În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.
(17) Scriitorul – conştiinţă a epocii sale
„Lupta pentru frumos implică solidaritate”
<Stimate Gheorghe Schwartz, aţi debutat editorial cu romanul „Martorul” la editura Facla din Timişoara în 1972, pentru care aţi fost distins cu Premiul C.C. al U.T.C.. Câţi ani aveaţi la vârsta debutului? De atunci publicul cititor a mai fost „martorul” altor apariţii editoriale înaintea acestei neobişnuite instanţe a literaturii, în care scriitorii judecă, dar, mai ales, sunt judecaţi. Cum aţi fost „judecat” atunci de public şi de critică?
Am debutat editorial la 27 de ani. Cu patru ani înainte, am depus la o editură un volum de povestiri. Acesta a fost împins dintr-un sertar într-altul, ba gata de a fi tipărit, ba respins cu hotărâre. Până la urmă, şi o variantă a acestei cărţi a apărut, e drept că nu în 1968…, ci în 1984! Adică după şaisprezece ani şi… nemaifiind volumul de debut…, ci a şaptea mea carte.
Cum a fost judecat „Martorul”? După principiul bine încetăţenit la noi de a comenta prima carte şi de a le uita pe următoarele. Romanul s-a bucurat de vreo treizeci de comentarii, vreo patru categoric negative, altele entuziaste, multe incolore. Înaintea primului volum eşti un potenţial geniu, fiecare carte şi fiecare cronică mai demolează puţin din acest soclu. Sondaje de public la noi nu se fac, n-am primit plicuri cu flori presate de la admiratoare blonde, nici nu mi-a spart nimeni geamurile de la locuinţă în urma apariţiei „Martorului”. Eu m-am crezut puţin mai important, apoi mi-a trecut şi asta. Am învăţat că nu trebuie să-ţi faci mari iluzii după un premiu literar – care a fost primit cel mai reticent chiar de editorul căruia i-l adusesem şi care mi-a amânat a doua carte cu patru ani.
<Consideraţi că editurile pun întotdeauna semnul egalităţii între un scriitor din Capitală şi unul din „provincie”? Aţi întâmpinat greutăţi la debutul dv.? Poate că în această clipă mulţi scriitori (încă necunoscuţi) aflători în „provincie”, aşteaptă cu emoţie răspunsul dv.
Lucrurile decurg unele din altele. Sigur că e mai bine să te vadă şi la faţă editorul. Dar o editură nu este o revistă unde visezi să publici lunar. Pentru o editură trebuie să ai, în primul rând, pregătită „marfa”, manuscrisul. Faptul că am scos unsprezece cărţi în şaisprezece ani, nemişcându-mă de la Arad, pledează mai bine ca orice argument că se pot trimite cu succes cărţi şi din „provincie”. Condiţia esenţială şi eliminatorie este să scrii. Cunosc mulţi „nedreptăţiţi”, mulţi căinaţi de confraţi şi prin reviste că nu pot publica. Nimeni nu ia în considerare amănuntul că ei, în marea lor jale, au uitat să mai scrie cărţile nepublicate.
<Un căutător de „nod în papură” al operei dv. de la Arad (nu spun care)secret de reporter mi-a spus ca o ciudăţenie, că luate titlurile cărţilor dv. au câte 8 (opt) litere. Are acest fapt vreo semnificaţie aparte? Vă obsedează cifra opt? Sau e numai o simplă ciudăţenie, o licenţă îngăduită, o teamă benignă sau un pur bâzdâc auctorial?
Nu numai titlurile (toate!), dar şi numele şi prenumele meu au opt litere. Uneori cred că am descoperit taina tainelor în ataşamentul faţă de cifra opt, analizând tot felul de teorii, alteori accept şi eu că e vorba de un răsfăţ. Oricum, nefăcându-i nimănui nici un rău cu acest „talisman”, nu renunţ la el.
