Bastonul contelui (40)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012

Bastonul contelui (40)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012

Ceea ce n-a rămas fără urmări. Maria Anna-Magdalena a devenit un subiect. Subiectul la modă. Dacă lumea n-a îndrăznit s-o bârfească, ea a devenit o ţintă pentru mamele unor posibili aleşi pentru strănepoata Contelui Ambrogio. Şi a devenit interesantă şi pentru numeroşi tineri. Şi, după ce şi-a făcut în felul acela intrarea pe scenă, fata a interprins totul pentru a nu fi uitată. Ambrogio era la curent cu purtarea ei şi se mira de unde o fi moştenit darul de a-şi regiza atât de atent apariţiile. Maria Anna-Magdalena era fiica lui Puiu, care numai de talente mondene nu putea fi bănuit. Mama, Anna Maria, era mulţumită cu familia ei şi nu depunea nici un efort de a ieşi în evidenţă în public. Prietene apte s-o îndrume pentru arta de a cuceri societatea, tânăra nu avea. Da, ea şi-a petrecut multe ore cu nobilul englez, s-o fi educat el astfel? Nobilul englez era bolnav, tuşea mereu. Interesându-se de subiect, contele a aflat că bolnavii de phthisis au un libido ridicat. Ceea ce l-a făcut pe bătrân să se întrebe dacă nu cumva relaţia dintre tânăra adolescentă şi Sir Dominick n-a fost mai intimă, depăşind simplele conversaţii. Gândul acesta l-a preocupat tot mai mult, scoţându-l din preocupările obişnuite. Dacă nu a fost la mijloc aşa ceva, de unde comportamentul atât de libertin al tinerei femei? Pe urmele cui călca ea? Oaspetele englez venea tot mai rar la cină. În ultima vreme n-a mai venit deloc. Aşa că l-a căutat Ambrogio, după ce şi-a pregătit timp de mai multe săptămâni întâlnirea. „Dacă nu vine Mohammed la munte, vine muntele la Mohammed”, a început el, intrând în încăperea unde Dominick era culcat şi, sprijinit de tăblia patului, ţinea în mâini o carte. Văzându-l, Al Optzeci şi optulea a uitat vorbele pregătite cu atâta migală. Bărbatul din faţa sa nu mai avea nici o vârstă, era atât de slab încât părea că se va frânge în bucăţi în orice clipă, tuşea mereu, iar batista de dantelă pe care o ţinea la gură era îmbâcsită de sânge. Ambrogio a văzut mulţi muribunzi. Nu numai apropiaţii care i s-au prăpădit rând pe rând, dar şi cei pe care i-a căutat – O tempora! – atunci când a mai fost chinuit de întrebarea „cum socoteşte Dumnezeu timpul cuvenit fiecărui muritor?”. O întrebare pe care, oricât de ştiinţific ai aborda-o, nu te poate lăsa să fii fericit. Ambrogio avea o experienţă îndelungată cu muribunzii. Ambrogio se afla în faţa unui muribund.

Ieşi repede din încăpere, dar ochii din faţa străvezie a englezului l-au urmărit şi afară. Unii bolnavi sunt contagioşi, şi-a spus Contele: dar dacă a îmbolnăvit-o şi pe fată?

Pe urmă, n-a rămas decât s-o interogheze pe Maria Anna-Magdalena însăşi. Dar dacă fata era cu adevărat cucerită de englez şi iubitul îi va muri peste câteva zile, nu va sfredeli străbunicul într-o rană ce abia se deschidea? (Totuşi, tânăra femeie, chiar dacă a avut într-adevăr o relaţie cu englezul, nu părea deloc preocupată de soarta aceluia.) Aşa că Al Optzeci şi optulea a socotit cel mai înţelept să mai amâne discuţia cu fiica lui Puiu. N-a trebuit să aştepte prea mult: Sir Dominck s-a prăpădit doar o săptămână mai târziu. La aflarea veştii, Maria Anna-Magdalena şi-a arătat tristeţea, fără a părea însă deosebit de afectată. În seara de după înmormântare, a participat la petrecerea zilei de naştere a unei tinere doamne din Milano. Unde n-a s-a prezentat deloc în haine cernite. Rochia, e adevărat că neagră, etala un decolteu absolut agresiv…

