Ce am spus (34)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.

                (34.) ROMANUL ROMÂNESC CONTEMPORAN EXISTĂ

Am afirmat de multe ori că termenul „perioadă de tranziţie” este cu totul lipsit de specific: sclavagismul a reprezentat tranziţia de la comuna primitivă la feudalism; feudalismul se consideră că a constituit tranziţia de la sclavagism la capitalism etc. Când se va termina cu „tranziţia” se va termina şi cu evoluţia (sau cu involuţia) şi vom trăi viaţa veşnică a îngerilor sau a demonilor.

Acestea fiind zise, mă voi referi la situaţia romanului românesc de după 22 decembrie 1989.

Odată cu câştigarea libertăţii de expresie, condeierul român a nimerit în situaţii cu totul nebănuite înainte. Spun „condeier” fiindcă, în principiu, surprizele au fost cam aceleaşi şi pentru jurnalist şi pentru scriitor. În general, se face referire doar la înlocuirea cenzurii ideologice cu cea de natură economică. Doar că de aici pornesc o serie de consecinţe de formă şi chiar de fond.

Primele provocări au venit, într-adevăr, din sectorul producţiei: difuzarea, insuficientul număr de specialişti în tipografii, tipografiile înseşi prea puţine şi prea învechite, problemele aprovizionării cu hârtie ş.a.m.d. au prins cu totul nepregătită o ţară în care ziarele au fost reduse în provincie la patru pagini format A3, iar cele câteva publicaţii din capitală la nivelul unor ediţii de război. Cărţile apăreau după lungi aşteptări în planurile editoriale, dar tirajele erau absorbite de biblioteci şi de un public flămând mai ales de adevărurile strecurate printre rânduri.

Aspectele organizatorice au pus la grea încercare atât presa, cât şi editurile şi, curând, lucrurile acestea s-au văzut şi în conţinutul producţiei scrise. Mass-media a trecut de la mesajele emiţătorului unic către receptorul unic, într-un limbaj unic la o diversificare explozivă: după decenii de fraze fără conţinut, de ştiri interne şi comentarii exclusiv pozitive, s-a căutat individualizarea şi umanizarea subiecţilor prin redarea unor aspecte (reale sau nu) ale intimităţii lor, politicienii fără nume, chip şi biografie de dinainte devenind primii oameni cu însuşiri distincte şi, mai ales, protagonişti ai unor scene picante. Informaţiile piperate au inundat atât paginile publicaţiilor, cât şi micul ecran, pornografia şi delictele de tot soiul căzând ca o ploaie de vară pe un ogor uscat.  Visele celor ce au aşteptat o bună parte din viaţa lor să se poată exprima nestingheriţi, liber, s-au confruntat cu o realitate dură, pentru care nici majoritatea receptorilor şi nici realitatea economică, socială şi politică nu aveau pic de înţelegere. Sentimentele nostalgice în legătură cu o perioadă interbelică mult idealizată, ca şi demersurile revendicative s-au dovedit cu totul neproductive, la fel cum nici curajul n-a mai constituit un criteriu de valoare.

Nu mult diferită a fost situaţia literaturii, a romanului. (Poate doar conştiinţa că mass-media oferă produse prin excelenţă efemere, iar scriitorul se poate amăgi cu recunoaşterea postumă, deosebeşte, măcar în subconştient, cele două categorii de autori.) Interesul publicului s-a schimbat radical, scriitorul nu mai reprezintă Speranţa, ceea ce-şi permitea el să rostească printre rânduri poate fi strigat acum în gura mare în orice piaţă publică. Literatura s-a mutat în stradă, iar mass-media, atât de diversificată şi atât de agresivă, a devenit un concurent nemilos pentru cititorul tradiţional de beletristică.

Dacă şi în alte domenii cenzura economică a devenit tot mai dură, cărţile s-au scumpit de aproximativ 10.000 de ori, în vreme ce preţul altor produse, la ora când scriu aceste rânduri, a crescut doar de circa 2.000 de ori. Literatura a devenit un lux.

