Einstein credea cu aceeași tărie precum credincioșii religiilor că poți ajunge la ceva atemporal pornind de la cunoașterea celor temporale. O teorie unificată a forțelor fizice ar da ceva atemporal (universal) – credea el.
Cercetarea din fizică a fost influențată de puterea gândului său, dar azi, spre a înainta către unificarea gravitației cu celelalte forțe, cele mai puternice ipoteze ale cercetării renunță la factorul timp și pleacă de la ideea că spațiul a existat înainte ca timpul să apară. Altfel spus, în fizică s-a ajuns la o dezbatere teoretică despre nașterea timpului, la fel cum în cosmogoniile de tip religios se ajunsese încă din vremea vedantinilor (așa-zișii brahmani ai proto-Indiei).
Deosebirea esențială este că, acum, înaintarea dezbaterii așteaptă confirmări experimentale, în vreme ce brahmanii așteptau altceva: revelații. Dar problema este aceeași: a existat ceva înainte ca timpul să existe? Fizica cea mai avansată susține că a existat, într-adevăr, ceva înainte ca timpul să apară: vidul cuantic. Iar timpul nu a apărut înainte ca din vidul cuantic să apară particule fizice (quarci, de pildă), capabile să interacționeze. Interacțiunile acelor particule au dat ceea ce mai apoi „fizicienii” brahmanilor au considerat a fi timp. Numele vedantin pentru timp era Manifestare și acel nume făcea trimitere la lipsa timpului, adică la Non-manifestare. Ieșirea din ceea ce nu avea manifestare temporală era povestită de brahmani în termeni religioși, ca fiind, adică, o treabă a divinităților. Povestea brahmanilor, așa-zisa filosofie a Vedantei, e mult mai complexă decât este azi povestea materialistă despre vidul cuantic. Fizica noastră pare a fi ceva din prima copilărie a brahmanilor.
Despre nașterea timpului vorbește și cosmogonia de tip antroposofic. Dar ea nu se inspire din Vedanta, ci din ierarhizarea creștină a divinităților (entitățile spirituale de pe scara ființelor), o ierarhie despre care nu s-au publicat texte decât dincoace de anul 600 d.Hr., dar despre care pomenise deja Apostolul Pavel în „Epistolele” sale. De altfel, și Vedanta a luat formă scrisă, fiind multiplicată prin transcriere la multă vreme după ce brahmanii și-au comunicat inspirațiile.
Antroposofia cosmogonică prezintă nașterea temporalității aidoma felului în care o cunoaștem azi din descrierile despre Big Bang, anume ca fiind un fenomen cu inițiere înalt calorică. Numai că antroposofia susține că acel fenomen primordial de căldură are origine spirituală.
În dezbaterile contemporane despre găurile negre a apărut ipoteza că ele au început și sfârșit, iar sfârșitul lor ar fi o gaură albă, adică un Big Bang. Iată-ne în fața ciclurilor Manifestare – Non-manifestare din viziunile vedantine.
Pare că științele despre materia fizică confirmă în diverse puncte esențiale vechile imagini spirituale din Vedanta? Așa pare. În fond, zice antroposofia, nici nu ar putea fi altminteri din pricină că și gândirea, și imaginația, și inspirația, și intuiția sunt epifenomene ale căldurii primordiale, aflată, desigur, în curs de răcire datorită expansiunii universale de după fiecare Big Bang. Intuiția noastră (ori instinctele, în stadiile evoluționare mai primitive) nu ar fi decât cea mai înaltă formă de prezență a voinței spirituale din căldura primordială, transformată și ea în cursul trecerii de la cald la rece: foc-aer-apă-pământ.
Marea dezbatere din secolul al XX-lea despre natura realității fizice (care s-a arătat a fi și ondulatorie, și corpusculară) a stat pe supoziția că altfel de realitate n-ar mai putea exista. Meritul lui Niels Bohr, un veritabil Platon al filosofiei cuantelor, a fost acela de a lăsa deschisă posibilitatea metafizică a existenței unor lumi care nu se mișcă doar prin efectele cauzalității clasice, ci și prin cauze finale. Așa spune antroposofia că se mișcă lumile spirituale: prin țeluri.
În antroposofie, timpul este dat de coexistența unor stadii evoluționare diferite. De pildă, faptul că ar exista stadiul evoluționar al îngerilor induce în stadiul uman al evoluției o cauză finală, iar percepția noastră despre polaritatea om-înger ia forma aparenței că timpul curge într-o anume direcție.
Textul „Apocalipsei” vorbește despre un eon în care „timp nu va mai fi”. Este chiar acel eon în care starea umană devine stare angelică. Mai apoi, între starea angelică și starea arhangelică nu avem poveste despre timp curgător și nici imaginație spre a concepe un timp stătător (de sine stătător). Antroposofia spune că tot ceea ce acum ne este interior (sufletesc) va fi exterior (lume) în acel eon.
În termenii fizicii, care nu sunt decât o traducere mai riguroasă a celor spuse mai sus, putem gândi obiectele clasice (macroobiectele) prin obiectele cuantice (microobiectele), ori viceversa, putem gândi microobiectele prin macroobiecte. Cea din urmă încercare a fost numită de Bohr ca fiind o complementaritate fără contradicție. Prima încercare (a gândi ceea ce e macro prin ceea ce e micro) conduce la concluzii aparent mistice: observatorul face parte întotdeauna din ceea ce este observabil. Putem ști cum observă îngerul lumea? Considerăm a fi mistică „știința” aceasta.
