Sincer, Elena Lasconi poate fi compătimită.
I-a fost ridicată o statuie aurită pe un piedestal de nisip la marginea mării și la primul val, piedestalul s-a surpat.
Elena Lasconi a fost adulată și adusă în urale până acolo încât să-și închipuie că ea este Aleasa Națiunii și să se considere egala președintelui ales al Statelor Unite.
Fără să-și evalueze capacitatea de înțelegere politică, s-a lăsat sedusă de mirajul puterii și, asemeni unui Icarus cu aripi lipite cu ceară, s-a prăbușit în anonimat, când se credea atât de aproape de triumf.
Orgoliul și ambiția nemăsurată au costat-o scump.
Atât lumea entuziastă, cât și partidele corupte și mincinoase au uitat-o a doua zi după căderea în abisul uitării creat de o democrație șchioapă și prost înțeleasă.
Candidata care până mai ieri era dusă pe umeri de toată lumea politică și era amăgită cu victoria, este astăzi aruncată ca o zdreanță de care nimeni nu mai are nevoie.
Aceeași ideologie, aceeași ambiție, aceeași speranță și același sfârșit pe care le-a avut Kamala Harris.
Sic transit gloria mundi.
Mai ales când lipsa valorii iese la suprafață ca untdelemnul deasupra apei.
Să fie acesta un alt semn că se apropie „die Götterdämmerung”, amurgul progresismului?
Mircea Popescu
Perfect de acord d-le Popescu dar nici să mi-l bagi pe gat pe Guru Dilimache. Valerica în prostia ei măcar era coerentă.