Bestselleruri la „Litera”

Armata de teracotă

Împletind istoria cu experienţa căpătată la faţa locului, în China, John Man reuşeşte să aducă la viaţă un popor străvechi, făcându-l să trăiască din nou în imaginaţia noastră.

În anul 1974, nişte ţărani care săpau un puţ lângă oraşul Xian au scos la iveală câteva statuete de lut, deschizând astfel calea celei mai mari descoperiri arheologice din toate timpurile. „Armata de teracotă” a uimit întreaga lume – opt mii de războinici şi cai de lut, în mărime naturală, fuseseră îngropaţi în anul 210 î.Ch., ca o „armată a spiritelor” menită să păzească mormântul Primului Împărat.

Strălucitul şi crudul conducător care a unificat China şi a construit primul Mare Zid era cuprins de dorinţa de a domina în viaţa de apoi aşa cum făcuse şi în aceasta. Împrejurul uriaşei sale movile funerare, deocamdată nedeschisă, alte fose ascundeau o întreagă lume de demnitari, oşteni, armuri şi care de bronz. Cei peste 1.000 de războinici dezgropaţi, alături de multe alte descoperiri, atrag peste 2 milioane de vizitatori pe an. Cu siguranţă, într-o bună zi, movila funerară va fi şi ea deschisă şi comorile legendare vor vedea lumina zilei.

De ce figurile de lut fascinează atât China şi întreaga lume? Unul dintre motive ar fi acela că sunt năluci născute din subconştientul istoriei, care surprind într-o formă exterioară două decenii cruciale, anii cuprinşi între 230 şi 210 î.Ch., când, prin forţă, Primul Împărat a unificat 7 state şi apoi a impus o serie de proiecte uriaşe. Statuile militare semeţe nu par doar un simbol al vremurilor lor, ci chipurile acestora par să reflecte caracterul omului însuşi: neînduplecat, impasibil, implacabil.

„Armata de teracotă a fost o creaţie unică, originală şi prin concepţie, şi prin execuţie, nemenţionată în nicio sursă şi, imediat ce a fost îngropată, a fost şi distrusă, şi dată uitării. La prima vedere războinicii par la fel de enigmatici ca un regiment de sfincşi. De ce corespund realităţii? De ce sunt atât de mulţi? De ce sunt în mărime naturală? De ce sunt din lut? Atâtea întrebări…”

Soldaţii simpli au între 1,66 şi 1,87 metri, înălţimea medie a ofiţerilor era de 1,90, în vreme ce un general era cu mult mai impunător, în jur de 1,96 metri. Aceste diferenţe sunt o dovadă în sprijinul teoriei idealizării. Intenţia era să surprindă o realitate mai profundă. În timpul dinastiei Qin, oamenii acordau importanţă şi bărbii şi mustăţilor, care erau semn al frumuseţii şi al statutului. Varietatea de stiluri şi de combinaţii de mustăţi şi de bărbi oferea o mulţime de posibilităţi. Apoi mai sunt şi culorile. Culoarea era foarte la modă în vechime, în Occident şi în Orient deopotrivă. Partenonul, marmurele Elgin, Venus din Milo, toate au fost la început o nebunie de culori. Dar vremea şi trecerea timpului le-au decolorat. De fapt, chinezii adorau culorile pentru că erau greu de obţinut, greu de realizat, costisitoare şi de aceea reprezentau un simbol al luxului. Fiecare dintre culorile folosite, roşu, alb, verde, negru, maro, albastru, mov, are o poveste. Nu e de mirare că Primul Împărat voia ca figurile sale să fie colorate. În realitate, războinicii săi erau îmbrăcaţi în materiale lipsite de strălucire, aşadar, de ce nu ar fi vrut ceva mai bun pentru armata sa de spirite? Ceva luxos…

Cartea pierdută a vrăjitoarelor

„O irezistibilă poveste despre vrăjitorie, ştiinţă şi tabuuri străvechi. Un roman care te prinde în vraja lui”, nota cronicarul de la „The People”.

Între Oxford, Paris şi New York, istoria se împleteşte cu magia. Un manuscris blestemat aprinde o iubire interzisă. Acest roman purtând semnătura lui Deborah Harkness a fost tradus în peste 40 de limbi.

