Cărţi incitante la RAO

Sala crimelor

Încă din primul roman, publicat în 1962 şi primit cu entuziasm, scriitoarea britanică P.D. James, a creat personajul Adam Dalgliesh, poliţist la Scotland Yard, poet în timpul liber, bântuit de moartea soţiei sale în timpul naşterii, împreună cu pruncul, care apare în toate romanele ei, cu numai două excepţii.

Hotărârea şi inteligenţa îi permit lui P.D. James să obţină un post de funcţionar superior în Ministerul de Interne. Va lucra în departamentul juridic şi apoi ca magistrat la secţiunea juridică a Brigăzii Criminale. Calitatea romanelor îi aduce „Silver Dagar Award”, iar în Franţa, „Marele Premiu al literaturii poliţiste”. A fost înnobilată de regină în 1990, este membră a Camerei Lorzilor. La 90 de ani, îşi asigură personal publicarea romanelor, mai ales în Statele Unite, unde fiecare volum al ei este un bestseller.

„Vineri, 25 octombrie, fix cu o săptămână înainte ca primul cadavru să fie descoperit la Muzeul Dupayne, Adam Dalgliesh mersese acolo pentru prima oară. Vizita a fost întâmplătoare, decizia impulsivă, iar mai târziu Dalgliesh avea să se gândească la acea experienţă ca la una dintre coincidenţele stranii ale vieţii care, deşi au loc mai des decât te-ai aştepta, niciodată nu încetează să te uimească. Plecase la două şi jumătate din clădiea Ministerului de Interne de la Queen Ann’s Gate, după o lungă şedinţă matinală întreruptă de tradiţionala pauză în care se mâncau senvişuri şi se bea cafea insipidă, iar acum străbătea mica distanţă care-l despărţea de biroul său de la New Scotland Yard.”

Adam Dalgliesh cunoaşte deja prea bine Dupayne, un muzeu dedicat perioadei interbelice în care există o încăpere specială pentru cele mai faimoase crime ale vremii, când era chemat să investigheze moartea unuia dintre administratori. Dalgliesh descoperă că victima dorea să închidă muzeul împotriva dorinţei celorlalţi administratori şi a personalului devotat al familiei Dupayne, aşa că se pare că toată lumea are ceva de câştigat de pe urma acestei morţi. Când devine evident că asasinul s-a inspirat din crimele adevărate din Sala Crimelor şi se pregăteşte de o nouă lovitură, Dalgliesh ştie că pentru a rezolva acest caz trebuie să pătrundă în mintea unui asasin nemilos.

Semnul de aramă

Scriitoarea Katia Fox aduce în prim-plan un Ev Mediu opulent şi o femeie care-şi îndeplineşte visul. Oamenii din acea epocă erau mai evlavioşi şi mai împăcaţi cu soarta lor decât suntem noi astăzi, dar nu erau nici pudibonzi şi nici nu se ruşinau când venea vorba de sexualitate şi nuditate. Iubeau şi urau din toată inima, petreceau şi călătoreau mult. La baza cercetărilor istorice pentru acest volum, mărturiseşte autoarea, se află legendele şi cântecele din Evul Mediu, relatările istorice, ca şi documentele şi hrisoavele. Femeile, deşi nu s-ar părea, aveau influenţă asupra celor mai diverse domenii şi structuri sociale sau chiar exercitau puterea. Ele dispuneau chiar de mai multe drepturi decât compatrioatele lor din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea.

Fierăria era învăluită din epoca fierului de mitul magiei. Spada cu două tăişuri a cavalerilor nu era o armă de fier simplu, ci o armă albă uşor de manevrat şi foarte eficace.

