Boris Charmatz face să danseze festivalul

Charmatz a creat pentru Curtea Papilor o piesă despre copilărie, coregrafa Anne Teresa de Keersmaeker, cu compania sa „Rosas”, a prelungit o superbă coregrafie a verii trecute, în „Cesena”, o experienţă ieşită din comun, între muzica secolului al XIV-lea şi publicul de astăzi, şi în „Fase”, o piesă majoră a istoriei dansului contemporan. Regizorul Guy Cassiers, pe textul dramatic „Bloed&Rosen”, al scriitorului flamand Tom Lanoye, încrucişează destinele rebele ale lui Jeanne D’Arc şi Gilles de Rais, intensificând prezenţa actorilor prin instalaţii video. El dă glas celor care suferă. Romeo Castellucci revine după succesul repurtat în anii trecuţi cu „Divina Commedia”, „Infernul”, „Purgatoriul” şi „Paradisul”, cu un concept despre Fiul lui Dumnezeu, o operă-teatru, premieră în Franţa, pe muzica lui Scott Gibbons. Să mai amintim că acesta a creat şi un film despre „Parsifal” de Wagner, într-o regie de o extraordinară forţă poetică. Patrice Chéreau a strălucit cu textul „I Am the Wind” (Eu sunt vântul), pe textul scriitorului norvegian Jon Fosse, în care se remarcă prin muzicalitatea verbului.

Jeanne Moreau şi Etienne Daho, la Avignon

„Viaţa ne e dată ca să ne asumăm riscuri”, afirma Jeanne Moreau. Din punct de vedere artistic ea a construit o carieră splendidă de actriţă atât în teatru, cât şi în cinema, devenind un simbol. Înainte de a-şi face debutul cinematografic, în 1950, a jucat pe scena Comediei Franceze, în trupa lui Jean Vilard. A fost „femeia” visată de Orson Welles, Louis Malle, Michelangelo Antonioni, Luis Bunuel, François Truffaut, Jacques Demy şi Rainer Werner Fassbinder. A fost „Celestina”, pusă în scenă de Antoin Vitez, care a marcat întoarcerea sa la festivalul de la Avignon. Etienne Daho a cântat pentru prima dată în 1970. A fost una dintre cele mai importante figuri ale pop-ului, compunând pentru Jacques Dutronc, Jane Birkin, Françoise Hardy, Vanessa Paradis, şi a îndrăznit să reia melodia „Mon ménage à moi” a lui Edith Piaf. În Curtea Papilor, în „Condamnat la moarte”, Jeanne Moreau spune „cuvântul rece şi inima fierbinte”, după formula regizorului Klaus Michael Gruber, iar compozitorul Etienne Daho cântă. Ei sunt acompaniaţi de cinci muzicieni. Un halucinant poem de Jean Genet, un text între perfecţiunea stilului şi cruditatea cuvintelor este însoţit de muzica lui Helene Martin, în aranjamentul lui Etienne Daho, în care întâlnim muzica rock, cu toate temele ei, de la dramă la teatralitate, de la poezie la romantism.

Pe scurt, ingenioase spectacole, muzică şi dans, teatru şi operă, dar şi o şcoală de artă nomadă, de video, de instalaţii, de artă contemporană…

Copilăria dansului

Boris Charmatz

Cea de a 65-a ediţie a celui mai important festival de teatru a fost imaginată ca un dialog cu Boris Charmatz, celebrul coregraf invitat ca artist asociat. Curios ca întotdeauna şi avid de experimente, inventator a noi faţete ale dansului, Boris Charmatz a făcut din Centrul Coregrafic de la Rennes şi Bretania, în 2009, un muzeu al dansului, îmbinând arta plastică cu artele vivante. Muzeu şi dans? Cu acest prilej el a citit Manifestul său, prin care afirmă că dansul nu este numai dans, iar muzeul său nomad se deschide în faţa spectatorului-dansatorului. În acest sezon, el a prezentat la Théâtre de la Ville spectacolul „Levée des conflits”, un canon coregrafic pentru 24 de dansatori. Foarte abstractă, piesa a fost adusă şi la Festivalul de Teatru de la Avignon şi va fi jucată pe iarba stadionului Bagatelle, la apusul soarelui, în mijlocul unui cerc de spectatori, format în jurul spiralei create de dansatori. Specacolul îi este dedicat lui Roland Barthes, ca o „dorinţă de a suprima conflictele”.

