Boala puterii

S-a scris şi s-a vorbit deja mult despre condiţiile halucinante în care CEC Bank a oferit un credit mare fiicei preşedintelui ţării, cât şi despre felul cum au putut fi găsite cele 290 de hectare din zona Călăraşiului – un pământ muc şi sfârc, ce face să crape de invidie orice moşier adevărat din România. Dincolo de amănuntele şocante, nu putem trece cu vederea că avem de-a face cu o dovadă a BOLII PUTERII, o maladie gravă, incurabilă, care nu-i ocoleşte pe cei ajunşi în vârful piramidei, indiferent de vârstă şi ţară, şi care se manifestă din plin când vine vorba şi despre Traian Băsescu.

Este un fenomen studiat atent şi evidenţiat de publicistul Pierre Accoce şi de dr. Pierre Rentchwick în două cărţi publicate la Paris în 1978 şi, respectiv, 1988, care au avut un impact extraordinar în rândul opiniei publice şi al clasei politice franceze, iar ulterior în lume. Este vorba despre: „Aceşti bolnavi care ne guvernează” şi „Aceşti NOI bolnavi care ne guvernează”. În context, ar trebui să subliniez că, în anii ’80, când Vasile Crişu, regretatul meu coleg de la „LUMEA”, a început să prezinte în serial, în revistă, primul volum, demersul lui publicistic s-a materializat doar după ce titlul a fost schimbat în „Aceşti bolnavi care NE-AU GUVERNAT”. Vă imaginaţi cât de mari erau susceptibilităţile cenzurii vremii, care tremura la gândul că mahării ar fi putut face o asociere cu acel Ceauşescu bolnav de diabet şi prostată, cu crize grave şi dese, dar ale cărui maladii erau tabu. Până la un punct, modificarea se putea accepta, dat fiind că autorii aveau în vedere nume care aparţineau istoriei: Hitler, Mussolini, Roosevelt, Eisenhower, Churchill, Stalin etc., dar lucrurile se complicau când ei vorbeau despre oameni politici contemporani: De Gaulle, Pompidou, Nasser, Hruşciov, Brejnev, Ciu en-Lai, Kadhafi, Mitterrand. Mai trebuie spus că nu doar la Bucureşti se tratau cu delicateţe nume ale unor şefi de stat străini, ale căror boli grave şi impactul lor negativ pe plan naţional sau internaţional erau prezentate de autorii citaţi.

Ei au pornit de la examinarea riguroasă a dezechilibrului psihoactiv al celui ce exercită puterea şi, în egală măsură, de la evidenţierea pericolelor pe care le pot crea deciziile pe care le ia sau nu o personalitate politică ce are diminuat fizicul sau psihicul. Cu alte cuvinte, autorii au ţinut să evidenţieze faptul că un şef de stat ajuns în postura de decident în cazul unor probleme majore interne sau externe, dar care suferă de o maladie gravă, nu este un bolnav obişnuit, din cauza responsabilităţilor sale uriaşe. Altfel zis, maladia lui nu este – şi nu poate fi – o problemă strict personală, dat fiind că ea angajează şi destinele naţiunii. Pe scurt, sănătatea unui şef de stat pune adesea problema bunului mers al ţării, iar dintr-o atare perspectivă, obsesia puterii şi cramponarea de ea sunt nocive, cu un efect adesea devastator pentru tot ceea ce ei fac public. Dintr-o atare perspectivă, echilibrul lor fizic şi psihic, sagacitatea lor şi capacitatea de a face faţă unor situaţii extreme nu sunt doar concepte teoretice. Deci nu se poate face politică fără minim de morală, ştiut fiind că puterea corupe, iar puterea absolută corupe în mod absolut.

Această lungă paranteză luminează actualul context politic românesc, în care apare în prim-plan Traian Băsescu, nu neapărat prin ceea ce face, ci prin felul cum face. Cu ani în urmă, când el era operat la glanda tiroidă, un reputat neurolog bucureştean, care, culmea!, era băsist, spunea că o atare maladie dă tot felul de manifestări imprevizibile, neaşteptat de ciudate unele dintre ele. Pe scurt, maladia asta îl introducea pe Băsescu în aceşti bolnavi care ne guvernează!

Revenind la creditul moşieresc, pentru a afla că s-au mai făcut destule împrumuturi la CEC de genul celui al Ioanei Băsescu, nu era nevoie să iasă în lumina reflectoarelor purtătorul de cuvânt al BNR, Adrian Vasilescu – căruia, dacă şeful său mason îi spune să declare, de Sfântul Ilie, că, la Bucureşti, va ninge cu fulgi uriaşi, el asta va declara cu tam-tam şi fără bun-simţ. În schimb, cu neruşinare şi dispreţ faţă de oamenii obişnuiţi, Vasilescu pupincuristul de serviciu ignoră fondul problemei – condiţiile uimitoare în care s-a aprobat creditul respectiv, neaccesibile omului de rând; este vorba şi despre rapiditatea în care el a fost analizat şi aprobat; despre mărimea lui; despre dobânda, durata şi rata lui lunară. Nu mi-ar trece prin gând să-l contest, ci, aşa cum rezultă dintr-o rapidă privire, vorbesc de felul în care s-a procedat, încât mă întreb de ce directorului Gheţea, pentru ceea ce a făcut, n-a ezitat să ceară un mic favor – şi anume să nu fie schimbat înainte de termen pentru că ar pierde 20.000 de euro salariu pe lună, plus alte bonusuri! În context, nu pot să nu evoc păţania unui cunoscut, care, în noiembrie 2010, a făcut un depozit la CEC de 2.000 lei, primind confirmare un libret de economii CU DOBÂNDĂ LA VEDERE. Peste un an a lichidat depozitul, primind înapoi vreo 1.700 de lei, restul fiindu-i reţinuţi ca taxă pentru păstrarea sumei! Aşadar, pe deponenţii obişnuiţi, CEC-ul îi jecmăneşte, iar pe cei gen Ioana Băsescu îi pupă şi-n fund. Nu le-ar fi ruşine, neghiobilor!

Ajunşi aici e cazul să punem punctul pe I: Băsescu a făcut creditul cu schepsis de pe poziţia unui bolnav de putere, sfidând, ca de obicei, semenii, întrucât sunt clare privilegiile funcţiei de care a uzat. Un atare teren nu putea fi găsit peste noapte, se verifică minuţios atât în acte, cât şi la faţa locului – operaţiuni complexe, la care participă multe persoane. Care au fost? Când şi-au făcut treaba?