„Volumul legat în piele nu avea nimic remarcabil. În ochii unui istoric obişnuit nu ar fi părut deloc diferit de sute de alte manuscrise din Biblioteca Bodleiană de la Oxford, vechi şi uzate. Dar eu am ştiut că are ceva ciudat din clipa în care l-am luat în mână. Sala de lectură Duke Humfrey era pustie în acea după-amiază de sfârşit de septembrie, iar solicitările pentru materialele din bibliotecă erau rezolvate repede, acum că se terminase cu îmbulzeala profesorilor veniţi aici în vizită pentru vară, iar nebunia semestrului de toamnă încă nu începuse… Am întins mâna şi am atins pielea cafenie. Ceva ca un şoc electric mă făcu să-mi retrag degetele repede, dar nu suficient de rapid. Copleşită de propria-mi reacţie, am făcut câţiva paşi înapoi îndepărtându-mă de masa de lectură. Chiar şi la o distanţă sigură, acest manuscris mă provoca, ameninţând zidul pe care îl înălţam pentru a-mi separa cariera academică de descendenţa mea ca cel mai recent vlăstar al vrăjitoarelor Bishop (prima dintre presupusele vrăjitoare, cercetate şi executate în procesul de la Salem). Biblioteca Bodleiană fusese întotdeauna un sanctuar pentru mine. Încrucişându-mi braţele ca să le împiedic să mai tremure, am rămas cu ochii ţintă la «Ashmole 782». Manuscrisul se afla pe masa din bibliotecă în cercul de lumină al lămpii. Magia lui stârnea ceva întunecat, înnodat înlăuntrul meu. Mi-am pus din nou degetele pe pielea netedă. Mi-am înăbuşit un strigăt de surpriză. Ashmole 782 era un palimpsest, un manuscris în manuscris. Între timp, scrisul dinainte reapărea adesea dedesubt, ca o fantomă, vizibil cu ajutorul luminii ultraviolete care trecea dincolo de petele de cerneală şi readucea la viaţă textele decolorate…”

În inima Bibliotecii Bodleiene din Oxford, profesorul universitar Diana Bishop descoperă în cursul cercetărilor ei un manuscris alchimic, „Ashmole 782”, aflat sub o vrajă. Deşi se trage dintr-un neam vechi şi celebru de vrăjitoare, Diana a renunţat de mult la moştenirea familiei sale, în favoarea cercetării universitare şi a unei vieţi obişnuite, aşa că după o analiză sumară returnează manuscrisul. Dar descoperirea ei pune în mişcare o întreagă lume fantastică, atrăgând pe urmele sale deopotrivă demoni, vrăjitoare şi vampiri. Printre ei se află şi Matthew Clairmont, un vampir genetician, pasionat de teoriile lui Darwin pe cât de periculos, pe atât de enigmatic. Relaţia care se înfiripă între cei doi ameninţă să spulbere pacea fragilă care domneşte de secole în lumea lor.

O poveste romantică, sofisticată şi plină de suspans îi uneşte în încercarea de a descoperi secretele manuscrisului între ale cărui pagini se află cheia unui trecut misterios şi a unui viitor nesigur.

Când Dumnezeu era iepure

„Autentic în cel mai desăvârşit mod, cu limpezimea lipsită de sentimentalism a glasului de copil. Un debut minunat”, scria cronicarul de la „The Time”. Iar cel de la revista „Elle” comenta: „Romanul de debut al lui Sarah Winman surprinde natura magică, subtilă a tinereţii şi a tuturor misterelor sale, în contextul unor evenimente reale”.

„The Observer” scria: „Poveştile personale ale eroilor: cea a fratelui Elly, a prietenului lui, Charlie, corespondenţa cu Jenny Penny, prietena ei din copilărie, sunt fascinante, subtile, pătrunzătoare şi de o francheţe impresionantă”.

Debutând la începutul anilor ’60 şi pendulând între Essex, coasta sălbatică a Cornwallului şi străzile din New York, povestea lui Elly este o poveste despre copilărie, despre prietenie, despre partea întunecată a dragostei şi a sexului, despre forţa legăturilor de familie, mai mult decât orice este o poveste despre dragoste în toate formele ei.

„Viaţa mea se împarte în două. Nu chiar un Înainte şi un După, mai degrabă ca două opritoare de cărţi ţinând la un loc ani lipsiţi de vlagă, presăraţi cu meditaţii sterile, anii adolescenţei târzii sau ai celui de al doilea deceniu de viaţă, căruia hainele de adult nu i se potrivesc deloc.