Anglia 1611. Ellenweore are 12 ani, este fata unui fierar şi nu-şi doreşte altceva decât să devină şi ea fierar ca tatăl ei. Dar aşa ceva este de neconceput pentru o persoană feminină. După ce fuge de acasă ca urmare a unei descoperiri îngrozitoare, Ellen se deghizează în băiat şi îşi foloseşte şansa: ea îl va însoţi pe un fierar celebru în Normandia, unde va învăţa, ca ucenicul de fierar Alan, atât meseria mult dorită, cât şi viaţa de la Curte. Dar minciuna pe care şi-a construit viaţa o va ajunge din urmă când se îndrăgosteşte de un tânăr cavaler. Prea târziu îşi dă seama în cine se poate încrede şi de faptul că la Curte are un duşman care e în stare de orice…

„Ellen ştia că era legată doar temporar de fier. Îi mai rămânea doar cât să trăiască, dar altă cale nu exista. Dar spada merita sacrificiul. Trebuia neapărat să-i arate lui Guillaume de ce era în stare. El va recunoaşte imediat o spadă bună şi ea spera că apoi el va vedea în ea mai mult decât o fată care puţin timp după ce făcuse cunoştinţă cu el se lăsase sedusă. Guillaume nu vorbise niciodată despre iubire, ci doar despre dorinţă. Ellen se gândea mereu la asta în timp ce se întorcea la fierărie. Ce era cu ea? Îl iubea pe Guillaume? Sau doar îl dorea? În privinţa lui Jocelyn fusese sigură. Nu îşi dorise nimic mai mult decât să fie zi de zi împreună cu el, să lucreze cu el şi să îmbătrânească împreună. Dar cu Guillaume se trezeau în ea alte simţăminte. El era răpitor şi periculos ca marea înviorătoare şi fascinantă până când curenţii te trăgeau în adâncuri fără niciun avertisment şi mâna ei rece nu-ţi mai dădea niciodată drumul. Visa la sărutările şi mângâierile lui, se trezea aţâţată în miez de noapte şi se întreba ce era mai rea: teama ei de nu-l mai vedea niciodată ori frica de a i se subjuga tot mai mult”.

Victimele puterii

„Răsturnări de situaţie care-i vor surprinde şi pe cei mai pasionaţi cititori de thrillere”, scria editorul de la „Publishers Weekly”. Iar Nelson DeMille afirma: „Combinând o intrigă uimitoare, personaje perfect conturate şi o scriitură măiastră, Robert Dugoni reinventează thillerul”.

Dana Hall este o avocată de succes din Seattle. Ea se dedică trup şi suflet carierei şi familiei, dar dintr-odată viaţa ei ia o turnură tragică. Mai întâi este diagnosticată cu cancer, ceea ce o face să reflecteze asupra rolului ei de avocată, mamă şi soţie a unui bărbat în care nu mai poate avea încredere. Apoi, viaţa ei e din nou zguduită. De data aceasta de vestea morţii fratelui ei geamăn. Împreună cu un detectiv pe nume Michael Logan, Dana începe o investigaţie neobosită pentru a afla cine l-a ucis pe fratele ei şi de ce. În goana lor frenetică de a vâna până şi cel mai mic indiciu, cei doi îşi văd reputaţiile periclitate de un om foarte influent. Dar Dana nu se lasă intimidată de nimic.

„Dana coborî din avionul United Airlines 747 în terminalul aeroportului Cahului din Maui. Se opri să caute în poşetă apoi plecă de la poartă şi se opri din nou pentru a-şi potrivi tocul unui pantof. Puţin mai departe, se opri iarăşi pentru a admira priveliştea şi pentru a sorbi aroma florilor tropicale adusă de vânt. De fiecare dată când treceau oameni pe lângă era, se asigura că nu este urmărită. Luă un autobuz chiar din faţa aeroportului care o duse la locul unde se închiriau maşini… Ieşi din maşină şi merse pe Front Street. Majoritatea magazinelor erau de suvenire şi vindeau turiştilor bibelouri, rogojini din bambus şi tricouri. Muzica lui Jimmy Buffett se auzea dintr-un restaurant de la etajul al doilea al clădirii. O luă spre acele magazine de bijuterii mai puţin vizitate de turişti… Dana văzu bijuterii, inclusiv pietre de culoarea oceanului, ce semănau cu ceea ce avea ea în geantă. Ea află că majoritatea sculpturilor şi a bijuteriilor etalate era create de William Welles, un geniu excentric. Dar parcă în aceaşi secundă simţi parfumul lui chiar acolo…”

