Buletine românești hibride sau cum România nu are voie să inventeze cetățeni de rangul doi peste Prut

În ultimele zile, europarlamentarul Eugen Tomac a anunțat public că statul român a identificat soluții pentru problema cărților de identitate românești anulate și că una dintre formulele discutate este emiterea unor cărți electronice de identitate care să permită menționarea domiciliului în Republica Moldova, tocmai pentru a evita ficțiunea unui domiciliu în România acolo unde acesta nu există în fapt. Din informațiile publice de până acum, detaliile tehnice complete nu au fost încă explicate, dar direcția politică anunțată este clară, și anume faptul că Bucureștiul caută o soluție legală pentru cetățenii români din stânga Prutului rămași fără acte funcționale.

Această discuție nu pornește de la zero. În martie 2025, Ministerul Afacerilor Interne a anunțat că românii care nu au domiciliul în România și locuiesc în străinătate pot solicita noua carte electronică de identitate, iar OUG nr. 17/2025 a introdus expres posibilitatea ca cetățeanul român care locuiește în străinătate să ceară o carte electronică de identitate fără domiciliu în România, pe baza a diferite documente precizate în legislatie. Tot MAI a spus că urmărește extinderea emiterii acestor documente și prin oficiile consulare.

Mai mult decât atât, noua carte electronică de identitate nu este prezentată de statul român ca un simplu carton modernizat. MAI a anunțat, odată cu lansarea ei din 20 martie 2025, că documentul poate fi folosit ca document de călătorie, pentru acces la servicii electronice și pentru semnătură electronică. Ulterior, ministerul a detaliat și mecanisme de autentificare digitală și eliberare online a certificatelor de domiciliu sau reședință. Așadar, când vorbim despre un asemenea document, vorbim despre cheia de acces într-o întreagă infrastructură administrativă și digitală, nu doar despre o dovadă minimalistă de identitate.

Tocmai de aceea, dacă România va merge până la capăt cu formula unui „buletin hibrid” sau, mai exact spus, a unei cărți de identitate pentru cetățenii români originari  din Republica Moldova ori Ucraina, acest act nu are voie să fie un premiu de consolare. Nu poate fi un document decorativ, bun de pus în portofel și inutil când trebuie să intri într-un spital, să îți înscrii copilul la școală, să te identifici într-o platformă publică, să semnezi electronic un document, să deschizi o procedură administrativă sau să votezi.

Bucureștiul are tot dreptul să facă ordine. Are dreptul să spună că domiciliul trebuie să fie real, nu fictiv. Are dreptul să combată rețelele de intermediere, abuzurile și practica adunării a zeci sau sute de persoane la aceeași adresă doar pentru a produce un act formal. Un stat serios nu poate funcționa pe baza unei ficțiuni administrative. Dar un stat serios are și obligația de a oferi o cale legală, clară și funcțională pentru propriii cetățeni. Nu poți corecta o neregulă lăsând oameni în vid birocratic. Nu trebuie să uităm că aceste rețele de corupție au profitat de vidul legislativ și au fost ajutate activ din interiorul statului român.

Problema anulării a zeci de mii de buletine românești pentru cetățenii din Republica Moldova nu poate fi înțeleasă în afara contextului corupției administrative care a însoțit ani la rând procesul de obținere a domiciliului în România. În esență, nu cetățenia este contestată, ci modul în care aceasta a fost operaționalizată birocratic, prin mecanisme tolerate sau chiar alimentate de rețele informale.

Pentru mulți cetățeni, obținerea unei cărți de identitate românești a devenit un proces mediat de intermediari, adrese fictive și practici care au transformat un drept legitim într-un serviciu de piață gri. Au apărut situații în care sute ori mii de persoane erau înregistrate la aceeași adresă, fără legătură reală cu locul respectiv. În spatele acestor practici nu a fost doar ingeniozitatea individuală, ci și slăbiciunea instituțională, lipsa controalelor, toleranța tacită și, în unele cazuri, complicitatea funcționarilor.

