Călătoria pentru loisir între vilegiatura de ieri și concediul de astăzi

Călătoriile ne definesc existența, fie că ne raportăm la distanțele mari parcurse de strămoșii noștri, la naveta care caracterizează viața în metropolele lumii de astăzi sau la traseele mai scurte pe care le urmăm repetitiv pentru a îndeplini diferite sarcini curente.

Un gen aparte, călătoria pentru loisir își are originea în practica aristocraţiei italiene de a-şi petrece vara la reşedinţa secundară aflată pe domeniul de la ţară. Modelul hedonist al vilegiaturii prinde contur odată cu structurarea societății în jurul producției industriale, fiind întreținut de viziunea romantică a exercitării voinței creatoare individuale, într-o căutare personală în afara unei ordini prestabilite. Mai presus de toate, călătoria pentru loisir este dovada unei experiențe acumulate într-un context cultural diferit de cel de origine, experiență care consolidează statutul călătorului. În societatea contemporană, ea îmbracă valențe suplimentare, fiind o modalitate prin care citadinul fuge de rutină și își compartimentează viața între vechi și nou, aici și acolo, profan și sacru. Turismul modern exemplifică „comportamentul uman explorator”, situându-se pe același plan cu alte manifestări culturale (arte, sport, folclor, ceremonii), care suspendă temporar cotidianul, ne înfrumusețează și ne îmbogățesc viața.

Pentru bucureșteni, povestea călătoriilor pentru loisir începe în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Vilegiatura, fie ea un sejur în mediul rural în timpul verii sau o cură „la băi” în stațiunile renumite ale Europei, demonstra apartenența la o clasă socială privilegiată. Cu timpul, și „căminuri mai modeste își permit luxul unei evadări, sau al unei petreceri pentru o cheltuială de nimica toată”. Încă din anii ’70 ai secolului al XIX-lea, J.W. Ozanne consemna faptul că vasele cu aburi de pe Dunăre, „modele de lux și confort, erau înțesate cu moldo-valahi care se întorceau din voiajul anual de la Paris și din Germania”. Difuzarea practicii reflectă mutații profunde în structura societății românești precum și în stilul de viață – o nouă perspectivă asupra sănătății influențată de teoriile igieniste ale vremii.

Medici și pedagogi se întreceau în explicarea beneficiilor mișcării în aer liber pentru dezvoltarea armonioasă a noilor generații. „Răsfoind cartea mare a naturii”, prin excursii periodice, copiii dobândesc „elasticitate, se deprind cu variații de climă, cu osteneala”, își dezvoltă spiritul de observație, dar mai ales se pregătesc pentru „vălmășagul de mai târziu al vieții”.

Pentru alte generații, uzanțele dictau căutarea sănătății într-una din stațiunile Europei Centrale sau din Franța (Karlsbad, Marienbad, Franzenbad, Bad Kissingen, Bad Ems, Vichy, Aix-les-Bains, Aachen, ș.a.). Aici, se construiesc hoteluri luxoase sau vile somptuoase, dând astfel naștere unui important patrimoniu arhitectural⁠. În acest nou cadru social, participarea la activități sportive (turnee de tenis, golf, bowling, regate, curse de cai și, mai târziu, de automobile), mai ales în calitate de spectator, era percepută drept o altă manifestare a eleganței, o afacere mondenă rezervată aristocrației și burgheziei înstărite.