Un alt spectacol purtând amprenta lui Boris Charmatz, intitulat „Enfant”, a fost prezentat în Curtea de Onoare a Palatului Papilor, cu 9 dansatori şi 27 de copii între 6 şi 12 ani, ce se înscrie pe linia precedentelor sale creaţii. Cei nouă dansatori transportă corpurile fragile ale copiilor, le ridică şi le fac să alunece, să zboare. În distribuţie apare şi fiul său, Abel Charmatz. O manieră în filigran pentru a ne pune întrebarea „ce anume din copilărie dansează încă în noi?”. „Copiii ne dau încredere. Am sentimentul că fabric nişte bariere în jurul lor, ca să fie protejaţi de ceea ce se întâmplă în societatea de azi: şomaj, crize economice etc. etc. Am intuiţia că dansul de multe ori poate să reprezinte viaţa, că acesta ne relevă lumea, că în el aş putea găsi sexualitate, dar şi un raport cu politica”. La Avignon Charmatz a prezentat şi ultima sa creaţie, „La Danseuse malade”, cu Jeanne Balibar, pe texte de Tatsumi Hijikata şi Flip Book, o lectură asupra operei coregrafului Merce Cunningham.

Moment din repetiţiile lui Charmatz

Şi de această dată, el şi-a promis să-şi extindă limitele. În ultimii ani a devenit un fel de activist, deplasându-se necontenit în locurile cele mai neaşteptate. În 1973 a format Şcoala de Dans a Operei din Paris, apoi Conservatorul Superior de Muzică şi Dans de la Lyon. A fost dansator în coregrafiile semnate de Régine Chopinot, Odile Duboc, Meg Stuart, dar şi un improvizator pentru muzicienii Archie Shepp şi Médéric Collignon. Întâlnirea sa în 1993 cu coregrafa Odile Duboc este esenţială. Ea a fost cea care a creat „Proiectul materiei”, influenţându-i şi teritoriile pentru baletele „Aatt enen tionon”, o coregrafie pe verticală, „Théâtre-elevision”, din 2002, instalaţie pentru un singur spectator şi un ecran de televiziune, „Régi” (2006), cu maşinile sale coregrafice şi corpurile inerte. Din 1993, odată cu piesa „À Bras-le-corp”, coregraful se confruntă cu dansul, într-un pas de deux menit să pună întrebări la nesfârşit. A dansa nu era decât unul dintre răspunsurile posibile. Uneori, Boris Charmatz a fost clasificat drept conceptual, dar în maniera sa el nu s-a încrezut în acest concept. Prin spectacolul „Levée des conflits”, din 2010, îl dezminte prin dimensiunea simfonică. De altfel, contradicţia este combustibilul său.

Levee les conflits, creaţie Borin Charmatz

În timpul festivalului Charmatz a organizat o „şcoală de artă” nomadă, dar participativă. Din 2007, această şcoală s-a transformat, în cadrul festivalului, într-un foaier al spectatorilor, un spaţiu de întâlnire privată cu echipele invitate, adunând la un loc intelectuali şi artişti în forme spectaculare. Cu acest prilej el vorbea de o experienţă frapantă: „Când în Curtea de Onoare a Palatului Papilor se monta scena, ceea ce se întâmpla noaptea, o macara transporta bucăţi mari ale scenei, le făcea să zboare, depunându-le apoi în centrul «adevăratei» curţi, aceea a stâncii goale, a vestigiilor arheologice. Acest gest le aşeza peste straturile istorice recente sau vechi şi aducea pe toată lumea în prezent, artişti, tehnicieni, spectatori, programatori, critici, cetăţeni, pentru a face Avignon-ul. A fost un moment imaterial, fragil şi viu, atunci când istoria s-a instalat în Palatul Papilor. Dar acest monument ne confruntă cu prezentul, cu fragilitatea, cu mişcarea”, mărturisea el. Această scenă a montării spectacolului a fost filmată de realizatoarea Sima Chatami, şi ea pare un balet lent şi fasciant. Charmatz a început prin a recrea un spaţiu colectiv în care spectatorii pot asista la perfomance-uri şi la dezbateri pe tema mişcării sau a unei „bătălii” între un coregraf şi un actor, aşa cum a fost atelierul cu Jérôme Bel. Plin de efervescenţă, locul de întâlnire va găzdui cinci fotografii ale lui Jean-Luc Moulène, autorul afişului festivalului, o serie de filme despre manifestări politice, ale lui Artur Zmijewski, video-uri ale artistului sud-coreean Sung Hwan Kim. Cam în acelaşi spirit, vor putea fi văzute trei instalaţii, între care, „This Situation” de Tino Seghal, dansator interpret al lui Xavier Le Roy şi Jérôme Bel, care îi invită pe spectatori să se apropie de actori şi să dialogheze schimbând unele păreri.

I Am the Wind, pus în scenă de Patrice Chereau

De formaţie ştiinţifică, coregrafului Xavier Le Roy îi place să analizeze procesul de elaborare a unei piese şi să explice observaţiile sale. Noua sa creaţie, „Low Pieces”, se anunţă uimitoare pentru că începe şi se sfârşeşte cu o conversaţie între dansatori şi spectatori. Între aceste două momente, interpreţii, nud, se mişcă în patru labe sau culcaţi, cu mişcări mecanice. Ce părere are spectatorul văzând acest grup din faţa lui, cum îi schimbă modul de a privi corpurile nude, este interesant de văzut.

