Ce am spus (28)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.

(28.) Scriitorul un anonim celebru

Cumplita boală a filotimiei. Între excentricitate şi disperare e un singur pas. Ce reprezintă scriitorul în epoca de tranziţie, care ţine (cel puţin) de la comuna primitivă şi până la ipotetica societate normală? Un caraghios ce-şi pierde vremea ţesând iluzii? Un anonim celebru pe care abia de-l mai citesc verişoarele adolescentine şi care este încredinţat că întoarce sensul rotaţiei pământului? „Încăpăţânat, ţanţoş în zdrenţele sale, lăudându-se cu rănile cu care s-a acoperit, suspect până la <primejdios>, orgoliosul scriitor nu este, în nici un caz, normal. Cum fiecare individ îşi duce propria boală, simptomele mele s-ar putea numi (şi) PARANOIA SCHWARTZ”. Am pus aceste rânduri pe ultima copertă a unei cărţi apărute în 1999, dar „cum fiecare individ îşi duce propria boală”, PARANOIA SCHWARTZ nu este decât un tablou particular dintr-o maladie foarte răspândită. Primăvara şi toamna se manifestă multe simptome neplăcute. Sezonul bolilor profesionale ale scriitorilor favorizează formele acute în ajunul decernării premiilor şi ajunge la paroxism nu mult mai târziu… În istorie, filotimia a adus, nu rareori, la gesturi exagerate. În literatura română, nu cunosc cazuri de sinucidere după un insucces la premiu, însă defularea este omenească şi juriile sunt chemate, de regulă, în mod ultimativ la ordine. Recent, faptul că nu s-a acordat premiul pentru proză a produs reacţii mai violente ca de obicei. Defulările individuale şi-au găsit un câmp de acţiune propice. Spectacolul putea începe. (Reviste specializate ale Uniunii Scriitorilor au amânat publicarea premiilor Uniunii Scriitorilor – dovadă că strategiile nu se nasc la fel de rapid în fiecare ogradă.)

În 1999, premiul pentru proză ar fi trebuit să se atribuie juriului. Eu însumi a trebuit să aştept, scrâşnind din dinţi, peste un sfert de veac obţinerea unui premiul al Uniunii Scriitorilor. Convins că până atunci, s-a făcut, an de an, o nedreptate cosmică, sufeream şi eu mai mult sau mai puţin tăcut. Totuşi, parcă niciodată ca în 2000, reacţia nu a fost atât de dură faţă de un juriu democratic ales de Consiliul Uniunii Scriitorilor. „Dacă e să jucăm cu cărţile pe masă (sau pe faţă), e nevoie să identificăm” nu „mode, curente sau tendinţe optime”, şi, de data asta, chiar frustrări din partea unor „juraţi pe viaţă”, care n-au ajuns şi anul acesta să taie cozonacul.

Dar cel mai frumos a fost atunci când, într-o emisiune televizată, la concurenţă cu difuzarea primelor rezultate ale alegerilor locale, un proaspăt laureat a caracterizat juriul drept incompetent, fără să-i treacă prin cap (totuşi!) să renunţe la nişte lauri desemnaţi de un conclav de ageamii… Şi nici la plicul adiacent… Sunt convins că la ora actuală se scrie (şi) o proză foarte bună în România, mai bună chiar decât în (prea)lăudata perioadă interbelică. Dar tocmai acesta este motivul pentru care am vrut să instituim acordarea unor premii greu contestabile. Un „juriu profesionist”. „pe viaţă” n-ar face decât să permanentizeze nişte idiosincrasii notorii. Subiectivitatea „juriului (ad hoc)” ar deveni subiectivitatea unei perioade anume…

O „hotărâre tranşantă” poate fi benefică: instaurarea unei Academii Goncour sau Nobel implică o decizie atât de gravă încât, în condiţiile de azi din România, unde X nu este trecut nici măcar la „etc.” într-o revistă de cultură, iar Y nu poate publica în altă revistă de cultură din pricina unor certuri cu redactorul şef, „juriul pe un an”, păstrează marja de subiectivitate în aleatoriu şi n-o instituţionalizează într-o tendinţă aptă de a-i izola de lauri pentru foarte mulţi ani pe unii scriitori valoroşi.

(Ancheta după Colocviul romanului românesc, Revista V 4/2000)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.