Ce am spus (1)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.

Gheorghe Schwartz, propriul personaj

2019

          Se dedică tuturor scriitorilor

 frustraţi din România şi de aiurea.

Ce am spus, ce am scris

Verba volant, scripta manent, se spune. Discuţiile, multe înregistrate pe reportofon, dar şi cele din faţa camerelor televiziunilor sunt efemere. Şi efemere sunt şi cele tipărite în periodice. Şi chiar şi cele ajunse în paginile cărţilor. Efemeri suntem şi noi. Şi, totuşi, scripta manent, se spune!

Zicerile sunt momente. Textele de faţă ar putea fi intitulate la fel de bine şi Itinerar idealist, idealist fiind cel ce-şi imaginează dăinuirea momentelor.

La cinzeci de ani de la debutul meu în presă, am selectat aici o parte dintre multele interviuri, răspunsuri la anchete, luări de poziţie publicate de-a lungul timpului[1]. De aceea am şi întitulat cartea Gheorghe Schwartz, propriul personaj. Textele mă arată drept subiect al celor aproape patru duzini de volume publicate pe parcursul celor cinzeci de ani şi pot fi socotite o postfaţă a respectivei minibiblioteci.

Aşadar, am reprodus aici, într-un prim volum (?), răspunsuri la anchetele revistelor şi parte din interviurile date. Nu am reluat tot ce a apărut, există totuşi o măsură în toate, însă selecţia se datorează şi faptului că n-am mai putut recupera unele materiale, mai ales cele scrise înainte de a avea calculator. Şi nu am reprodus texte la care „s-a umblat” prea mult. În alte cazuri nu am putut reproduce întrebările anchetelor, ceea ce, desigur, îngrădeşte mult înţelegerea răspunsurilor. Şi nici ordinea cronologică nu este foarte exactă, întrucât s-a întâmplat ca materiale scrise mai devreme să fie tipărite mai târziu. Totuşi, succesiunea arată evoluţia şi totodată încăpăţânarea personajului: în cei cinzeci de ani gândurile i s-au modificat prea puţin, cu timpul trăsăturile se accentuează, putând deveni chiar caricaturale. Însă parcă veşnica litanie s-a mai îmblânzit.

Am ţinut să nu fac modificări, chiar dacă astăzi aş formula unele propoziţii diferit, mai ales că după 1989 interviurile şi anchetele devin mai intime, iar scriitorul primeşte contururi umane. Şi m-am ferit de modificări chiar şi atunci când în text au fost „strecurate” cuvinte ori propoziţii nescrise de mine; şi chiar atunci când lipsesc pasaje întregi din ceea ce am oferit eu redacţiilor. Am reprodus unele materiale, deoarece, deşi anumite lucruri s-au mai schimbat, mi s-au părut nu numai semnificative pentru cel ce am fost la timpul când au fost tipărite, dar semnificative şi pentru ziua de azi. Şi nu am modificat decât eventualele erori de tipar, deşi unele idei mi s-au cristalizat abia pe parcurs. (De exemplu, n-am umblat nici la „psihologia doctorului Poolo” din prima mea carte tipărită, o psihologie ce atunci abia se structura în mintea mea, viitoarea psihologie transversală.) De menţionat că, în ciuda unor comandamente politice în titluri, conţinutul a putut să evite limbajul de lemn şi să se eschiveze de la întrebările stas ale acelor vremuri, eschive sesizabile, poate, doar de cel ce a trăit nemijlocit asemenea experienţe.

Nu pot să nu observ cum colaborările la reviste şi edituri ţin în primul rând de conducerile revistelor şi editurilor şi nu de valoarea ofertei, ceea ce se vede şi din succesiunea materialelor reproduse în acest volum: unele conduceri mi-au oferit cu generozitate spaţiu, altele mi-au închis uşa.

O problemă o reprezintă repetiţiile. Dar cum să răspunzi în mod diferit la aproape aceleaşi întrebări („unde v-aţi născut”, „unde v-aţi şcolit”, „când aţi debutat etc.”)? Dacă tai ceea ce ai mai spus, rişti să rupi întregul text. Tot de repetiţii ţine şi faptul că am fost învinuit că-mi revărs repetat frustrările în public. Înainte de 1989, multe dintre frustrările mele erau şi frustrările celorlalţi, iar în revistele de cultură, prin tot mâlul propagandei, se puteau strecura mai multe gânduri necenzurate – mai ales în anchete şi interviuri – decât în ziare. Revăzând aceste luări de poziţie, uneori mă mir şi eu ce a putut trece de „ochiul vigilent”. Dar şi astăzi, anchetele şi interviurile trădează frustrările celor ca mine, ca şi a celor mulţi. Iar de se vor recunoaşte şi alţii în frustrările şi în speranţele mele, reluarea a ceea ce am scris în decurs de atâţia ani s-ar justifica.

Deşi am răspuns la întrebările care mi s-au pus şi m-am referit la temele anchetelor în reproducerea acestor materiale de presă, am insistat mai ales pe trei linii: CEI O SUTĂ, PSIHOLOGIA TRANSVERSALĂ şi condiţiile de viaţă ale personajului, ale propriului personaj. Spaţiile goale (…) ar fi conţinut (şi mai multe) repetiţii, iar cele câteva note de subsol sunt intervenţii care mi s-au părut necesare pentru a corecta unele erori din textele publicate.

Şi, în fine, eu nu am ţinut un jurnal, doar am notat în agende unele date şi unele lucruri pe care nu voiam să le uit. Viaţa mea nu este scrisă de mine, eu sunt doar personajul ei. Reluarea textelor tipărite reprezintă, cred, mai mult decât o autobiografie, mai mult decât un prim volum de jurnal. Aşa că voi începe acest demers cu răspunsul la o anchetă recentă:

[1] Cinzeci de ani de la debutul în presă, dar abia după apariţia primei mele cărţi am fost solicitat pentru a răspunde la anchete şi interviuri. În acest prim (?) volum sunt doar o parte dintre interviurile şi anchetele la care am răspuns, lucru ce m-a îngrădit în întrebările şi în temele aflate în discuţie. Dar şi aceste reacţii, de multe ori repetitive, caracterizează personajul care rezultă că sunt.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.