Mă uit la fotografiile din acei ani şi mă văd acolo, stând poate în faţa Turnului Eiffel sau a Statuii Libertăţii, ori în apa mării până la genunchi, făcând cu mâna şi zâmbind: dar acum ştiu că aceste experienţe erau întâmpinate cu acea tentă searbădă de dezinteres care face până şi curcubeiele să pară cenuşii. Dar pe atunci, în secret, şi eu eram la fel. Ea nu apare deloc în această perioadă şi-mi dau seama că, de fapt, ea e pata de culoare care lipsea. Ea a strâns laolaltă anii, de o parte şi de alta a acestei aşteptări, şi i-a înălţat ca pe nişte faruri călăuzitoare, iar când a intrat în clasă în acea dimineaţă plicticoasă de ianuarie, parcă ar fi fost ea însăşi Anul Nou, lucrul acela care îmi oferea promisiunea unui dincolo”.

Lumea lui Elly este modelată de cei care o locuiesc: părinţii iubitori, dar teribil de neatenţi, cea mai bună prietenă, care miroase permanenet a chipsuri şi care ştie cuvinte sofisticate, iepurele pe care l-a botezat „Dumnezeu”. Într-o copilărie condimentată cu momente deopotrivă obişnuite şi extraordinare, singura constantă în viaţa lui Elly este fratele ei.

Aici ne despărţim

Romanele scriitorului american Jonathan Tropper se bucură de un real succes internaţional, fiind traduse în 20 de limbi, iar trei dintre ele au fost adaptate pentru televiziune. Temele abordate par să izvorască din experienţele personale ale autorului, iar oraşul natal este principala sursă de inspiraţie pentru personajele sale.

Imediat după lansare, acest volum a intrat în „Topul New York Times” al celor mai bine vândute cărţi. Compania „Warner Bross” pregăteşte ecranizarea romanului, iar filmările deja au început.

„E absolut de neconceput că vom supravieţui aici, împreună, timp de şapte zile”, se gândeşte Judde Foxman, străduindu-se să facă abstracţie de urletele copiilor surorii sale, în vreme ce telefonul cumnatului nu încetează să sune, fratele mai mic îşi afişează noua relaţie amoroasă, iar mama lor, într-o ţinută mult prea provocatoare, îi priveşte pe toţi cu un aer compătimitor. Stau toţi în jurul mesei, ca într-un tablou, constrânşi de ultima dorinţă a tatălui lor să ţină shiva în memoria lui. Conform tradiţiei evreieşti, vor rămâne reuniţi sub acelaşi acoperiş timp de şapte zile, o eternitate pentru nişte oameni care nu reuşesc să stea mai mult de 24 de ore împreună fără a-şi sări la beregată unii altora. În câteva ore, casa Foxman, plină de resentimente şi de secrete de nemărturisit, devine un butoi cu pulbere gata să explodeze, iar Judde abia dacă mai are răgazul să se concentreze asupra dezastrului din propria viaţă.

Cu un umor debordant, adesea licenţios, autorul ne spune o poveste despre dragoste şi despre relaţiile complicate pe care le avem deseori cu aceia pe care îi numim familia noastră.

„Vreau foarte tare să fiu iar îndrăgostit. Tocmai de aceea nu sunt în stare să caut dragostea. Dar sper că o voi recunoaşte când va veni. Ceasul tatei îmi joacă lejer pe mână şi cuvintele mamei rămân ascunse, lipite de pielea mea.

O iau pe autostradă hârşâind transmisia de două ori până ajung în viteza a patra. Tata ne-a pus să învăţăm să conducem pe o maşină cu schimbător manual de viteze. Îl aud în minte şi zâmbesc. Toţi ştim să conducem o maşină cu schimbător manual. Toţi ştim să ne reprimăm sentimentele până ajung să ne otrăvească. E o moştenire complicată. Trecutul e un preludiu, viitorul e o gaură neagră, dar în clipa aceasta, când mă îndrept în viteză spre nord fără niciun motiv anume, traversând graniţele statelor, mă simt bine să fiu eu însumi. Nu sunt un amator de muzică country, dar nu există gen mai potrivit atunci când conduci. Diseară am să dorm. Mâine, cine ştie?! Orice se poate întâmpla…”

Zona 51

„Nu este o carte SF… Annie Jacobsen a adunat într-o expunere revelatoare o serie de mărturii semnificative despre istoria neştiută a Zonei 51. Cercetările sale în domeniul spionajului aerian sunt convingătoare şi şocante”, scrie cronicarul de la „New York Times”.