În acest festival se pun din nou marile probleme existenţiale, acelea care bântuie figurile tragice ale teatrului, care traversează destinele istorice, devenind, prin autori, regizori, scenografi, actori, personajele de pe scenă, dar şi cele care se exprimă prin limbajul coregrafic al trupurilor.

Odiseea lui Sofocle

Femeile lui Wajdi Mouawad, după Sofocle

Wajdi Mouawad, între Libanul unde este născut, Franţa unde părinţii săi s-au exilat şi Quebec care i-a oferit cetăţenia, se constituie într-un adevărat artist. Din acumularea de experienţe şi-a creat materia operei sale. El amestecă intimul şi socialul, politica şi sociologia, pentru a arăta durerea comună a tuturor fiinţelor umane. Opera lui se află la confluenţa Orientului cu Occidentul mediteranean şi face să retrăiască miturile. Ca regizor, alternează propriile text cu acelea ale autorilor celebri precum Shakespeare, Cervantes, Pirandello, Cehov, Wedekind şi mai ales Sofocle, căruia îi acordă un statut particular în panteonul operelor dramatice. Director al unei Companii teatrale din âQuebec şi al uneia din Franţa, Mouawad parcurge întreaga lume pentru a-şi imagina un teatru care să contamineze spectatorii. A venit pentru prima dată la Avignon în 1999, cu „Littoral”, a revenit în 2008 cu „Seuls”. Sofocle este, după părerea sa, autorul care traversează secolele. De-a lungul operei sale, Sofocle a făcut să evolueze tragedia. Wajdi Mouawad a făcut să se audă la Avignon, în Cariera de Boulbon, vocea marilor eroine Antigona, Electra, care rezonează de 30 de secole în bazinul mediteranean, de când grecii s-au înfruntat cu troienii, de când Dumnezeu intervine în viaţa oamenilor. O călătorie-fluviu. Trei femei, pentru trei lupte. Antigona în faţa puterii politice masculine, Electra în faţa unei teribile moşteniri familiale. Deianira în faţa unei dragoste dezamăgite. Trei femei unite printr-un acelaşi destin tragic, trei femei impregnate de magia lui Homer, trei femei obligate să trăiască în afara normelor şi în nebunie, în contradicţie cu regulile şi principiile epocii lor. Pentru a face să se audă în franceză vocile greceşti el i-a cerut lui Robert Davreu să traducă integral operele lui Sofocle fără să caute modernitatea cu orice preţ.

A muri de râs sub Stalin

Sinucigaşul, în regia lui Patrick Pineau

Patrick Pineau aduce în scenă emblematica societate sovietică sub Stalin, cu o plăcere jubilatorie în spectacolul „Sinucigaşul”, semnat de Nikolai Erdman. Dramaturgul a trăit până în 1970, într-o epocă ostilă criticii şi libertăţii de expresie, construind o adevărată maşină teatrală infernală, aceea a Uniunii Sovietice sub Stalin, ţara în care „ceea ce gândeşte un om viu poate spune numai un mort”. Jucată cu succes şi la noi pe scena Teatrului Naţional, iar la Avignon în Carriere de Boulbon, este o piesă dură, dar care stârneşte hohote de râs. Semion Podsekalnikov se trezeşte în plină noapte cu o puternică dorinţă de a mânca o tartină cu pate, urmează o neînţelegere cu soţia sa, apoi omul decide să se sinucidă. Patrick Pineau pune în scenă şi joacă rolul acestui nefericit, port-parol emblematic al societăţii sovietice în timpul lui Stalin. Regizorul alternează jocul cu punerea în scenă încă de la terminarea Conservatorului Naţional de Artă Dramatică din Paris, abordând cu acelaşi interes operele clasice, cât şi scriiturile contemporane. Semnează în 1992, „Conversation sur la montagne”, iar în 2004, spectacolul realizat de el cu „Peer Gynt”, de Ibsen, în Curtea de Onoare a Papilor s-a bucurat de un deosebit succes. Un zid gri de 22 de metri, care povesteşte multe lucruri, o presiune, execuţii, surmontat de neonul alb, aminteşte gulagul. Pineau vorbeşte despre viaţă, dragoste, libertate şi mai ales despre moarte. Se râde mult din disperare. „M-am gândit la «Revizorul» lui Gogol. «Sinucigaşul» se apropie de acesta. Această piesă a fost interzisă şi a fost jucată abia din 1980. Istoria rezonează puternic cu prezentul. În 1928, când Erdman a scris piesa exista un tiran la putere şi un regim totalitar care elimina oamenii pentru nimic. Apoi, ador acest raport între actor şi public în direct. Este efectul unei oglinzi magice”.

