În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012
Mama ei avea o singură problemă: cine se va mai căsători cu o femeie cu un copil? Cu un copil care tot creştea. Subiect ce părea să n-o intereseze defel pe Anna Maria-Magdalena. (O singură dată a îndrăznit să-i spună mama că o femeie tânără ca ea ar trebui să aibă o viaţă intimă normală. Iar fiica n-a răspuns decât cu un râs prelung, un râs care parcă spunea: „Păi, tu chiar crezi că eu n-am o viaţă sexuală cel puţin regulată?”)
În anul când a împlinit douăzeci de ani, fiica lui Puiu s-a măritat.
– Cine e tatăl băiatului? Păi, cine să fie? Desigur, soţul meu.
În felul acesta s-a mai închis o enigmă.
Soţul era un bărbat palid şi slab. Semăna întrucâtva cu Sir Dominick. (Îl căuta şi în continuare Maria Ana-Magdalena în scenariile ei intime pe englez?) Nunta acea a fost ultimul eveniment monden al familiei lui Ambrogio. Scurta căsnicie a celor doi a fost şi ea la fel de neconvenţională precum şi-a trăit fata lui Puiu viaţa. Soţii nu s-au certat niciodată – era şi imposibil să îndrăzneşti să te cerţi cu Maria Anna-Magdalena. A fost, mai degrabă, o „căsnicie modernă”, cum i se spune la un astfel de mariaj de către contemporanii scribului. Şi el şi ea au avut numeroase aventuri, bărbatul, un marchiz din Umbria locuia şi la Milano şi la Segrate, la Milano la o amantă (apoi la alta), la Segrate cu soţia legitimă. A murit şi el destul de tânăr, probabil tot de tuberculoză, iar tuberculoşii, se spune, au nevoie de mult sex. Între timp, ea, nevasta, a rămas la fel de netulburată, doar că avea mult mai multă grijă să nu-şi dezvăluie amorurile. Şi nici nu le-a dezvăluit vreodată. Deci, tatăl băiatului a fost soţul mamei sale. Să ne mulţumim cu această variantă. În fond, este cea mai demnă variantă.
La doar câteva săptămâni după căsătoria Maria Annei-Magdalena, Al Nouăzecilea a căzut la pat, de unde nu s-a mai ridicat niciodată. Odată cu venirea iernii, a părăsit această lume. Magul întârziat a avut dreptate: lupta dintre elementul activ şi cel caracterizat prin lentoare a avut loc şi s-a terminat „în mod dureros, primul [energia = 7] înghiţindu-l pe al doilea [12 = lentoarea]”. N-ai fi crezut că moartea Matahalei va naşte atâta durere. O durere sfâşietoare la Ambrogio, care-l avea în inimă ca la început, o durere profundă la Anna Maria. O durere sinceră chiar şi la domestici.
Aici ar fi trebuit să se oprească relatarea scribului despre Al Nouăzecilea, fiul Geamănului şi nepotul Contelui. Dar povestea lui Puiu mai are un scurt epilog.
Spunea scribul că Luigi, copilul „foarte frumos, foarte deştept, foarte drăguţ” se amesteca şi în lucrarea artiştilor. Care se simţeau profund deranjaţi de acest amestec neîncetat. Şi, colac peste pupăză, la insistenţele lui a mai apărut un şantier: amenajarea criptei s-a transformat în săparea unui tunel ce pornea din subsolul bisericii.
Asta s-a întâmplat aşa: în Anglia, John Spilsbury a realizat nişte gravuri reprezentând fragmentele unor hărţi. Strămoşul puzzle-ului era menit copiilor, cu scopul de a „contribui la o mai uşoară învăţare a geografiei”. În anul 1765 a sosit la Segrate o ladă cu lucruri pentru Sir Patrick. În ladă se aflau, pe lângă cărţi, caiete cu însemnări, instrumente de laborator, şi un set de gravuri Spilsbury. Tocmai bune pentru Luigi şi pentru şcoala din incinta castelului. Bătrânul valet al englezului a preluat lada şi i-a dat-o lui Ţipor, rugându-l să i-o ofere Contelui drept plată pentru găzduire.