Aşa că Ambrogio a întrebat-o direct despre tipul de relaţii pe care l-a avut cu bietul Sir Dominick. Iar ea i-a răspuns, la fel de direct, că englezul a făcut-o cu adevărat femeie, că a învăţat-o o mulţime de lucruri pe care nimeni n-ar fi putut-o învăţa, pe care nu le-a întâlnit la nimeni până atunci, că s-au iubit noapte de noapte, până ce „Domi” i-a interzis să-l mai viziteze. „Domi s-a văzut în oglindă şi n-a vrut ca eu să rămân cu o amintire dizgraţioasă despre el. Nu, nu l-a mai văzut de vreo trei luni.” Şi toate astea cu privirea foarte serioasă, cu privirea serioasă cu care şi-a cucerit Puiu bunicul încă de foarte mic. Privire care, împotriva tuturor aparenţelor, certifica fără posibilitate de tăgadă că totuşi Maria Anna-Magdalena era fiica Celui de Al Nouăzecilea.

Cel pudic s-a dovedit a fi fost Contele – care şi-a oprit strănepoata să-i povestească în amănunte lecţiile englezului. Ea ar fi fost gata să vorbească.

Scribul a precizat că intrarea în viaţa mondenă a fiicei lui Puiu n-a rămas fără urmări. Tânăra femeie a devenit, de la început, un animal straniu în societatea milaneză. Chiar şi cei mai îndrăzneţi fanţi nu ştiau cum s-o abordeze. Nici în cercurile cele mai restrânse, când bărbaţii se laudă cu cuceririle realizate, nimeni nu pretindea că ar fi avut-o, chit că urmaşa Contelui nu lipsea din discuţii. Ea era indiscutabil o partidă, însă. Nici chiar mamele cele mai ambiţioase nu visau s-o aibă noră. Ceva te împiedica să te gândeşti atât de departe? Ce te împiedica să te gândeşti atât de departe?

Între bărbaţi, cel mult, se ajungea la:

– Ai vrea să te culci cu ea?

Răspunsurile erau echivoce. Deşi nu recunoşteau, celor mai mulţi le-ar fi fost pur şi simplu frică de o aventură cu o femeie despre care nu ştiai ce pericole ascunde. Că ascundea pericole le era clar tuturor.

Şi domnişoarele din înalta societate o aveau mereu în conversaţie şi în gând. Cele care au încercat s-o imite în modul cum se îmbrăca şi cum se coafa renunţau repede, realizând că devin caraghioase. „De ce? Dacă ea poate, eu de ce nu pot?” Nu, nu puteau şi nu trebuia să vină nimeni să le-o spună. Era evident. Şi-o recunoşteau şi singure.

Din nou, Ambrogio nu era străin de toate astea. Cu Geamănul nu mai vorbea de mult, cu părinţii Mariei Anna-Magdalena n-a ajuns la nici un rezultat. Anna Maria era o femeie cumsecade, o femeie admirabilă, dar incapabilă să se implice cu folos în aşa ceva. Puiu, poate cel mai atins de moartea englezului, începea să aibă şi el probleme tot mai grave de sănătate. (Bine că măcar Sir Dominick n-a îmbolnăvit fata.)