Această acumulare de abuzuri a generat inevitabil reacția statului român, care a început să verifice și să invalideze documentele emise pe baze neconforme. Anularea buletinelor nu este, în sine, o sancțiune împotriva cetățenilor, ci o corecție tardivă a unui sistem care a funcționat defectuos. Problema este că efectele acestei corecții sunt resimțite direct de oameni care, în multe cazuri, nu au fost inițiatorii fraudei, ci beneficiarii unui sistem informal devenit normă.

Astfel, corupția nu a produs doar documente neconforme, ci și vulnerabilitate socială. Oameni care se considerau integrați juridic în spațiul românesc s-au trezit, peste noapte, fără un instrument esențial de identitate. În loc să fie o punte între două spații, buletinul a devenit simbolul unei rupturi generate de propriile disfuncții ale statului.

În fond, cazul acestor buletine anulate arată cum corupția administrativă nu este niciodată un fenomen abstract. Ea produce efecte concrete, afectează drepturi și erodează încrederea în instituții. Iar costul final nu este plătit de rețelele care au facilitat problema, ci de cetățenii prinși între legalitate și realitate.

Aici este miza adevărată. Nu se cere un privilegiu, ci egalitate de tratament. Constituția României spune că cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări. Tot Constituția consacră dreptul la învățătură, dreptul la ocrotirea sănătății și dreptul de vot al cetățenilor români majori. Constituția nu cunoaște categoria cetățenilor aproape egali, a cetățenilor români simbolic sau a cetățenilor tolerați doar până la primul ghișeu.

Prin urmare, dacă statul român creează această nouă formulă de identitate, regula trebuie să fie limpede, și anume acolo unde un drept decurge din cetățenie, documentul trebuie să deschidă aceeași ușă pe care o deschide cartea de identitate obișnuită. Iar acolo unde accesul depinde și de alte condiții legale, de pildă, asigurare medicală, statut fiscal, reședință efectivă, înscriere într-o instituție, noul document trebuie să funcționeze măcar ca instrument administrativ deplin, recunoscut fără suspiciune, fără improvizații și fără interpretări arbitrare.

Primul domeniu în care acest principiu trebuie apărat este educația. Pentru foarte mulți români din Republica Moldova ori Ucraina, relația concretă cu România începe prin școală, liceu, universitate, bursă, cămin, dosar de înscriere, echivalare de acte, legitimație de student, platforme digitale de admitere. Un document nou nu trebuie să îi transforme pe acești tineri în cazuri excepționale, trimise de la un birou la altul pentru că nu știm exact dacă se acceptă. Dacă statul român spune că acești oameni sunt cetățenii lui, atunci copilul sau studentul care vine din Chișinău, Bălți, Cahul ori Comrat trebuie să poată intra în sistemul educațional românesc în aceleași condiții legale ca orice alt cetățean român. Fără explicații umilitoare, fără dosare întoarse, fără alte formule absurde.

La fel de importantă este sănătatea. Nimeni nu cere ca o carte de identitate să răstoarne regulile privind asigurările sau finanțarea serviciilor medicale. Dar documentul trebuie să fie acceptat fără rezerve ca act de identitate în relația cu spitalele, medicii, casele de asigurări, platformele publice și toate procedurile administrative conexe. Un cetățean nu trebuie să descopere în camera de gardă că are cetățenie deplină în teorie și identitate incomodă în practică. În materie de sănătate, fiecare ambiguitate birocratică se plătește în anxietate, timp pierdut și, uneori, risc real.

Apoi vine dreptul la vot, unde statul român nu are voie să lase niciun centimetru de confuzie. Ghidurile oficiale ale MAE pentru votul în străinătate au arătat deja că exercitarea votului se face în baza unui document de identitate românesc valabil, precum cartea de identitate sau pașaportul. Tocmai de aceea, dacă apare o nouă carte de identitate pentru cetățenii români din Republica Moldova, legislația și instrucțiunile electorale trebuie să spună explicit, neechivoc, că documentul este valabil pentru exercitarea dreptului de vot la alegerile la care titularul are dreptul conform legii, în țară și în diaspora. Ultimul lucru de care avem nevoie este ca un cetățean român să ajungă în fața secției și să fie pus să demonstreze, încă o dată, că documentul său este suficient de românesc.