Zona 51 este cea mai faimoasă unitate militară din lume. Şi oficial nu există. Aflată la doar 110 kilometri de Las Vegas, în deşertul Nevada, baza nu a fost recunoscută niciodată de guvernul american, dar Zona 51 a captivat imaginaţia multora, decenii de-a rândul, graţie secretului care o înconjoară. Unii pretind că aici se află extratereştri, sisteme de tuneluri subterane şi instalaţii nucleare. Alţii sunt convinşi că aici a fost filmată aselenizarea. Larga răspândire a acestor zvonuri vine din faptul că nicio sursă credibilă din interior nu a divulgat adevărul despre timpul petrecut în Zona 51. Până acum.

Autoarea a intervievat exclusiv 19 persoane care au lucrat aici în secret câteva decenii şi care au acum între 75 şi 90 de ani. Ea a avut de asemenea discuţii cu alţi 55 de membri ai personalului militar şi de informaţii, savanţi, piloţi şi ingineri care au avut legătură cu baza secretă. Annie Jacobsen demonstrează că realitatea este uneori mai spectaculoasă decât ficţiunea.

De la germenii unei conspiraţii la accidente atomice, de la un oraş fantomă la oraşul succesului, de la o dramă în deşert la cel mai select club al băieţilor, trecând prin accidente nucleare, conspiraţia primului pas pe Lună, un război al lumii, până la şarada Zonei 51, toate sunt subiecte ce nu aparţin ficţiunii. Este o carte despre operaţiuni clandestine, despre proiecte guvernamentale ţinute secrete faţă de Congres şi de populaţia Statelor Unite. Zona 51 este o şaradă. Puţini oameni înţeleg ce se întâmplă acolo şi milioane vor să ştie. Pentru mulţi este Mecca spionajului şi a sistemelor de luptă avansate, pentru alţii este o lume subterană cu extratereştri şi OZN-uri capturate. Ceea ce se ascunde de ochii lumii în sudul deşertului Nevada, înconjurat de lanţuri muntoase, este de fapt esenţa şaradei pe care o constituie Zona 51.

„Pentru zecile de milioane de americani care cred că OZN-urile vin de pe alte planete, Rosswell este Sfântul Graal. Totul a început în 1938 cu un imaginar război al lumilor.” Poveşti fascinante, dar pare-se adevărate, pe care vă lăsăm să le descoperiţi singuri.

Răzbunare la Paris

Cărţile lui Steve Berry sunt traduse în 40 de limbi şi publicate în 50 de ţări. El îmbină abil suspansul contemporan şi misterul istoric înr-un thriller urzit cu iscusinţă în care descoperă o mulţime de surprize. E de ajuns să ne amintim de thrillerul istoric cu care a debutat, „Camera de Chihlimbar”. Romanele sale îl au ca personaj principal pe Cotton Malone, fost agent în cadrul Departamentului de Justiţie.

„Are toate trăsăturile distinctive ale lui Berry: anvergură, gradaţie, răsturnări de situaţie, istorie şi suspans de la un capăt la altul”, scria Lee Child.

Cu doar câteva zile înaintea Crăciunului, fostul agent Cotton Malone se vede nevoit să-şi întrerupă traiul în anticariatul său liniştit pentru a sări în ajutorul bunului său prieten, miliardarul Henrik Thorwaldsen. Bătrânul danez este hotărât să-şi răzbune fiul ucis într-un schimb de focuri în capitala Mexicului, dar ambiţia lui nu numai că reuşeşte să-i pună viaţa în pericol, ci ajunge să scoată la iveală o adevărată conspiraţie internaţională.

O aventură ameţitoare, cu numeroase răsturnări de situaţie îl poartă pe Cotton Malone înspre Copenhaga, Londra şi Paris, punându-i la încercare intuiţia, priceperea, dar şi loialitatea. Aflat într-o permanentă luptă cu timpul, americanul va face tot posibilul să împiedice o serie de atacuri teroriste ce au ca ţintă mai multe monumente din capitala franceză, încercând totodată să nu-şi dezamăgească cel mai bun prieten.