Bătrânul a găsit un partener de discuţii acolo unde s-a aşteptat mai puţin: în fratele fetei, strănepotul cu opt ani mai tânăr decât Maria Anna-Magdalena. Băiatul, Filipo Emanuele, dar care în familie era strigat „Luigi”, s-a bucurat până acum prea puţin de atenţia scribului din nou atât de superficial. Şi asta în condiţiile în care acela, pe care tocmai l-a numit „Luigi”, ar fi trebuit să constituie cea de a nouăzeci şi una za din lungul şir. Tânărul domn, de abia ceva mai mare de zece ani, se dovedea extrem de matur. Şi Ambrogio a rămas uluit cum de nu l-a urmărit până atunci la fel cum o făcuse cu Puiu, cum de nu l-a inclus „în viaţa care se desfăşura aşa cum şi-o dorea şi niciodată altfel”. Amintirile din traiul său atât de îndelungat au început să se învălmăşească, să se acopere unele cu altele. Îi reveneau în memorie minunatele zile senine petrecute în grădina sa alături de Al Nouăzecilea mic, o perioadă fericită fără egal. Bunul Dumnezeu i-a oferit şansa să repete acele vremuri cu Luigi şi iată că el n-a fost vrednic să sesizeze darul ce i-a fost oferit…

Contele a încercat din răsputeri să recupereze timpul şi, brusc, s-a ataşat la fel de puternic de acest copil ca de cel ce îi era băiatului tată. Dar cioburile marelui caleidoscop rar se aşează identic. Filipo Emanuele se comporta altfel decât s-a comportat Al Nouăzecilea când a fost de vârsta lui1.

Spre surprinderea lui Ambrogio, cu strănepotul său putea vorbi orice, iar răspunsurile acestuia se dovedeau de o maturitate ieşită din comun. Cum de nu l-a remarcat până atunci? Incredibil! Băiatul acela de zece ani a ajuns să-i fie confident, „personificarea gândurilor cele mai intime, gândurile pe care, în mod obişnuit, nu le destăinuim nimănui. Scenariile imaginative intime.” Uneori bătrânul chiar se întreba dacă strănepotul lui este o fiinţă vie, în carne şi oase, ori doar o plăsmuire a lungii sale singurătăţi.

De la Luigi a aflat că Maria Anna-Magdalena e gravidă. Cu cine? Englezul a murit de peste o jumătate de an…

S-a dovedit că Luigi n-a ajuns doar confidentul Contelui, ci şi al surorii sale. Care l-a folosit la fel ca pe o păpuşă: jucându-se cu el, dezmierdându-l, vorbindu-i ca unui obiect despre care şti că n-o să te divulge niciodată. Asta de când frăţiorul a fost încă foarte mic. Crescând zi de zi sub ochii ei, Maria Anna-Magdalena l-a tratat şi pe mai departe la fel.

Aşa că Filipo Emanuele a avut doi confidenţi. Şi nu l-a trădat pe nici unul dintre ei. Nu ducea vorbele dintr-o parte în cealaltă şi spunea doar ceea ce era convins că ar fi recunoscut şi sursa de unde a aflat respectiva informaţie. Da, sora sa i-ar fi recunoscut „bunicului” – cum îi spuneau lui Ambrogio cei doi fraţi – faptul că va avea un copil. De ce n-a făcut-o? Pentru că n-a întrebat-o nimeni.

– Dar cine este tatăl?

I-ar fi recunoscut şi asta Maria Anna-Magdalena „bunicului”? Poate da, poate nu. Aşa că fratele ei n-a răspuns la această întrebare.