Mai există o dimensiune esențială, pe care Bucureștiul nu are voie să o ignore, și anume utilitatea digitală și administrativă a noului document. Dacă MAI promovează cartea electronică de identitate ca instrument de călătorie, acces la servicii electronice și semnătură electronică, atunci aceeași logică trebuie să se aplice și românilor din Republica Moldova. Altfel, vom inventa un document inferior, și anume o carte de identitate care arată modern, dar nu oferă aceleași beneficii. Ori acesta ar fi exact genul de soluție proastă pe care statul o numește reformă, iar cetățeanul o simte ca amputare.

Noul document trebuie să funcționeze în relația cu universitățile, administrația, sistemele digitale ale statului, consulatele, notarii, angajatorii, băncile și toate acele instituții unde identitatea nu este o abstracțiune, ci o verificare concretă. Firește, fiecare dintre aceste zone are reguli proprii. Dar cartea de identitate nu are voie să devină obstacolul inițial. Ea trebuie să fie cheia de intrare în procedură, nu pretextul pentru excludere.

La fel de important este modul de implementare. MAI a spus deja că vrea să dezvolte sistemele necesare pentru ca românii din străinătate să poată obține cartea electronică de identitate și de la oficiile consulare. Dacă această promisiune este serioasă, Republica Moldova trebuie să fie printre primele locuri unde ea devine realitate. Ar fi absurd să vorbești despre o soluție pentru românii de peste Prut ori alte comunități istorice, dar să îi obligi, în practică, la drumuri costisitoare, aglomerație și termene imposibile. Iar pentru cei care au rămas deja fără acte funcționale, statul trebuie să prevadă o perioadă de tranziție și o procedură rapidă, ca nimeni să nu fie împins luni întregi într-o zonă gri.

Există și o miză politică mai adâncă. În Republica Moldova, tot ce ține de identitate, cetățenie, diasporă, Europa, limbă și raportarea la România este ușor de transformat în muniție propagandistică. Rapooartele de specialitate menționează amenințările informaționale, aratând limpede că temele despre diaspora, apartenență, regiuni, minorități și relația cu Occidentul sunt exploatate constant pentru a fragmenta societatea și a eroda încrederea în instituții. Dacă Bucureștiul produce o soluție confuză, limitată sau umilitoare, va oferi pe tavă exact narațiunea de care adversarii au nevoie, și anume că România cere loialitate, dar oferă cetățenie cu utilizare redusă.

Iar aici trebuie spus limpede că cel mai bun răspuns la propagandă nu este retorica indignată, ci statul care funcționează. Nu comunicatele patriotice rezolvă problema, ci documentul care este recunoscut peste tot unde trebuie să fie recunoscut. Nu declarațiile solemne construiesc încredere, ci procedura clară, aplicată egal, transparent și fără umilință.

Principiul corect este, de fapt, foarte simplu. România are tot dreptul să elimine domiciliile fictive. Dar, în același timp, are obligația să nu creeze cetățeni fictiv egali. Un român din Republica Moldova nu cere să fie tratat mai bine decât un român din Iași, Cluj sau București. Cere doar ca, atunci când statul îi dă un document nou, acel document să aibă greutate reală. Să poată dovedi identitatea, să poată deschide accesul administrativ la educație și sănătate în condițiile legii, să fie acceptat fără echivoc în relația cu instituțiile și să permită exercitarea neîngrădită a dreptului de vot acolo unde legea îl recunoaște.

Dacă Bucureștiul va înțelege acest lucru, atunci noua carte de identitate pentru românii din Republica Moldova ori alte comunități istorice poate deveni o soluție modernă, corectă și necesară. Dacă nu, va fi doar încă o improvizație birocratică, din acelea care arată bine în anunț și prost în viața reală.

Nu de un document de decor au nevoie românii de peste Prut. Au nevoie de un document care să spună, fără subsoluri și fără excepții, un lucru elementar, și anume că statul tău te tratează ca atare.