Roşu pentru totdeauna

Craig Russell este cunoscut ca autorul romanelor de succes „Vulturul însângerat” , în care autorul îşi plasează acţiunea în Hamburg, o metropolă a contrastelor şi a umbrelor unde vechea Germanie se combină cu cea nouă, unde bandele din Turcia şi Ucraina se luptă pentru supremaţie, cât şi „Fratele Grimm”, în care un psihopat îşi spune Fratele Grimm şi de asemenea terorizează Hamburgul ucigând oameni nevinovaţi, numai pentru a reînvia personajele celebrilor lingvişti germani, cărţi editate, de asemenea, la RAO.

De această dată, Jan Fabel se trezeşte prins în urzeala intrigilor, obsesiilor şi actelor de răzbunare ce par să-şi aibă obârşia în negura trecutului, cu 16 secole în urmă. El trebuie să descopere care este legătura între o mumie antică, un grup terorist de mult desfiinţat, un leader infam şi un ucigaş care trăieşte cu convingeea că reîncarnarea sa are drept scop pedepsirea printr-un act teribil de răzbunare a celor care l-au trădat în viaţa anterioară.

Victimele, două personalităţi renumite – un fost membru al mişcării politice de extremă stângă, care ulterior a devenit un susţinător înfocat al ecologismului, şi un specialist în genetică, preocupat de transmiterea amintirilor pe cale ereditară -, sunt găsite ucise, la 24 de ore distanţă una de cealaltă. Amândoi bărbaţii fuseseră scalpaţi.

Testele de laborator relevă faptul că cele două fire de păr roşcat descoperite la ambele locuri ale crimei nu aparţin victimelor, ci provin de la una şi aceeaşi persoană, fiind tăiate cu 20 de ani în urmă. Jan Fabe şi echipa sa de investigatori sunt supuşi unei presiuni extraordinare, exercitată de lumea politică şi de massmedia, pentru a-l prinde pe ucigaşul poreclit de presă „Frizerul din Hamburg”.

„Edificiul avusese un scop bine definit odinioară. Pe vremuri, aici munceau oameni, luau prânzul la cantină, stăteau la taclale sau discutau lucruri serioase, de pildă despre productivitate, profituri şi mărirea salariilor. Clădirea aceasta masivă cu un singur nivel fusese pe vremuri o fabrică, iar acum era un adăpost prielnic al prostituţiei de cea mai joasă speţă. Majoritatea prostituatelor erau femei dependente de heroină sau de alte droguri, care-şi vindeau trupul la un preţ mult mai mic decât pretenţioasele lor surate de pe Herbertstrasse şi alte târfe de cartier. Fetele care-şi desfăşurau activitatea în această clădire lucrau ca pe bandă rulantă, oferind toată gama de servicii într-un timp record ca să-şi poată satisface viciile sau portofelele proxeneţilor. Dovezile puteau fi observate pretutindeni: decorul mohorât şi slab luminat, prezervative folosite împrăştiate peste tot pe duşumeaua mizerabilă a fabricii. Majoritatea criminalilor cu care aveau de-a face poliţiştii din Hamburg aparţineau unui mediu specific: alcoolici înrăiţi şi consumatori de droguri, hoţi, traficanţi şi, bineînţeles, prostituate”.

Instinct ucigaş

Un roman palpitant, de Joseph Finder, care a câştigat „Premiul Asociaţiei Scriitorilor de Thrillere”.