„Mallone a intrat în bazilica Saint-Denis. De la Crăciun biserica rămăsese închisă atât pentru public, cât şi pentru echipele de constructori, întregul loc fiind considerat scena unei crime. Trei oameni muriseră aici. Tatăl său murise cu 38 de ani în urmă. Pe atunci avea doar 10 ani, pierderea însemnând mai mult singurătate decât durere. Dispariţia lui Thowaldsen era altfel. Suferinţa îi umplea sufletul de un regret profund, neîndurător. Acum Mallone se uita în jur la nava impunătoare. Formele, figurile şi modelele îi dădeau o copleşitoare senzaţie de linişte, biserica strălucind datorită luminii ce radia dinspre vitralii. A admirat chipurile diverşilor sfinţi înveşmântaţi în safir întnecat, luminaţi de turcoaze, capete şi mâini se iveau dintre umbrele lucrate meşteşugit, cu vopsea sepia, verde măsliniu, roz şi în cele din urmă, alb. Era greu să nu te gândeşti la Dumnezeu, la frumuseţile naturii şi la vieţile pierdute, sfârşite prea devreme. A scos foaia de hârtie din buzunar şi a despăturit-o. Şi-a impus să se concentreze la sarcina pe care o avea. Murad îi povestise cum, în 1806, Napoleon oprise desacralizarea bazilicii Saint-Denis şi o proclamase loc imperial de îngropăciune. Era fascinant faptul că această văgăună în podea rămăsese secretă, dar poate că haosul din Franţa post napoleoniană era cea mai bună explicaţie, pentru că nimeni şi nimic nu mai rămăsese în picioare după ce împăratul fusese escortat pe Sfânta Elena. A luminat golul şi a observat că seamănă mai mult cu o prăpastie. Rămăşiţele unei scări de lemn zăceau risipite pe podeaua din piatră…. Cînd a ajuns la fund şi-a îndreptat fascicolul de lumină spre pietrele de culoarea lemnului plutitor. Văgăuna prăfoasă şi rece se întindea cât vedea cu ochii. Ştia că Parisul era plin de tunele. S-a oprit şi a cercetat locul cu lanterna. Pe suprafaţa aspră a unei bucăţi de rocă era gravat un simbol pe care îl recunoştea din mesajul lăsat de Napoleon în cartea despre Merovingieni. În scobitura scoasă la iveală a văzut o uşă de metal, pe jumătate deschisă. Indiciile lui Napoleon conduceau aici, jos. Apoi, simbolul gravat arăta locul precis în care se afla comoara…”

Dumnezeu nu este mare

„O carte cutremurătoare”, titrează „The Guardian”.

Acest volum semnat de Christopher Hitchens nu este o lectură facilă. Aşa cum mărturisea autorul, „violentă, iraţională, intolerantă, susţinătoare a rasismului, tribalismului şi bigotismului, scufundată în ignoranţă şi ostilă gândirii libere, dispreţuitoare la adresa femeilor şi coercitivă faţă de copii: religia organizată are multe pe conştiinţă”.

Volumul şochează la fiecare pagină, încercând să ne scoată din conformismul călduţ în care ne-am instalat şi să ne facă să gândim. Hitchens încearcă să demonstreze că religia este o invenţie umană, un efect al fricii noastre de moarte şi neant. Mai mult, ea s-a dovedit un adversar al ştiinţei şi al cercetării, complice cu ignoranţa, rasismul şi tirania. Autorul vânează contradicţiile cărţilor sfinte, indiferent că aparţin creştinismului, islamului sau iudaismului. Autorul îmbină argumentele ştiinţifice cu citate din marii filosofi, descrierea unor evenimente sociale şi politice cu anecdote savuroase.

„Aproape toată viaţa am fost jurnalist corespondent şi de multă vreme sunt obişnuit să citesc relatările obţinute direct de la sursă ale aceloraşi evenimente la care am fost şi eu martor, scrise de oameni în care de altfel aveam încredere, dar care nu erau în concordanţă cu ale mele. În timpul filmărilor la «Something Beautiful for God» am avut un episod unde am fost duşi într-o clădire pe care Maica Tereza o numea Casa Muribunzilor. Peter Chafer, regizorul, a spus: «Dar e foarte întneric aici». Şi atunci tocmai ne fusese livrat la BBC un nou film produs de Kodak pe care nu avusesem timp să-l testăm. Aşa că am filmat. Când ne-am întors după câteva săptămâni şi am primit în sfârşit ceea ce filmaserăm la Casa Muribunzilor a fost ceva uimitor. Se vedea fiecare detaliu. Am zis: e minunat. E extraordinar. Şi tocmai voiam să-i laud pe cei de la Kodak. Dar n-am apucat să mai zic nimic pentru că Malcolm, care stătea în primul rând, s-a întors şi a spus: e o lumină divină, e Maica Tereza. E o lumină divină. Trei sau patru zile mai târziu m-am trezit cu telefoane de la jurnaliştii ziarelor londoneze care-mi spuneau tot felul de lucruri precum «am auzit că v-aţi întors din India, unde aţi fost martorul unui miracol»”.

S-ar putea ca afirmaţiile autorului să fie întemeiate sau nu…