Întâmplarea a născut mai multe întrebări: cea mai importantă şi, totodată, cea mai neliniştitoare era de unde ştia expeditorul locul unde s-a retras adresantul trimiterii? Când s-a aflat că expeditorul adevărat – şi nu cel ce s-a prezentat cu lada la curierat – a fost un frate de-al mortului, bătrânul valet a recunoscut că el s-a aflat toată vremea în relaţie cu familia falsului Sir Patrick şi că acel colet a fost ultima dorinţă a acestuia de a-şi primi lucrurile. Care să le fie oferite Contelui. Şi, din nou, episodul Sir Patrick părea să se fi încheiat.
Printre cărţile ajunse la Segrate era şi naraţiunea „Lumea de sub lume” a lui William Buderlay, o povestire cu pretenţii ştiinţifice, care susţinea că trăim doar pe suprafaţa pământului, În vreme ce Terra ar avea în străfundurile ei mai multe straturi de viaţă şi de civilizaţie. Doctor Streep, protagonistul întâmplărilor din volumul cuprinzând 156 pagini, ar fi pornit, împreună cu un prinţ indian (şi cu oamenii acestuia) în căutarea intrării spre un alt strat de lume. Ei şi-au început investigaţiile într-o peşteră dintr-o insulă părăsită, ar fi dat acolo, pe măsură ce înaintau, de o serie de animale ciudate, chiar şi de păsări trăind sub pământ şi ar fi ajuns de mai multe ori în fundături. Galeriile se tot ramificau şi au trebuit, de fiecare dată, să revină pentru a o lua pe un alt drum. Asta i-a costat mult timp şi multă trudă, iar fiinţele întâlnite nu s-au arătat de fiecare dată bucuroase de oaspeţi. De câteva ori exploratorii chiar au ieşit pe neaşteptate la suprafaţă, uneori după ce au ajuns pe unul dintre tărâmurile sperate. Ceea ce dovedea că nu numai peşterile reprezintă căi de acces spre universurile subterane ci că, dacă sapi conştiincios şi dacă ai noroc, poţi şi de altundeva să atingi un itinerar corect. William Buderlay pretinde că a fost unul dintre însoţitorii doctorului Streep şi că, la un moment dat, au dat şi de plăsmuiri ale unor civilizaţii străine şi, desigur, posesoare ale unor comori materiale neasemuite. Din păcate, notează autorul, una dintre galerii s-a prăbuşit, îngropându-i sub rocă pe curajoşii săi tovarăşi. El însuşi, abia a reuşit să mai iasă la suprafaţă, împreună cu doar trei slujitori ai prinţului indian. De unde Luigi a reţinut că există comori care aşteaptă să fie descoperite şi a început săparea unei galerii din cripta bisericii. N-a pretins Buderlay în mod explicit că „dacă sapi conştiincios şi dacă ai noroc, poţi şi de altundeva să atingi un itinerar corect”?
A început, dar s-a oprit după doar câţiva zeci de metri. Deocamdată îl interesa altceva. Însă şantierul lui, împreună cu şantierul din biserică, împreună cu veşnicul şantier din grădina Geamănului au tulburat cu totul tihna domeniului de la Segrate. Poate că a fost mai bine pentru bătrânul Conte că sufletul său era tot mai puţin dependent de cele din jur, astfel încât, pentru el, „nimic nu părea să-i schimbe viaţa, viaţa care se desfăşura aşa cum şi-o dorea el şi niciodată altfel.”