Jason Steatman este un bărbat de 30 de ani care locuieşte în Boston şi lucrează pentru o mare firmă de elctronice care concurează cu Sony şi Panasonic. Este un tip inteligent şi carismatic, simpatizat de colegii de serviciu, dar căruia îi lipseşte „instinctul ucigaş”, necesar pentru a urca pe scara ierarhică. Este un bărbat care îşi iubeşte soţia, femeie inteligentă şi sofisticată, incredibil de frumoasă. Îi place să spună în glumă că faptul că sunt împreună e cea mai bună afacere ce i-a ieşit vreodată în cale. Dar, după părerea frumoasei sale soţii, pare că el a ajuns într-un punct mort al carierei sale. Totul se va schimba în seara în care îl cunoaşte pe Kurt Semko, un fost ofiţer din Forţele Speciale care tocmai s-a întors din Irak. Un om periculos şi dezechilibrat, cum îl caracterizează un prieten al acestuia.

„Acum, ca în fiecare dimineaţă, mă antrenam cu Kurt la sala de forţă sau la stadionul Harvard sau făceam jogging pe malul râului Charles. Kurt devenise antrenorul meu personal. Mi-a spus că trebuie să scap de burtă, trebuia să devin suplu şi al naibii şi odată ce voi începe să mă simt mai bine în pielea mea, fizic vorbind, toate celelalte vor urma. A avut dreptate. Am slăbit vreo patru kilograme şi jumătate în câteva săptămâni, iar după câteva luni slăbisem aproape 14 kilograme. A trebuit să-mi cumpăr haine noi, ceea ce a încântat-o pe Kate. Kurt protesta vehement împotriva alimentaţiei mele – zicea că era otravă curată – şi mă punea să mănânc doar alimente bogate în proteine, cu conţinut scăzut de grăsimi şi doar carbohidraţi buni. Mult peşte, multe legume şi chestii de genul acesta. Minte sănătoasă în corp sănătos. Despre asta era vorba. A insistat ca la serviciu să merg pe scări în loc să iau liftul. «20 de etaje? Am protestat eu. Cred că eşti nebun». Când ai o fobie legată de lift suporţi multă durere doar ca să eviţi riscul de a rămâne blocat într-un sicriu pe verticală. Schimbarea mea era Extremă. Kate era hotărâtă să mănânce sănătos pe durata sarcinii. Niciodată nu-l cunoscuse pe tipul ăsta, Kurt, dar îi plăcea ce făcea el pentru mine. Ne-am mutat din micuţa noastră casă din Belmont într-o casă mai mare în Cambridge. Nu o mai văzusem atât de fericită pe Kate de ani de zile, iar asta mă făcea şi pe mine fericit”.

Justiţie divină

În realizarea acestui thriller de epocă de către Rino Cammilleri, istoria şi ficţiunea se împletesc.

Roma 13 iulie 1881. Bezna nopţii e alungată de torţele care-l însoţesc pe defunctul Pius al IX-lea, de la Vatican la Biserica San Lorenzo in Lucina. Dar asupra cortegiului se năpusteşte o bandă de fanatici anticlericali. Vor să arunce sicriul Papei în Tibru. Participanţii la acest atac, în amintirea faptei, se autodecorează cu o medalie inscripţionată: „Immortale odium et numquam sanabile vulnus”. După mulţi ani, cineva începe să-i omoare unul câte unul. Don Gaetano Alicante, fost poliţist şi preot sui generis, începe ancheta. Îi stă alături fiul său, Don Nicola. Conduşi pe o pistă neaşteptată în timpul unui ritual de exorcizare la care asistă, cei doi îşi dau seama imediat că au de a face cu un duşman greu de prins, puternic, mefistofelic. Un comisar de poliţie mason investighează crimele. Mai există şi o societate secretă, care se reunşte într-un loc misterios în apropiere de Napoli. Se desfăşoară un plan infernal care trebuie oprit neapărat.

