Bastonul contelui (14)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012

La decesul unui personaj atât de important cum e un mareşal al Franţei, în mod firesc lumea comentează din plin evenimentul. Rafinamentul ceremonial al franţujilor nu se compară cu nimic în lume şi mai mult ca sigur, îşi spunea Ambrogio, la căpătâiul lui Catinat s-a perindat destulă lume: rude, oficiali, domestici. Destulă lume pentru ca măcar unul dintre ei să fi avut destul simţ de observaţie pentru a putea relata amănunte semnificative despre decesul mareşalului. Aşa că Al Optzeci şi optulea – care de la sosirea în Lombardia n-a părăsit niciodată cimitirul şi împrejurimile aceluia, precum şi reşedinţa şi castelele învecinate, după ce a devenit respectabilul cap de familie şi om de lume – a hotărât să plece împreună cu meşterii săi la Paris. A fost călătoria vieţii sale, dar şi o mare dezamăgire. În ciuda propriilor sale titluri nobiliare, acolo a găsit o societate închisă, în care n-a prea putut pătrunde. „Oraşul lumină”, renumit prin a fi fost cel mai cosmopolit loc din lume nu l-a acceptat. Sau poate că el, cu întrebările-i prea directe a părut prea deosebit pentru cei de acolo.

Al Optzeci şi optulea s-a întors profund dezamăgit în castelul său pe drumul de la Milano spre Segrate. Iar Ana Maria Luiza, care era la curent cu dispariţia fără urme a meşterului Jakobo într-o expediţie asemănătoare, a răsuflat uşurată când i s-a reîntors soţul. Şi societatea milaneză la reprimit cu aceeaşi căldură dintotdeauna. Da, cel mai bine este acasă, trebui să-şi recunoască Ambrogio, iar de murit oameni, mor şi acolo destui.

Ambrogio n-a aflat mai multe despre moarte, iar viaţa i se derula lipsită de mari evenimente. Era viaţa unuia dintre puţinii nobil fericiţi că traiul nu le-a fost tulburat de incidentele atât de obişnuite pe acest pământ.

Schimbarea s-a întâmplat cinci ani mai târziu, în noaptea de 16 spre 17 decembrie A.D. 1717¹. Şi de la ce a venit schimbarea? De la o discuţie în urma revenirii neaşteptate a lui Ţipor!

Ambrogio continua să se achite de sarcinile sale de reprezentare. 16 decembrie 1717 a fost o zi mohorâtă şi deosebit de rece. Al Optzeci şi optulea se afla în cimitir pentru a asista la înmormântarea unui cetăţean de vază al Lombardiei, un negustor bătrân extrem de bogat, Silvester Giorgioni. Omul provenea dintr-o familie cu interese de mai multe generaţii într-o adevărată industrie a plantelor vindecătoare. Cu trecerea anilor, cum ceaiurile şi loţiunile acelea au adus alinarea multor bolnavi, faima familiei Giorgioni a crescut constant şi, cu excepţia unui singur moment², afacerea s-a dezvoltat atât de spectaculos încât „infuziile Giorgioni” au adus beneficii uriaşe, fiecare produs putând fi vândut la un preţ deosebit. Cu ani în urmă, soţia bătrânului murise, într-un accident (nota bene: nu de vreo boală pe care bărbatul ei să n-o fi putut învinge!) şi atunci familia a comandant o criptă impozantă, criptă care a devenit cel de al treilea monument cu totul remarcabil în cimitir, după „Mausoleul Contesei” şi legendarul mormânt al rabinului. Familia Giorgioni era numeroasă şi bogată şi promitea o clientelă pe măsură. Însă Ambrogio nu se afla la ultimul popas al lui Silvester Giorgioni doar din obligaţie profesională, el îl vizitase pe bătrân des în ultimii ani: bolnavul suferea de o maladie progresivă care, însă, în cazul lui evolua deosebit de încet. Giorgioni ştia de ce suferă şi care era mersul inevitabil al suferinţei sale, aşa că putea discuta în cunoştinţă de cauză cu nobilul său oaspete. Iar acesta a găsit pe cineva apt să-i relateze cum se anunţă moartea în conştiinţa cuiva. Cu o zi înainte de a se prăpădi, bătrânul i-a mărturisit Celui de Al Optzeci şi optulea că sfârşitul îi este aproape, motiv pentru care şi-a chemat acasă toate neamurile. Silvester Giorgioni, vorbind cu greu, i-a descris lui Ambrogio simptomele pe care le simţea şi modul cum le răspundea tot mai ineficient organismul leacurilor sale. Da, dar nu asta dorea să afle Al Optzeci şi optulea, ci oare de ce voia tocmai atunci şi nu altădată să-l cheme Dumnezeu pe acel om la El. În privinţa aceasta n-a primit nici un răspuns. Dar absolut nici unul! Dacă nici de la Silvester Giorgioni…