<Ultimul dv. roman publicat – cu titlul tot din opt litere – la Editura Facla anul trecut, „Cei O Sută – Anabasis s-a epuizat din librării. N-aveţi de ce vă plânge. Şi, totuşi, un interviu din revista Vatra nr. 2 1986, v-aţi căinat că „un critic n-a auzit încă după opt cărţi despre mine, chit că a scris o istorie „exhaustivă a literaturii române”. Sau că „un alt critic mă ignorează cu program”. Sunteţi atât de sensibil la părerea criticii? Nu vă ajunge recunoaşterea publicului şi a altor critici?
Eu am impresia că „jocul de-a literatura” este ceva foarte serios, cu implicaţii în intimitatea vieţii unui popor. Desigur, există cărţi – şi nu puţine – pe care, iertată fie-mi lipsa de modestie, dacă le-aş fi scris, mi-ar fi fost ruşine să le propun unei edituri. Dar, iată, tocmai unele dintre ele se bucură de elogii ieşite din comun. Dacă nu un critic, ci zece sau douăzeci ridică în slavă o literatură banală, lipsită total de miză, băşcălioasă, rahitică, poate că toate aceste defecte văzute de mine sunt în realitate calităţi şi, prin urmare, eu sunt cel ce nu mă pricep. De pildă, băşcălia ridicată la rang de superlativ estetic este un lucru care realmente mă depăşeşte. Sigur, literatura este o armă cu bătaie lungă, valorile se vor decanta în timp, cum se spune mereu, însă chiar aşa să ne fie de indiferenţi contemporanii, cărora ne lăudăm mereu că ne adresăm? Se publică tot felul de topuri literare hilare, în care autori mediocri privesc de sus personalităţi remarcabile. În ceea ce mă priveşte, îmi susţin public cam de mulţi ani părerile – bune, rele, cum le concep eu – drept urmare, cărţile nu-mi sunt semnalate de anumite reviste, de anumiţi comentatori.
Sunt de acord, un critic nu este decât un om şi, chiar citind o carte pe zi, i-ar fi imposibil să acopere întreaga producţie literară. Dar, la noi, critica prin omisiune a ajuns o atitudine, subînţelegându-se că Y n-a scris despre cutare carte pentru că e proastă. Asta indiferent dacă a citit-o sau nu. Critica prin omisiune este o armă cu două tăişuri: un comentator nu scrie despre o carte, deci „şi-a spus cuvântul printr-o tăcere semnificativă”. O piatră n-a scris despre aceeaşi carte, deci şi-a manifestat şi ea negarea? Este şi piatra un critic? Ce a făcut ea altceva, referitor la cartea respectivă decât criticul care „a desfiinţat-o” tăcând? „Argumentele” amândurora au fost la fel de convingătoare.
<Colosul din Rhodos, afirmaţi în ultimul roman publicat, „Cei O Sută”, a fost ridicat în doisprezece ani. Ultimul roman scris de dv. este însă abia prima cărămidă dintr-un edificiu „colosal”. Ce va cuprinde în continuare acest proiect şi câţi ani credeţi că vă va lua? Credeţi că o să-l puteţi duce la bun sfârşit? Abia aşi ajuns la „Cel de Al Treisprezecelea” din „Cei O Sută”. Care va fi ”Cel de Al O Sutălea”? Dv.? Sau fiul Dv?
„Cei O Sută” reprezintă marea şansă a vieţii mele: ciclul acesta mi-a redat speranţa într-un moment foarte greu pentru mine şi îmi canalizează toate energiile. În aproape patru ani am reuşit să scriu primele două volume (din, bineînţeles – ! – opt). După „Anabasis” primii treisprezece se află de acum la o editură „Ecce Homo” (următorii doisprezece), adică un sfert din întregul proiect. Eu nădăjduiesc să închei ciclul odată cu mileniul acesta[1]. Dar nu depinde numai de voinţă, ci „motorul” care este trupul meu viu, trebuie să mă ajute să menţin acest ritm. Cine va fi Al O Sutălea? Ce autor are interesul să divulge de la început „cine este criminalul”?
<Aţi scris şi teatru? Cu ce rezultate?
Este o lume pe care o cunosc prea puţin, lumea teatrelor şi nu mai am nici timp să încerc s-o cuceresc.
