită faptelor ori acţiunilor politice care l-au individualizat şi care, nu o dată, au făcut înconjurul lumii. Mai precis, odată devenit şef al statului respectiv, fiecare dintre ei a impus o modalitate strict personală de a concepe funcţia respectivă şi modul în care ea trebuie exercitată, ţinând seama ori nu de Constituţie, legi, regulamente, cutume etc. şi orice reglementează viaţa politică, economico-socială şi culturală din acea ţară. Cu alte cuvinte, brusc sau treptat, aceştia şi-au exercitat funcţia AŞA CUM AU VRUT EI, impunând astfel lumii imaginea unor oameni politici aparte, ce au ocupat frecvent prima pagină din mass-media. Îi unesc opţiunile totalitare, acţiunile dictatoriale şi ideile extremiste promovate frecvent.
Sigur, asemănările dintre cei patru numiţi în titlu se referă mai ales la modul general de exercitare a mandatului de şef de stat, şi nicidecum la amănunte. Întâi de toate că atât Băsescu, cât şi venezuelanul Chavez au ajuns la cele mai înalte funcţii în stat pe calea urnelor; e drept că, în ambele cazuri, cel puţin în ce priveşte cel de al doilea mandat, în urma unor contestaţii de amploare, adesea întemeiate. La rândul lui, Castro a acces în fruntea Cubei, în februarie 1959, după lupte de gherilă, în urma cărora puterea, coruptă până în măduva oaselor, a fost pusă pe fugă. În fine, în Libia, Kadhafi a devenit primul om în ţară după o lovitură de stat militară ce avut loc la 1 septembrie 1969, după care şi-a consolidat constant puterea, menţinându-se până azi.
Sigur, lista l-ar putea cuprinde şi pe fostul boxer de categorie grea Idi Amin Dada, ajuns preşedinte al Ugandei în urma unei lovituri de stat militare, cel care ţinea lecţii ca la şcoală miniştrilor în timpul şedinţelor de guvern; al cărui ministru de Externe, o superbă femeie, a fost surprinsă de paparazzi făcând sex într-o toaletă a aeroportului parizian Orly, drept care Idi Amin a demis-o chiar în timp ce avionul o ducea la ONU la sesiunea Adunării Generale; tot el a fost şeful de stat ce a propus ca un conflict frontalier cu Tanzania să fie reglementat printr-un meci de box al său cu preşedintele ţării respective. Însă el a fost răsturnat de la putere şi, între timp, a şi decedat.
Cum spuneam, toţi cei de mai sus s-au remarcat prin modul de-a dreptul original, iconoclast adesea, în care au conceput exercitarea mandatului pe plan intern şi internaţional. Dintr-o atare perspectivă, nu ne rămâne decât să exemplificăm, precizând că lista faptelor, declaraţiilor şi evenimentelor este extrem de lungă, aici noi făcând o selecţie a lor.
FIDEL CASTRO. Născut în 1926, El Lider Maximo sau El Comandante ori Fidel, cum i se zice lui Castro pe continentul latino-american sau în Cuba, a impus un regim dictatorial comunist ce rezistă şi azi şi a făcut din ţară un adevărat ghetou. Şi asta în pofida acţiunii directe ori indirecte a SUA, care au vizat asfixierea ori neutralizarea Cubei socialiste şi a conducătorului său, care a fost ţinta a 638 (!?) tentative de asasinat şi comploturi, dar le-a supravieţuit tuturor. Cu toate astea, Fidel a mers inflexibil înainte, s-a agăţat de marele licurici bolşevic de la Kremlin de la care, în momentele de vârf, primea zilnic ajutor de un milion de dolari; şi-a ţinut mereu discursurile sale de câte şapte-opt ori nouă ore; a exportat revoluţie comunistă din America Latină până în Africa; a mers în ţări prietene latino-americane, unde a stat o lună de zile ( fapt ce demonstra cât de sigur era pe scaun, din moment ce rămânea atâta vreme în afara ţării aflate în „coasta” Americii!); în 1962, după ce acceptase rachete nucleare sovietice pe teritoriul Cubei, a fost pe punctul de a declanşa al III-lea război mondial. Acum doi ani, bolnav fiind, i-a predat puterea fratelui său Raul, rămânând, totuşi, nr. 1 în ţară. A revenind în actualitate cu un masiv volum de memorii şi cu opinii la fel de tranşante şi de insolite, ca întotdeauna: Bin Laden este agent al FBI; expulzarea romilor din Franţa înseamnă „holocaust rasial”; Sarkozy este pe cale să înnebunească etc. Sora lui, două fiice şi trei nepoţi trăiesc în Miami, şi i se opun politic cu îndârjire. Este cel mai longeviv şef de stat din lume şi, deşi are 84 de ani şi este bolnav grav, nu ezită să judece lumea şi conducătorii ei după principiile lui insolite, dar având aceeaşi bază totalitară. Firesc, politologii şi analiştii vorbesc despre castrism, definind astfel felul său de a concepe politica şi de a o face.