Ambrogio a aşteptat să se termine slujba şi a asistat la depunerea sicriului în criptă. Apoi a rămas să-şi ia rămas de la ultimii dintre numeroşii participanţi la ceremonie. Strângând mâini, i s-a părut, de mai multe ori, că vede undeva spre capătul aleii, o umbră ieşind dintre morminte, dispărând apoi la loc. Era 16 decembrie, o zi întunecoasă şi rece. Foarte rece. Se întunecase mai repede decât te-ai fi aşteptat şi ultimii oaspeţi din cimitir se grăbeau spre ieşire. Al Optzeci şi optulea era acum sigur – cineva se ascundea printre mormintele de la capătul necropolei. Rămas singur, s-a prefăcut şi el că pleacă, însă s-a întors brusc: o umbră îl urma de la distanţă. Deşi întunericul devenea tot mai dens, Ambrogio îl recunoscu pe Ţipor. Se opri să-l aştepte, dar se opri şi celălalt. Stătură aşa o vreme în frigul tot mai pătrunzător. Ambrogio făcu primii paşi şi atunci se urni şi evreul. (Al Optzeci şi optulea realiză că Ţipor s-a oprit nu din cauza sa, ci pentru că în dreptul criptei Giorgioni, se mai găseau câţiva muncitori ocupaţi cu ultimele lucrări.)

– Hai să bei ceva, i-a spus Ambrogio. Eşti vânăt de frig. De când stai acolo?

– Am stat de vorbă cu El şi nu mi-am dat seama că s-a făcut târziu, iar când cimitirul s-a umplut de oameni, n-am mai avut pe unde ieşi.

– De ce eviţi lumea?

– O evit?

Al Optzeci şi optulea l-a dus într-o clădire nouă, acolo unde îşi avea biroul personal. După ce a murit şi Baronul, în fosta locuinţă, în care a locuit până ce s-a căsătorit, s-a mutat domnul Schmidt, fidelul intendent. Fidelul intendent, care, de fapt, făcea tot ce ar fi trebuit să facă Ambrogio însuşi.

În încăperea stăpânului era cald, iar mobilierul a fost astfel ales încât cei primiţi acolo să realizeze din prima clipă cu cine au de-a face. Nu lipsea nici scrinul cu vesela de protocol a Doamnei Roza, nici sticla pătrată cu gât lung şi subţire, având în ea o pară mare ce se scălda în vin de fructe. Era o onoare deosebită să fii primit în biroul domnului conte.

– Se simte aerul de sărbătoare, începu gazda. Se apropie Sfântul Crăciun. Evreul tăcea. A! Am uitat că voi nu prăznuiţi Crăciunul…

– Nici creştinii englezi nu-l mai prăznuiesc…, veni răspunsul mai mult mormăit³.