„… Masoneria din care se simţea onorat că face parte avea printre scopurile ei filantropice şi abolirea jocului de loto, pe care Fraternitatea o considera o adevărată taxă pe credulitatea poporului, contrară deci progresului şi ştiinţei. Desigur, unanimitatea între Fraţi în legătură cu subiectul era departe de-a fi atinsă. Fie pentru că nu puţini dintre ei îşi trăgeau un anume avantaj, fie pentru că statul, care în mare parte coincidea cu ei înşişi, încasa. Şi apoi, era tot vorba de o invenţie a fratelui Giacomo Casanova, care-şi câştigase un renume pe lângă multe Curţi europene cu acea formă de contribuţie liberă, populară, la averile de stat”.

Mântuitorul

„Pentru mine, Jo Nesbo conduce detaşat în topul scriitorilor scandinavi de thrillere”, nota Marcel Berlins în „The Time”. Iar CNN aprecia: „Următorul Munch sau Ibsen ar putea fi Jo Nesbo şi dacă ar exista dreptate în lume, într-o zi Harry Hole va fi la fel de celebrul ca Harry Potter”.

Scriitorul Jo Nesbo este muzician, compozitor, economist şi unul dintre cei mai de succes autori de thrillere din Norvegia. Deşi este cunoscut pe plan internaţional pentru seria de romane care îl au ca protagonist pe detectivul Harry Hole, el este şi vocalistul trupei norvegiene de rock „Di Deere”.

„Seria Harry Hole” a avut un deosebit succes şi a primit numeroase premii pentru „cel mai bine vândut roman în Norvegia”, „cel mai bun thriller norvegian al tuturor timpurilor”, „cel mai bun roman al anului”, „Riverton Prize”, pentru cel mai bun thriller nordic al anului.

Era o noapte friguroasă de decembrie şi oamenii s-au adunat să asculte un concert de colinde al Armatei Salvării. Deodată se aude o împuşcătură şi unul dintre corişti se prăbuşeşte mort. Detectivul Hole şi echipa sa sunt chemaţi să investigheze crima, dar ei au puţine elemente de la care să pornească. Nu există niciun suspect, nicio armă a crimei şi niciun mobil. Dar când asasinul îşi dă seama că a împuşcat pe altcineva, Hole realizează că problemele lui de abia acum încep.

„Cea de a şaptea zi înainte de Ajunul Crăciunului debută cu nişte temperaturi atât de scăzute încât trecătorii de pe străzile din Oslo simţeau în jurul gâtului o mănuşă de oţel, în timp ce se grăbeau în tăcere, concentraţi asupra unui singur lucru: să ajungă la destinaţie ca să poată scăpa de acea gheară îngheţată. Harry aştepta în sala de şedinţe din zona roşie a sediului poliţiei, ascultând raportul pesimist al lui Beate Lonn, încercând să ignore ziarele de pe masa din faţa lui. Crima era pe prima pagină a tuturor, pe fiecare apărea o fotografie neretuşată cu Piaţa Egertorget înzăpezită şi întunecoasă, cu referinţe la diverse articole ce ocupau două sau trei pagini de ziar. Harry le răsfoise şi citise cu atenţie toate aceste articole fără să găsească nimic important. Când venise la serviciu, la 7.30 dimineaţa, trecuse mai întâi pe la biroul lui Hagen ca să-l întrebe cine conducea investigaţia. Acesta îi aruncase o privire şi îi spusese că împreună cu şeful poliţiei hotărâse ca un caz să-i fie încredinţat lui Harry până la noi ordine. Harry nu ceruse lămuriri despre ceea ce putea să însemne până la noi ordine şi plecase”. Era vorba despre un bărbat împuşcat în văzul tuturor într-una dintre cele mai aglomerate zone din Oslo. Exista un singur domeniu de activitate în care se practică astfel de lucruri. Poate să fie o treabă de profesionist ca să-i sperie pe ceilalţi dependenţi dacă nu-şi plătesc datoriile…”