Pe urmă, cu totul întâmplător, a reieşit că Sir Dominick Roosh n-a fost tocmai Sir Dominick Roosh. Cei din Segrate au sesizat şi până atunci că nimeni din anturajul englezului nu primea mesaje din Londra, dar toţi acei oameni se purtau atât de natural, încât o asemenea observaţie n-a fost suficientă pentru a stârni nici bănuieli şi nici îngrijorări. Iar manierele, cultura, lăzile cu cărţi, calitatea hainelor şi chiar şi bătrânul valet personal erau chezăşii suficiente pentru originea nobilă a tânărului oaspete. Însă când nici după moartea baronului, oamenii lui nu au dat nici un semn că ar dori să se întoarcă în patria lor, în mintea Geamănului a încolţit ideea că un lucru nu este în regulă cu acele persoane. Bine, unul s-a căsătorit cu o localnică şi se preconiza şi o a doua nuntă a altuia dintre ei cu o fată din Segrate (de data asta nu chiar din castel, ci din localitate), bine, în Lombardia şi în special în preajma Contelui nu duceau lipsuri materiale, dar, totuşi, chiar nu-i aştepta nimeni în patria lor. Geamănul şi-a arătat toate aceste nelămuriri fiului său, însă Al Nouăzecilea a fost prea ataşat de Sir Dominick pentru a lăsa să se lege suspiciuni de prietenul dispărut.

Lucrurile au ieşit la iveală la nunta celui de al doilea englez cu o localnică. Intra în tradiţia castelului ca asemenea evenimente să fie suportate de Conte, iar, dacă mireasa făcea parte dintre domestici, atunci primea şi o zestre de la Stăpân. La petrecere, gurile s-au mai dezlegat şi s-a atins şi subiectul Sir Dominick, un subiect care s-a dovedit a fi fost mult mai bine cunoscut de slugi decât de gazdele englezului. Lumea chiar s-a mirat că povestea aceea a mai putut constitui o surpriză atât de mare. Cel mai dezamăgit a fost administratorul, Ţipor: el a considerat faptul că nu a sesizat ceea ce „toată lumea” ştia drept o trădare faţă de cel ce l-a angajat, intrând în competenţele sale şi sarcina de a controla tot ce se întâmpla în castel.

Pe scurt, s-a aflat că oaspetele englez nu a fost decât o sosie a adevăratului Sir Dominck, întrucât acela fusese implicat într-un scandal terminat cu o dublă crimă, scandal care ameninţa să-l ducă la închisoare. Drept urmare, baronul s-a ascuns în domeniul familiei, undeva în nordul insulei, lăsând potera să-l hăituiască pe cel ce i-a luat locul. Într-adevăr, falsul Sir Dominick a fost descoperit în Paris şi a reuşit să fugă în ultima clipă, pierzându-şi urma. Dar nu de tot, pentru că servitorii care l-au însoţit au fost chiar servitorii adevăratului Sir Dominick, tocmai pentru a da o aparenţă de şi mai mare autenticitate şiretlicului. Mai ales că personajul sosit la Milano nu semăna atât de mult cu cel căutat2. Omul a acceptat acel rol primejdios fiindcă ştia că boala pe care o avea peste o vreme nu prea îndelungată o să-l omoare, iar recompensa primită va rezolva problemele financiare ale familiei sale. După toate aparenţele, falsul Sir Dominick provenea şi el dintr-o familie veche, manierele, cultura, lăzile cu cărţi, calitatea hainelor şi nu în ultimul rând limbajul elevat trădându-i originea. Cine a fost acel bărbat nu ştiau nici însoţitorii săi, iar faptul că scribul n-a găsit date nici despre înnobilata familie Roosh părea să facă încheiat acest episod.

1 „Poate e mai bine aşa, îşi spunea bătrânul conştient de diferenţe, poate că Luigi nu se va dezvolta la fel ca părintele său şi nu va deveni o matahală la fel de dizgraţioasă, chiar dacă atât de bonomă şi de simpatică”. (O supoziţie ce nu s-a lăsat niciodată confirmată…, Nota Scribului.)

2 Nici nu era nevoie. Pe vremea aceea, urmăritorii nu beneficiau de fotografii ale urmăriţilor, iar descrierile şi chiar desenele – dacă erau la îndemână – suportau diferenţele. Este şi motivul pentru care practicile acestea erau frecvente în epocă, lansându-se „iepuri” care să-i deruteze pe hăituitori şi să-i trimită pe piste false.

Distribuie articolul pe:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.