Moda relaxării în stațiunile balneare sau la munte debutează și în România. Exodul bucureștenilor începea cu primele semne ale verii, iar deplasarea se făcea în cerc familiar sau în cel al cunoștințelor apropiate. Stabilimentele aflate într-o fază de organizare incipientă erau greu accesibile, lipsite de confort și costisitoare (Balta Albă în Râmnicu Sărat, Pucioasa în Dâmbovița, Boboci în Buzău, salina de la Slănic Prahova, ș.a,). Organizarea modernă a stațiunilor se intensifică, protipendada experimentând „băi de iod, sulf sau nămol” la: Govora, Lacul Sărat, Slănic Moldova, Techirghiol, Amara, Călimănești, ș.a. Alți bucureșteni se îndreptau spre „băile de mare” de la Mamaia (începând din 1906). Interesul autorităților pentru dezvoltarea turismului românesc se observă în proiecte de lege precum „Legea pentru încurajarea și dezvoltarea exploatării apelor minerale din țară și a produselor lor” (1886) prin care se acordau scutiri de la plata impozitelor stabilimentelor de băi şi ape minerale din ţară, dar și reduceri la transportul apelor minerale, materialelor și instrumentelor destinate exploatării acestora. Regulamentele C.F.R. încurajau plimbarea cu trenul, prin așa-numitele „trenuri de plăcere” care circulau doar la sfârșit de săptămână și în zilele de sărbătoare legală din timpul verii și care ofereau 50% reducere la prețul biletelor către destinații de vacanță cu condiția întoarcerii a doua zi. „Biletele la băi”. Ele au fost înființate prin „Regulamentul pentru călătoria cu preț scăzut al vizitatorilor băilor și stațiunilor climaterice din țară” (1902) și încurajau publicul larg să călătorească spre destinații precum: Lacul Sărat, Bușteni, Sărata Monteoru, Câmpina, Câmpulung, Bughea, Săcel, Constanța, Telega, Govora, Călimănești, Căciulata, Vulcana, Ocnele Mari, Bălțătești, Oglinzi, Predeal, Pucioasa, Olănești, Sinaia, Balta Albă, Slănic Prahova, și Slănic Moldova.

În perioada La Belle Époque, Sinaia devine cel dintâi spaţiu rezidenţial al reşedinţelor de vară, comasând reşedinţele protipendadei în apropierea celei princiare. Maude Rea Parkinson își amintea: „La Sinaia ajungi cam în patru ore cu trenul de la București și […] este cu siguranță stațiunea cea mai la modă. Curtea regală merge acolo vara să scape de căldura insuportabilă de la București.[…] Uneori cei din capitală rămân în Sinaia până toamna târziu. Bineînțeles că o bună parte din eticheta de la Curte este lăsată în urmă la București, așa că familia regală și membrii Curții se pot relaxa. Tenisul, vânătoarea cu câini și drumețiile pe munte se numără printre distracții.”

Vara, dar și toamna în timpul culesul viilor, viața și animația capitalei se muta la moșiile pe care cei înstăriți le dețineau în zone pitorești ale țării (ex. conacul Filipescu de la Copăceni, conacul Văcărescu-Callimachi de la Mănești, conacul de la Florica, conacul de la Leordeni, ș.a.). Jurnalele descriu oazele de confort, liniște și sănătate unde musafirii se perindau zilnic. Plimbările prin pădure, la pas sau călare, vizitele la prieteni, excursiile cu automobilul la cele mai apropiate stațiuni sau mănăstiri nuanțau tabloul zilelor de vară.
În perioada interbelică asistăm la o „democratizare” a vilegiaturii, precum și la creșterea importanței sezonului de vară petrecut pe litoral; această perioadă „marchează începutul fazei de dezvoltare importantă a stațiunilor balneare (de „băi de soare” și „băi propriu-zise”, în apele mărilor și oceanelor)”. Stațiunile de pe malul Mării Negre (ex. Constanța, Mamaia, Băile Techirghiol-Movilă) erau preferate de bucureșteni deoarece ofereau condiții moderne și luxoase, mirajul cazinourilor și restaurante unde se servea pește proaspăt, lapte bătut sau limonadă.

Mamaia găzduiește, începând din 1926, reședința regală de vară, „un palat dotat cu toate cuceririle tehnicii din acea vreme, instalație de aer condiționat cu ventilatoare, încălzire centrală și electrică”. Prezența familiei regale constituia un motiv în plus pentru exodul anual al protipendadei bucureștene la malul mării. La începutul anilor 1920, pavilionul Băilor Mamaia a căzut pradă unui incendiu care a mistuit clădirea centrală şi o bună parte a aripilor laterale unde funcţionau cabinele de plajă. Treptat, au fost repuse în funcţiune cele două aripi ale stabilimentului, iar până în 1936 acesta era complet modernizat, dispunând de 600 de cabine de băi și un nou Cazino. Tot în 1936 este inaugurat primul hotel din stațiune, în adevăratul sens al cuvântului: Grand Hotel Rex. Băile Movilă (redenumite apoi Stațiunea balneară „Carmen Sylva”, ulterior Eforie Sud) era deja o stațiune cu tradiție în anii interbelici, datorită nămolului și apelor sale tămăduitoare. În cele două decenii dintre conflagrațiile mondiale, așezarea traversează o perioadă de sistematizare și modernizare. Au fost construite străzi și alei, vile, hoteluri, o zonă comercială și una industrială, în 1938 stațiunea găzduind aproximativ 20.000 de vizitatori. Între cele mai frumoase clădiri construite în Eforie Sud în perioada interbelică, se numără vilele: Monaco, Narcisa, Claudian, Popovici, Zeana, Hotel Movilă și Cazinoul din Eforie Sud.
În ajunul celui de-al Doilea Război Mondial „Turismul era pe cale de a se transforma într-o importantă industrie a României.”