Şi iată ce „îl interesa deocamdată” pe Luigi. Cu ce îi teroriza pe ai săi şi pe toţi cei care-i ieşeau în cale. Pornind de la veşnicele sale întrebări în legătură cu ce este un tablou (o muzică, un peisaj… etc.) frumos, a ajuns la concluzia că tot ce a citit despre acest subiect, neputându-l lămuri în mod concret, adevărul trebuie să fie altundeva. Astfel, ceea ce a început ca o joacă de copil1, treptat a devenit o adevărată obsesie. Şi din nou, trezit la cele din jur, în Ambrogio s-a insinuat spaima că în strănepotul său a intrat nebunia. O spaimă tot mai îndreptăţită. Pe de altă parte, Contele a trebuit să-şi recunoască şi faptul că tot ce s-a înfăptuit la Segrate va rămâne fără continuare: Geamănul şi-a înmormântat întregul spirit în veşnicele „îmbunătăţiri” ale grădinii, Puiu murise, Anna Maria-Magdalena nu dădea nici un semn că te-ai putea baza pe ea şi iată că acum şi Filipo Emanuele (Luigi) a luat-o razna. „Luigi nu e decât un copil” se amăgea Al Optzeci şi optulea, „se întâmplă ca unii copii să treacă prin asemenea faze, să le depăşească, după care să se dezvolte aşa cum trebuie, unii chiar să strălucească mai târziu”. Numai că „boala copilăriei” care l-a atins pe Luigi nu numai că nu dădea speranţe că va trece, ci, chiar din contră, se manifesta tot mai puternic.”Cine va conduce mai departe ceea ce a ajuns la un nivel care să-i permită proprietarului domeniului să poată trăi – cu voia lui Dumnezeu – aşa cum îşi doreşte şi niciodată altfel?” Situaţia era cu atât mai dureroasă cu cât nu un război, o molimă sau o calamitate naturală risipea speranţele de viitor, ci chiar sămânţa stirpei se arăta neputincioasă. Luigi a ajuns obsedat, şi bătrânul Conte nu se mai putea despărţi nici o clipă de temerile sale. (Iar scribul, biet figurant al acestei lungi poveşti, a parcurs şi el spaimele lui Ambrogio: dacă aşa stăteau lucrurile – şi sigur că stăteau aşa – atunci şi truda sa de o viaţă de scrib a fost în zadar, şirul aflându-se la ultimele sale verigi. Scribul chiar a încercat să emită o concluzie generalizatoare: nu există un lanţ care să aibă ce lega din tată în fiu vreme de o sută de generaţii. După cum bunul cititor va vedea, scribul a greşit din nou. Doar că, de data asta, a fost fericit cu eroarea sa.)
Dacă nu claritas, perfectio şi proportio dau valoarea frumosului, atunci ce? Pe nesimţite, Luigi a crescut şi foarte devreme a devenit şi bărbat. Prima experienţă sexuală i-a sugerat o idee ce, foarte repede s-a dovedit extrem de importantă pentru gândirea sa. Dacă la prima sa experienţă sexuală a fost abia un învăţăcel, fiind foarte atent să nu greşească, să „nu se facă de râs”, la următoarele s-a putut detaşa de temeri şi de reticenţe. (Băiatul se pare că a moştenit o mare potenţă, asemenea surorii sale, asemenea antecesorilor săi. Chiar circula o vorbă prin Lombardia în legătură cu fidelitatea evidentă a Annei Maria, o femeie frumoasă, păstrându-şi aspectul şi în anii care au urmat – fidelitatea faţă de Al Nouăzecilea, un personaj atât de dizgraţios de gras. Se bârfea că Puiu o are atât de viguroasă încât nici o femelă n-ar fi putut să renunţe la plăcerile oferite de un asemenea taur.) Într-o zi, pe Luigi l-a străfulgerat că trăirea resimţită de extazul adevărat în faţa frumosului – nu mimarea extazului venit din snobism – se aseamănă perfect cu trăirea momentelor din orgasm. Pe urmă, a descoperit, tot pe neaşteptate şi privind la o femeie rugându-se cu ochii închişi în biserică, că şi extazul religios pare să fie la fel cu celelalte două cauze amintite. Frumosul, orgasmul şi întâlnirea cu Dumnezeu. (Această concluzie a rămas la nivel de supoziţie pentru băiat, el, crescut într-o familie profund religioasă, nereuşind niciodată să atingă nivelul necesar al contopirii cu divinitatea. Probabil pentru că era prea raţional, şi-a explicat el însuşi eşecurile în această privinţă. Aşa că le-a terorizat cu întrebări şi pe cele câteva persoane pe care le-a bănuit că au izbutit, în vreme ce se rugau, să se desprindă de tot ce se întâmpla în acele momente în jurul lor. Unele dintre ele i-au răspuns – destul de confuz… -, altele au considerat acele trăiri prea intime pentru a le discuta cu cineva. Ambrogio s-a limitat să-i reproşeze ordinea în care a aşezat cele trei stări, considerând un sacrilegiu să nu pui contopirea cu divinitatea pe primul loc.)