Se reîntâlneau după foarte multă vreme, însă parcă doar Al Optzeci şi optulea s-a schimbat: în vreme ce Ţipor a rămas acelaşi bărbat fără vârstă, Ambrogio s-a împlinit, părul său blond şi-a pierdut cârlionţii şi a început să se rărească, obiceiul de a se sprijini mereu în bastonul cu măciulia de aur bine lustruită l-a făcut să pară cu adevărat şontorog de un picior – ceea ce-i dădea parcă şi mai multă prestanţă. Ambrogio se comporta ca un nobil pur sânge, iar ciudăţenia de a se interesa atât de mult de muribunzi era apreciată drept un semn de înaltă dragoste faţă de semenii aflaţi în grea dificultate. (Într-o scriere veche, scribul a găsit şi consemnarea „Contele Ambrogio I, cel Milos”)

Ţipor, tremurând din tot trupul, se încălzea bând un rachiu tare de fructe dintr-un pahar pe care-l ţinea cu ambele mâini. Pe urmă, în acea seară de 16 decembrie A.D. 1717, îi povesti gazdei sale de unde a venit.

„Între Stâncile Carpenti se află cel mai groaznic loc de pe pământ. În partea de apus se află vilele bogaţilor, care habar n-au – cum probabil că habar n-ai nici tu – ce se petrece în pântecul celuilalt versant. Acolo este iadul!” Evreul tăcu, frecându-şi mâinile îngheţate de sticla paharului şi sorbindu-i încet din conţinut. Pentru că povestea cu lungi întreruperi, în umbra încăperii timpul îşi pierdu şi el contururile. „În partea dinspre uscat se găseşte un perimetru îngrădit, apărat de un regiment întreg de soldaţi. De afară nu se vede nimic din interiorul acelui loc: un gard format din vegetaţie bătrână îl străjuieşte chiar mai abitir decât oştenii. Cine se apropie prea mult rămâne uimit… nu uimit, speriat de faptul că prin sălbăticia aceea, soldaţii de pază se întâmplă să stea alături de animale de pradă. Nu o dată, s-a întâmplat ca fiarele să mănânce câte o santinelă insuficient de atentă.” Rachiul era tare şi, după fiecare înghiţitură, Ţipor mai făcea câte o pauză lungă. „Ce merită să fie păzit cu atâtea riscuri? Tu nu şti, dar nici alţii nu ştiu. Nici soldaţii nu ştiu.” Ambrogio îi respecta în linişte lungile întreruperi şi se mulţumea doar să-i reumple paharul. „Puţin ştiu ce păzeşte armata printre Stâncile Carpenti, unde se află chiar iadul!”

Ţipor fusese arestat în sud, undeva în Puglia, unde s-a mutat cu familia şi unde a reuşit să pună pe picioare o mică flotă cu care făcea contrabandă cu mărfuri din Orient⁴. […]⁵

Adus în Lombardia – însă a aflat mult mai târziu, după ce a fost eliberat, traseul pe care l-a urmat, Ţipor a fost închis într-o celulă din străfundurile Stâncilor Carpenti. Pe lungul drum de-a curmezişul Cizmei, a fost ţinut adesea legat la mâini, dar şi la ochi. Când a fost aruncat în „iad”, a fost dezlegat. În bătaie de joc! Celula, mai precis gaura aceea din rocă, nu dispunea de nici cea mai vagă rază de lumină. Bezna absolută⁶ era atent conservată, hrana oferită deţinuţilor trecând prin mai multe încăperi succesive izolate şi ele într-un întuneric compact. Ţipor chiar pretindea că serviciul aducerii hranei era executat cu persoane (de asemenea prizonieri?) oarbe sau orbite. Şi, de parcă nu era suficientă bezna şi frigul, dar până şi auzul era ferit de zgomote. (Doar din când în când, câte un răget străpungând roca îi mai străfulgera pe nenorociţi.)

– De ce ţi-a fost mai mult frică: de cum vei muri sau de când vei muri?

– Acolo, în iadul acela, nu-ţi mai pui nici o întrebare.