HUGO CHAVEZ. Născut în 1954, a fost ales preşedinte al Venezuelei în 1998 şi reales ultima oară în 2006, după ce, mai înainte, se ilustrase ca un fel de „Gică-contra” în viaţa politică a ţării sale. Ulterior, chiar în cea internaţională. După ce a absolvit studii militare, a creat o mişcare politică de orientare socialistă, ultra-populistă. Apoi a complotat împotriva preşedintelui Carlos Perez, iniţiind două tentative de lovitură de stat militară, dar a fost descoperit, arestat şi închis. Eliberat înainte de termen, a creat un partid politic, iar în 1998 a câştigat alegerile prezidenţiale cu sloganul eliminării „flagelului oligarhiei” şi proclamându-se „eroul celor săraci”. Ca preşedinte, tot timpul a vrut să reformeze orice: statul, guvernul, Parlamentul, Constituţia şi chiar… reforma! Astfel, prin noua Constituţie, ţara s-a numit „Republica Bolivariană Venezuela”; Senatul a fost desfiinţat; mandatul prezidenţial prelungit cu un an; s-a decis recurgerea la un referendum revocator ce permite poporului să destituie orice: guvern, funcţionar sau administrator public, inclusiv preşedintele. Pe plan extern, vede în SUA un „imperiu inamic”, el fiind un antiamerican şi un antiimperialist convins. Şi-a exprimat public îndoiala privind versiunea Guvernului american referitoare la atentatele din 11 septembrie 2001, vorbind despre „dinamitarea Turnurilor Gemene” din New York şi „trimiterea unei rachete asupra Pentagonului”. A propus schimbarea sediului ONU din New York invocând faptul că ţara gazdă nu respectă rezoluţiile Adunării Generale. Într-un discurs rostit la ONU l-a făcut „mincinos, tiran şi diavol” pe preşedintele de atunci al SUA, George W. Bush. A asemuit FMI-ul cu Dracula; în 2000 a vizitat în mod ostentativ Irakul, iar mai târziu Iranul, unde l-a numit „frate” pe şeful statului gazdă, Ahmadinejad. Este ahtiat după prezenţa la radio şi TV; după venirea sa la putere a petrecut 2.544 de ore la radio şi TV publice, ceea ce înseamnă 318 zile de lucru sau un an şi jumătate în care a vorbit între şapte şi opt ore pe zi; o dată pe săptămână, toate canalele publice de radio şi televiziune îşi întrerup programele pentru a transmite integral şi în direct discursul lui Chavez; potrivit ziarului venezuelan „El Nacional”, între 1999 şi 2006, s-au efectuat 1.339 asemenea transmisii, adică de 170 de ori pe an. Cele de mai sus şi altele i-au determinat pe politologi şi analişti să vorbească despre chavezism.