<Soţia Dvs. este autoarea unor cărţi pentru copii? În ce fel o soţie care şi scrie mai poate să ajute un romancier?
Soţia mea este autoarea, deocamdată, a două cărţi pentru copii, dar are un sac de planuri şi câteva manuscrise terminate. De ce n-am pune problema din punctul ei de vedere? În ce fel un soţ, care şi scrie, mai poate să ajute o autoare? Lăsând gluma la o parte – dar am glumit până acum? – cel puţin între cei doi se pot realiza în mic, relaţiile care ar trebui să existe (dar nu există!) în întreaga noastră breaslă. „Timpul roade în orice progresie doreşte/ şi nu este destul pentru o istorie a literaturii”, spune Ea într-un poem. Şi are dreptate.
<Întrucât nu trăiţi numai din scris, cum vi se pare misia de dascăl defectolog la o şcoală ajutătoare? Vă ajută cumva acest lucru la scris? Sau vă deprimă? Cum scrieţi: faceţi ciorne sau bateţi direct la maşina de scris?
Scrisul este una, şcoala este alta. Încerc, pe cât se poate, să nu le confund. Pentru scris trebuie timp şi linişte. Nu-mi plac falşii sfinţi: nu mă consider un misionar al binelui printre copiii loviţi de soartă. Îmi fac doar datoria pe cât mă pricep mai bine. Dacă aş lucra la o revistă mi-aş face acolo datoria.
Lucrez direct la maşină, dar revin mult pe text, aşa că mai rebat pagina (cel puţin) o dată. Gândesc în ritmul dactilografierii, dar dacă nu s-ar fi inventat încă maşina de scris şi am mai fi scrijelit în piatră, m-aş fi folosit şi eu de daltă.
<Aţi scris un roman „Martorul”, un altul, „Om şi lege”. Pe când „Avocatul” tot din opt litere? Pentru că sunteţi „avocatul” comprimării până la refuz a două mii cinci sute de ani de istorie universală la numai o sută de generaţii, de unde şi numele ciclului dvs. romanesc. Alţii ar gândi, dimpotrivă, la dilatarea istoriei. Nu vi se pare greu să comprimaţi istoria?
Istoria nu se poate nici comprima, nici dilata. Istoria este o devenire în timp. Cum timpul nu este decât o pre-judecată, în funcţie de cum îl simţim, istoria însăşi nu încape decât în această pre-judecată.
Performanţa nu este de a spune în cuvinte puţine ceea ce s-a formulat în tomuri groase, performanţa este să-l convingi pe cititor că la pagina 40 se află în Babilon, iar la pagina 2.000 în Bizanţ, rămânând mereu el însuşi, suferind aceleaşi experienţe în repetări specifice unor locuri şi denumiri anumite. Oamenii, fiecare dintre Cei O Sută, se nasc, trăiesc punându-şi marile probleme în cadrul unei vieţi – pe care istoria îmi dă voie să le-o ofer – şi mor. Urmează alţii, alte romane şi se întâmplă ca unele destine să se repete. Sau să le anticipeze pe altele care vor urma?
<Faceţi-ne o descriere a Aradului literar şi felul în care îşi aduce contribuţia în îmbogăţirea tezaurului culturii noastre.
