articol scris de Gabriel Constantin, muzeograf, secția Istorie, Muzeul Municipiului Bucuresti
Pe Calea Victoriei de astăzi, numită odinioară Podul Mogoșoaiei, lângă două clădiri emblematice ale patrimoniului cultural bucureștean, respectiv Palatul Casei de Economii și Consemnațiuni (C.E.C.) și Muzeul Național de Istorie a României, se află Biserica Zlătari, despre care tradiția amintește că a fost ridicată din lemn, prin contribuția meșterilor aurari și argintari, de unde rezultă și numele său.
Ulterior, în anul 1635, Matei Basarab a ridicat, pe locul locașului din lemn, o biserică din zid, pe care o reconstruiește, în anul 1705, spătarul Mihai Cantacuzino, unchi după mamă al domnitorului Constantin Brâncoveanu și frate al eruditului Constantin Cantacuzino stolnicul. Ctitorul Mihai Cantacuzino spătarul o înzestrează cu moșii și prăvălii cu pivnițe, astfel încât devine, în scurt timp, una dintre cele mai bogate biserici din Țara Românească.
După vizita întreprinsă de patriarhul Gherasim Palada la București, în anii 1706-1707, la curtea lui Constantin Brâncoveanu, acesta din urmă închină Patriarhiei din Alexandria Biserica Zlătari și hanul omonim care o înconjura.
În ceea ce privește hanul Zlătari, acesta a găzduit o lume de negustori diversă. În primul rând aici îi regăsim pe argintari; astfel, în anul 1789, este atestat documentar un anume Ștefan Gheorghe din Bitolia, care „era stabilit în Hanul Zlătari, unde lucra pentru Mitropolia Bucureștilor cruci și chivote în filigrană suflată”, iar în anul 1815 este cunoscut Gheorghe de la Zlătari asupra căruia plana suspiciunea că făcea bani falși. Totodată, Hanul Zlătari adăpostea cunoscuta breaslă a zarafilor, care se ocupau cu cămătăria și aveau stabilite contacte comerciale cu Constantinopol, Viena, Lipsca, Paris și chiar Londra. Pe lângă argintari și zarafi mai întâlnim și băcani, iar în anul 1852 aflăm că un oarecare Grese, „membru al unei societăți de horticultură din Paris”, deschidea la Hanul Zlătari o prăvălie în care se putea găsi, potrivit unui anunț dat în „Vestitorul Românesc”, „o foarte frumoasă colecție de plante, cepe și semințe de tot felul”. În același an era deschis un salon de frizerie, al cărui patron, sosit de la Paris, anunța lumea bucureșteană că a ,,deschis aici un salon pentru frizat atât cavaleri, cum și dame, asemenea și pentru tăiatul părului după cea din urmă modă de [la] Paris”. În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea Hanul Zlătari avea parter și etaj și aproximativ 200 de camere și prăvălii ce erau închiriate la „meseriași, femei libere și altele”. În anul 1903, Hanul Zlătari a fost demolat pentru a permite lărgirea Bulevardului Calea Victoriei.
Afectată de cutremurele din 1802 și 1838, Biserica Zlătari a fost reconstruită după planurile arhitectului Xavier Villacrosse, iar între 1853-1856 a fost pictată de către Gheorghe Tattarescu. În anul 1888 a devenit biserică parohială.
O altă etapă de restaurare a bisericii s-a desfășurat în anii 1907-1908, iar după cutremurul din noiembrie 1940, turlele locașului au fost refăcute provizoriu; ulterior, între 1971-1973, acestea au primit forma pe care o vedem astăzi.
Biserica Zlătari are hramul „Nașterea Maicii Domnului” și adăpostește o parte din moaștele Sf. Mucenic Ciprian (mâna dreaptă, făcătoare de minuni).
Bibliografie:
Lucia Stoica, Neculai Ionescu-Ghinea, Enciclopedia lăcașurilor de cult din București. Bisericile ortodoxe, Universalia, 2005;
Radu Olteanu, Bucureștii în date și întâmplări, Paideia, 2002;
Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureștilor, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Sport-Turism, București, 1979.
Imagine din Colecţia Fotografii şi cărţi poştale a Muzeului Municipiului Bucureşti
Este foarte probabil ca în jurul acestui edificiu s-a coagulat toată Valachia.