MUAMMAR KADHAFI. Născut în 1942, actualul preşedinte al Libiei este unul dinte cei mai vechi şefi de stat aflaţi în funcţie. Numele să este scris în mai multe feluri: Kadafi, Algadthfi, al-Kadhafi,Al-Qadafi,Gueddafi, Gheddafi, El-Gueddafi etc. etc., de unde şi eventualele confuzii ce s-au creat, deşi a fost vorba despre una şi aceeaşi persoană. Cu trecerea timpului au început să se uite ideile şi acţiunile sale politice care, la un moment dat, l-au făcut unul dintre cei mai şturlubatici şi detestaţi oameni politici din a doua jumătate a veacului trecut. A propus unirea ţării sale cu numeroase state vecine; una dintre ele, cea privind unirea cu Tunisia, având o viaţă scurtă. A avut un fel foarte personal de a judeca concepte juridice, drept care, considerând că termenul de republică populară este compromis, a reţinut doar o formulă mai scurtă, exprimată de cuvâtul arab „Jamahiria”. A scris o „Carte verde”, vrând să dea replică celebrei, în acele vremuri, „Cărţi roşii” a lui Mao; titulatura sa oficială este de „Ghidul Marii Revoluţii din Marea Jamahirie Arabă Libiană Populară şi Socialistă”, iar în ţară i se spune „frate Ghid”; încă de la venirea la putere a dat ajutor financiar şi material celor mai dure mişcări teroriste palestiniene; a comis chiar Libia atentate teroriste, cel de la Lockerbie, cu 270 de morţi, fiind cel mai grav; a ajuns să sprijine mişcări musulmane insurgente din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, cazul Frontului Moro din Filipine fiind vestit; pe plan arab a adoptat mereu poziţii insolite; a fost mereu un om politic imprevizibil: când, în octombrie 1973, Egipul şi Siria au atacat Israelul (aşa-numitul război Yom Kippur) contând şi pe avioanele libiene Mirage (foarte eficiente), Kadhafi era de negăsit, el plecând în deşert să se roage; la fel l-a tratat pe Ceauşescu la ultima vizită a acestuia la Tripoli, când la ora convorbirilor oficiale, n-a fost prezent, întrucât era tot în deşert să se roage şi nimeni nu îndrăznea să-l deranjeze; a vrut să unească ţările Africii într-un stat federal; a propus crearea unei monede unice africane; a venit la Bucureşti cu o gardă de corp formată din 50 de amazoane instruite de SPP-ul est-german, unul dintre cele mai bune de pe glob; vestitul lui cort îl ia şi azi cu el şi în deplasările din străinătate, fie ele la Alger, Lisabona, Paris ori Roma; pentru poziţiile sale pro-teroriste, antiamericane, la ordinul preşedintelui Ronald Reagan, SUA au bombardat Libia, în aprilie 1986; cu toate astea, Kadhafi a rămas la locul lui, iar azi este curtat de toţi liderii mari ai lumii, care-l vizitează ori îl invită în ţările lor. Scurt şi cuprinzător: este personalitatea care, în a doua parte a secolului trecut şi în primele două decenii din acest veac, a făcut o spectaculoasă rotire de 180 de grade, kadhafismul fiind azi un concept cuprinzător.
În toate cazurile de mai sus, totalitarismul, dictatura, extremismul, populismul radical şi găunos, aplicarea principiului dezbinării spre a stăpânii cât mai eficient şi lipsa de reguli sau legi au făcut casă bună, impunâd lumii figuri politice de la care, direct ori indirect, s-a inspirat din plin şi Traian Băsescu, punându-şi astfel pecetea într-un mod inconfundabil, dar demn de un Mefisto dâmboviţean, pe realităţile româneşti de azi şi ducând astfel la o criză politică ce are cu greu termen de comparaţie în ţările lumii civilizate şi chiar pe plan mondial. A nu vedea rolul său profund distructiv în coaliţia CDR, a ignora impactul său negativ asupra societăţii româneşti postdecembriste, a nu lua în seamă ideea scumpă lui că totul începe cu el în această ţară, a nu observa subordonarea absolută a oricărui organism din acest stat, a nu ţine seama de rumorile lui devenite hotărâri cu implicaţii naţionale majore, a nu vedea că democraţia şi valorile ei sunt cortina după care se ascunde totalitarismul autentic înseamnă a avea orbul găinilor şi a uita că politologii vorbesc demult despre băsescianism, cultul personalităţii sale şi cortegiul lui multilateral nefast.
Nu, lista Băsescu, Castro, Chavez, Kadhafi nu este una forţată şi nici falsă, ci una reală şi, tocmai de aceea, plină de tragism!
Fii primul care comentează
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.