În perioada comunistă, concediul celor mulți se consuma „la țară”, cei cu salarii medii își permiteau un sejur la munte sau la mare, iar câțiva „aleși” se deplasau în străinătate, de cele mai multe ori tot în țări socialiste.

Astăzi, tot mai mulți bucureșteni își permit un concediu într-o stațiune din țară sau din străinătate. Cu o simplă căutare pe Google sau din datele companiilor de turism aflăm destinațiile turistice preferate de citadini, fie pentru un sejur all-inclusive sau un city break. Astfel, pentru oferta all-inclusive cei mai mulți bucureșteni optează pentru destinațiile clasice de pe litoralul din Bulgaria, Grecia sau Turcia. Italia rămâne pe primul loc în topul vacanţelor organizate pe cont propriu, urmată de Spania şi Grecia. Turismul ca „ritual secular” este cel mai bine exemplificat de destinațiile exotice alese de locuitorii înstăriți ai capitalei (Corfu, Mexic, Cuba, Thailanda, Mauritius, Seychelles, Zanzibar, Maldive, Kenya sau Sri Lanka). În stațiunile luxoase, aceștia descoperă servicii impecabile, o atmosferă de relaxare creată prin atenția la cele mai mici detalii unde au posibilitatea de a cumpăra pachete de activități atractive.

Pentru cei care călătoresc pentru prima dată într-un context cultural diferit, efectul de suspendare a realității cotidiene este însoțit de intensificarea sau distorsionarea unor experiențe care în locul de origine ar fi fost banale, precum servirea mesei sau cumpărarea unui nou articol vestimentar. Pentru a preîntâmpina un eventual șoc cultural, comunitățile locale și operatorii din turism colaborează pentru a pune în scenă variante filtrate ale culturii locale, mai aproape de așteptările și posibilitățile de receptare ale turiștilor. Pentru cei care se aventurează în descoperirea autenticului, puterea de adaptare a propriilor idei și concepte despre lume la realitatea experimentată face diferența între un sejur reușit sau unul ratat.
Bucureștenii care au un buget de concediu mai mic preferă să petreacă câteva zile pe litoralul românesc, în stațiunile montane sau în alte orașe din țară, la festivaluri sau în vizită la prieteni și rude.

Mamaia și Eforie Nord sunt cele mai căutate stațiuni de pe litoral, având și cea mai mare capacitate de cazare, în timp ce în creștere sunt stațiuni mai mici, precum Venus și Neptun. În ultimii ani, turismul intern a fost impulsionat prin măsuri precum voucherele de vacanţă acordate angajaţilor pentru acoperirea unor cheltuieli ocazionate de efectuarea concediului de odihnă. Pentru a atrage mai mulți turiști, proprietarii lanțurilor hoteliere au investit în renovarea și modernizarea spațiilor de cazare.

Cei care nu și-au programat concediile în timpul verii optează pentru deplasări scurte, la final de săptămână, în apropierea capitalei. Parcul de Aventură Comana și Delta Neajlovului, Mogoșoaia, Parcul Dendrologic Chitila, Mănăstirea Cernica, Therme, Edenland, Castelul Iulia Hașdeu din Câmpina, Salina Slănic Prahova, Grădina de lavandă din Urlați, Vulcanii Noroioși din Berca (Buzău), Parcul de Vacanță Hermes (Slobozia), Poteca Regală din Sinaia, Cascada Urlătoarea (Bușteni) și Rezervația de Zimbri din Bucșani (Dâmbovița) sunt doar câteva dintre atracțiile consacrate. De asemenea, foarte căutate sunt traseele și obiectivele turistice de la vecinii bulgari. Spre exemplu, parcul Natural Rusenski Lom, aflat la 98 de km de București, oferă peisaje spectaculoase, locuri încărcate de istorie și obiective listate în Patrimoniul Cultural UNESCO.

Foto deschidere: Hotelul Cerbu din Slănic Moldova, înainte de 1916 https://commons.wikimedia.org 

 Articol scris de Alexandra Rusu/muzeograf/Muzeul Municipiului Bucuresti