Aradul este un oraş mare, care are o veche tradiţie în cultura românească, inclusiv în cea publicistico-literară. În Almanahul acela din 1981, pe care l-aţi găsit cine ştie pe unde, au răspuns şi mai mulţi autori arădeni. Este interesant că, fără a ne fi vorbit între noi, toţi ne doream, în primul rând, o revistă literară. Între timp, am scos două almanahuri, „Aradul literar”, ne pregătim să-l edităm pe al treilea, am realizat lunar pagini arădene în revista Orizont din Timişoara şi suntem, la ora când scriu aceste rânduri, în pragul tipăririi lunare a unor pagini culturale chiar aici în Arad. Deci nu s-a stat de pomană în toată această vreme. Dar eforturile se depun pe bază de entuziasm şi de fiecare dată ceva ce există este mult mai uşor de criticat decât ceva ce atârnă doar într-un dulce vis. Sigur, prezenţa compactă a mişcării culturale arădene este încă insuficient sesizabilă „de afară” (dar nu numai din vina protagoniştilor ei), însă toate funcţiile voluntare pe care şi le asumă un scriitor se adună într-un bilanţ de timp cumplit. E adevărat, cantitatea de muncă depusă nu poate fi confundată cu o categorie estetică, totuşi, pericolul de a supralicita „motorul” este încontinuu prezent. Să fii corect la slujbă, să te achiţi de obligaţiile de familie, să-ţi scrii cărţile, să fii la curent cu ceea ce scriu confraţii, să fii activist cultural voluntar, duce la o epuizare pentru care nu eşti vinovat decât tu însuţi. Mulţumiri să nu aştepţi de la nimeni, eventual sancţionarea promptă a erorilor pe care – în mod inevitabil – le mai faci. În „provincie” lupta pentru frumos implică o solidaritate de grup. Am prieteni literari aici, la fel cum am şi la Cluj-Napoca, la Bucureşti sau în alte locuri. Întâlnirile noastre, foarte rare, se constituie în sărbători ale spiritului şi faptul că ne vedem la intervale atât de mari de timp, în absenţa faimosului dialog epistolar – de care azi nu prea mai are nimeni timp – este, poate, cea mai mare pierdere pe care o resimte un autor care, oricât ar fi de solitar prin structură sufletească, tot duce lipsa unor asemenea întâlniri.
<Întrucât în ultimul roman, aţi ajuns la Al Treisprezecea, iată că am ajuns şi eu la cea de a treisprezecea întrebare. Garibaldi a rămas în istorie cu „Cei o mie” de partizani ai săi. Nădăjduiţi că veţi rămâne cu istoria literaturii numai cu „Cei O Sută”? Dar celelalte romane? Pe care îl iubiţi mai mult?
Când scrii nu ai timp să faci şi prospecţiuni în viitor şi nu te interesează câştigul la bursa literară. După opt ani de la apariţie, cred şi acum în „Spitalul”, în actualitatea sa. Nu pot, însă, să spun dacă volumul VI din „Cei O Sută”, volum pe care nu l-am scris încă, va intra sau nu în istoria literaturii. Ştiu doar că acest ciclu, aşa cum am spus, reprezintă, la ora actuală, misiunea mea cea mai importantă. Pot să asigur pe oricine că – la fel ca orice scriitor – nu-mi doresc să tipăresc cărţi proaste, gata de a fi uitate peste o zi. Dar cât reuşesc din ceea ce sper? La sfârşitul acestor rânduri trebuie să fac o precizare: simt un sentiment de jenă că aştern pe hârtie atâtea lucruri despre mine. Cine sunt eu şi ce importanţă are dacă bat direct la maşină sau folosesc tocul şi călimara? Am acceptat să răspund – conştiincios – la toate întrebările, cu speranţa mărturisită că, trecând peste amănuntele personale, se află numeroşi scriitori trăind în „provincie”, confruntându-se cu probleme asemănătoare. Pentru că scriitorul din provincie (şi nu „de provincie”!) se confruntă cu toate problemele celui dintr-un oraş mare, cu revistă şi editură, doar că mai are în faţă şi câteva obstacole în plus. Aşadar, am răspuns în numele acelor persoane uşor vetuste cu genţile lor de drum căptuşite cu speranţe, manuscris şi oboseală, zâmbind timid, stând prin holuri şi prin anticamere. Am vorbit în numele acelor persoane atât de caraghioase, atât de „exotice”, de demodate în purtări şi suspicioase, atât de uşor de amăgit şi atât de uşor de dezamăgit. Chiar dacă nu-mi mai fac de mult veacul prin săli de aşteptare, eu tot dintre ei fac parte. În numele lor am răspuns, aşa cum m-am priceput, în orice caz, sincer.
(Pascu Balaci, Flacăra, 24 februarie 1989.)
[1] De fapt, ultimul volum, „Agnus Dei”, a apărut în 2013.
Fii primul care comentează
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.