„M-am lansat fără plasă de siguranţă”

Juliette Binoche, în Domnişoara Julia

O „Domnişoara Julia” fără suflet. Regizorul Frédéric Fisbach pare că şi-a însuşit cuvintele lui Jean, valetul, unul dintre cei trei protagonişti a piesei lui Strindberg: „Fără sentiment, altfel totul este pierdut”. Lipsa sentimentului este problema acestei montări fără suflet. Relaţia dintre Jean şi frumoasa sa metresă este redusă la o simplă aventură, nimic mai mult. Piesa a pierdut subtilitatea şi complexitatea, profunzimea psihologică care contribuia la bogăţia sa. Frédéric Fishbach, după o formaţie de actor la Conservatorul Superior de Artă Dramatică din Paris, se lansează în primii ani de aventură ai Companiei lui Stanislas Nordey. Practicând o deschidere către alte direcţii artistice, el colaborează cu dansatori, muzicieni, cântăreţi pentru a prezenta „Berenice”, cu ajutorul coregrafului Bernardo Montet, la Avignon în 2001, apoi „Iluzia comică”, în 2004, „Oameni din Seul” în 2006, şi apoi, un lungmetraj în 2007 „La pluie des prunes”. Acum, revine cu „Domnişoara Julia”, care nu-ţi dai seama dacă este tragedie sau dramă, naturalism sau simbolism, o luptă a claselor sau o luptă a sexelor. Întotdeauna regizorul a sedus publicul prin textele sale clasice care transced epocile. „Mademoiselle Julie” este o interogaţie asupra relaţiilor actuale între femei şi bărbaţi, centrată pe dorinţă şi împlinirea ei. În prim plan, o bucătărie şi un salon minimalist, în al doilea, o imensă sală punctată de trunchiurile arborilor şi de dansatorii care evoluează pe o muzică sfâşietoare ca „rave party”.

Scenă din Bloed&Rosen

În rolul titular, Juliette Binoche, care nu s-a mai urcat pe scena franceză de la „Pescăruşul” de Cehov, din 1988, şi Nicolas Bouchaud. Costumele, create de Albert Elbaz, îi dezavantajează de asemenea. Rochia lungă din lame aurit nu rimează cu actriţa. Iar pentru Jean, costumul de uniformă albă pare ieşit dintr-un film fantastic. Într-un interviu acordat cu acest prilej, Juliette Binoche răspunde: „Domniţoara Julia suferă de o profundă singurătate şi caută ca cineva să o vindece de ea. Se agaţă de Jean pentru că nu poate să se agaţe de alte speranţe, pentru că între cei doi există o profundă criză ţinând cont de diferenţele sociale. Este o piesă extrem de modernă şi Julie m-a făcut să mă gândesc la George Sand. Pentru a trăi ea este obligată să-şi întindă limitele pentru a descoperi cine este. De aceea cred că relaţia între Jean şi Julie este extrem de violentă. M-am lansat fără plasă de siguranţă. Când îndrăzneşti asemenea experienţe, ele îţi oferă un sens al libertăţii şi teatrul îţi permite să trăieşti acest sentiment. Cred că actorii sunt un fel de filosofi care încearcă să capteze sensul şi să trezească conştiinţele. Atunci când încarnez un personaj, pe platoul de filmare, pe scena unui teatru sau în dans, îmi place să găsesc anumite lucruri, anumite idei. Cred că există o legătură între corp şi spirit. Aşa cum un val se retrage pentru a putea veni încă de mai departe, când două valuri vin împreună, atunci se provoacă un conflict. Când două valuri se retrag, s-ar putea să existe un nou sentiment. Am trăit întotdeauna bucuria unor spectacole care m-au împlinit, precum «Ubu Roi», pus în scenă de Peter Brook, «Arlechin, servitor la doi stăpâni» de Giorgio Strehler… Visul meu este acela de a fi prezentă, de a juca tot timpul. Odihna mă oboseşte. Jocul mă face să depăşesc complet timpul”.

„Tangalo” sau „Când caii dansează tango”, un spectacol pus în scenă de Patricia Pellen, cavaler profesionist în echitaţie clasică, după un scenariu al lui Marie- Chloé Pujol- Mohatta, artistă cu multiple faţete, pasionată de tango şi de cai, a trezit ropote de aplauze. Compus ca un poem, acest spectacol sensibil, după imaginea a două femei, se derulează în mai multe tablouri, în care, rând pe rând, pe arii de vals, milonga, tango clasic, nou sau electro, dansatori de tango şi muzicieni stabilesc un dialog privilegiat cu caii amestecându-şi paşii în ritmuri şi candenţe, până într-acolo încât se uită diferenţele şi chiar şi caii iubesc să danseze tango.