În lumea următorului eon, substanțiată din materii eterice și sufletești cum va fi, timpul are a curge și înainte, și înapoi, și de la cauze spre efecte, și de la efecte spre cauze. Aici, acum, curge așa numai în fenomenele cu feedback ale viului ori în programele inteligenței artificiale.
Heisenberg a fost cel care a tăiat în chipul cel mai antimetafizic nodul gordian al teoriilor despre materiile fără viață, susținând că există multe astfel de teorii (le numea „teorii închise”) care nu au deschidere una față de alta, neexistând, așadar, nicio posibilitate de continuitate între teoria macroobiectelor și teoria microobiectelor. Dar Bohr a întrebat mereu: „Cum face totuși natura să nu conțină contradicție între macroobiecte și microobiecte, între corpuscular și ondulatoriu?”.
Schrödinger reușise să formuleze în 1927 ecuațiile matematice ale mecanicii ondulatorii și susținea că totul este undă, că particulele corpusculare nu sunt decât interferențe de unde și că fizica existentă (spațiu, timp, cauzalitate) are tot ce-i trebuie ca să înțeleagă cu deplină claritate ondulatoriul.
Heisenberg dăduse în același an o matematică matricială a mecanicii ondulatorii din structura internă a atomilor, dar susținea că fizica existentă nu poate înțelege cu deplină claritate propriile sale limitări în domeniul fenomenelor atomice.
Niels Bohr credea că ambele teorii spun câte ceva important și era preocupat să înțeleagă cum evită natura contradicția dintre ondulatoriu (discontinuu) și corpuscular (continuu). În cele din urmă, imaginea sa non-contradictorială a fost aceea că întregul este și ondulatoriu, și corpuscular și că cele două aspecte exprimentale aparent contradictorii sunt complementare în fapt, iar faptul ca atare este chiar întregul fără contradicție.
Mai târziu, alți fizicieni cu apetit filosofic au susținut că dacă un întreg cu un conținut și-și se arată în experimente doar prin aspecte ori-ori, atunci adevărul profund al întregului are a fi nici-nici.
De ce oare Bohr glumea că Heisenberg ar fi Mesia al fizicii? Pentru că știa că întâia dată s-a vorbit despre un întreg care e și cu corp, și fără corp la Niceea (325 d.Hr.), când a fost definită ecumenic și dogmatic Ființa Întrupatului. În 1927, Bohr era în fața aceluiași proces de gândire și definire: cum pot face un întreg undele fără corp și particulele fără corp?
Deși a susținut ideea complementarității, Heisenberg era înclinat să creadă că între teoria ondulatoriului și teoriile corpusculare nu poate exista continuitate. Bohr era mai dispus să deschidă raționalitatea spre paradox, ca la Niceea, în vreme ce Heisenberg era mai dispus să înlocuiască paradoxul cu un mister de natură incognoscibilă (mistic, așadar). A elaborat conceptul de teorii închise (adică acel fel de a descrie domenii de realitate care nu permite saltul rațional de la un domeniu la altul). Potrivit lui, teoria căldurii și legea ei fundamentală (entropia) nu au ferestre de comunicare nici cu mecanica ondulatoriului, nici cu mecanica corpuscularului.
Azi, anumiți fizicieni încearcă să dovedească, împotriva ideii de teorii închise, că gravitația ar fi de natură termodinamică. Nu știm dacă vor reuși, dar știm că natura nu are contradicție între caloric și masă (corporal).
Cum prezintă antroposofia evoluția de la caloric la masă? Căldură de origine spirituală – lumină – pachete de lumină (masă). Viziunea antroposofică, entitățile fizice (dotate cu masă, așadar) sunt evoluții ale luminii în sensul captării ei în pachete tridimensionale. Sub raport spiritual, aceste pachete apar ca niște jertfe. Sunt, altfel spus, daruri ale unor spirite. Numele lor în creștinism? Spirite ale înțelepciunii. Împachetarea ca atare este opera altor entități, numite spirite ale mișcării. Aducerea mișcării în structuri vine prin Elohimi (spirite ale formelor). Despre acești Elohimi vorbește textul „Genezei” ca fiind începătorii eonului pământesc. Anterior existase un eon de foc, apoi unul de aer, apoi unul de apă. Elementele acestea sunt chiar concepte ale cosmogonicului. Grecii le-au moștenit, dar fără conținutul lor evoluționar-cosmogonic. Acest conținut fusese „studiat” în templele de misterii. Mă rog… Nu vreau să insist pe această cale; acolo unde antroposofia a insistat, s-au adunat mii de pagini.
Ceea ce vreau să remarc este că Bohr credea în unitatea fără contradicție a lucrurilor, iar Heisenberg avea o credință antimetafizică. În gândirea lui, lucrurile sunt ca o matrioșkă în care păpușile nu au legături între ele. Asemenea gândului lui Bohr era și intuiția lui Einstein, care nu putea crede că gravitația nu are nicio legătură cu forțele din nucleul atomilor ori cu lumina fizică (câmpul electromagnetic).
Mai întâi si mai întâi au fost ungurii 🙂