Pe de altă parte, literatura de consum a cunoscut şi ea proliferarea aşteptată. Subproducţiile, frumos ambalate, au inundat tarabele. A fost nevoie de zece ani pentru ca lucrurile să intre într-un început de normalitate, însă a devenit evident că pentru cărţile de valoare nici măcar tirajele tot mai mici din ultimii ani ai perioadei ceauşiste nu mai puteau fi menţinute în noile condiţii.

În al treilea rând, faptul că oricine îşi poate publica scrierile, indiferent de calitatea lor, a creat o inflaţie de titluri, pe care nenumăratele edituri le scot după criterii strict materiale. Paradoxul constă în aceea că autorii de literatură adevărată îşi găsesc tot mai greu locul în puţinele edituri interesate de calitate, iar situaţia debutanţilor (lipsiţi încă de orice valoare de piaţă) este şi mai dramatică. Retragerea cvasitotală a statului din stimularea şi menţinerea culturii naţionale nu este nici ea încurajatoare pentru scriitorul român.

Literatura română a pătruns deja din decembrie 1989 în economia de piaţă, în vreme ce majoritatea celorlaltor domenii de activitate din ţara noastră se păstrează într-o dulce letargie etatistă.

Din păcate, tranziţia, evoluţia nu s-a produs nici la nivelul creaţiei, nici la nivelul receptării. Dacă în privinţa creaţiei, „evoluţia” nu ţine decât, cel mult, de modă, receptarea este cea care dă audienţa, adică itemul cel mai important în economia de piaţă. În circumstanţele amintite mai sus, ratingul tinde să strivească, de cele mai multe ori, calitatea.

Interesul publicului schimbându-se, mulţi scriitori şi-au abandonat uneltele, le-au adaptat la cerinţele pieţei ori le-au modificat în ustensilele potrivite jurnalistului.

La nivelul receptării autorizate, a criticii de specialitate, modificările – atâtea câte au fost – s-au manifestat vădit negativ:

  • pentru cei mulţi, cronica de susţinere a dispărut aproape cu desăvârşire;
  • Uniunea Scriitorilor, nemaiconstituind o umbrelă sub care să se aciueze întreaga breaslă, s-a văzut tot mai vehement contestată. S-au născut grupuri şi grupuleţe de interese, iar ecourile critice au devenit tot mai tranşant partizane. În loc de două ierarhii (cea oficială şi cea din interiorul comunităţii de cititori şi autori) s-au ivit nenumărate ierarhii paralele, exhaustive şi umorale;
  • nostalgia unei false epoci de aur interbelice ca şi întreaga contemplare cu faţa îndreptată îndărăt nu au putut stabili repere autentice pentru actualitate;
  • imobilismul programelor şcolare, precum şi al manualelor, a statuat şi pe mai departe aceleaşi socluri. (Socluri preluate şi perpetuate de industria de divertisment – de la careurile de cuvinte încrucişate până la jocurile cu premii de pe micul ecran, industrie extrem de profitabilă în substitutul pe care-l realizează pentru publicitatea culturală, altfel absentă.);
  • interesul pentru faţa ascunsă timp de cincizeci de ani a realităţii a mutat ponderea de la imaginar la biografic, de la livresc la memorialistic, de la eroul literar la V.I.P.-ul autohton sau de aiurea.

Concret: se mai scrie roman după 1989? Şi, dacă da, ce fel de roman? Prejudecata după care „genul rege” ar fi intrat în eclipsă are cel puţin trei cauze principale:

  • lipsa de comunicare (din nou tirajele mici, din nou difuzarea proastă, din nou bariera preţurilor, dar şi dezinteresul atât de vinovat al televiziunii – mai ales a celei publice – faţă de fenomenul cultural, precum şi lipsa de stimulente materiale pentru scriitori, dar şi incompetenţa în propriul management al autorilor, dar şi noul ritm de viaţă etc.);
  • diluarea actului critic, lipsa sa de autoritate, imobilismul său, absenţa unor criterii şi a unor personalităţi majoritar acceptate şi care să impună o scară de valori chiar subiectivă, însă neatacabilă de partizanat. Şi, în principal, inexistenţa unor critici care să citească măcar toţi autorii consacraţi şi toţi debutanţii de perspectivă;

–    şi, nu în ultimul rând, chiar sentimentul de frustrare profundă al autorilor, care nu se simt nici stimulaţi material, nici moral, care au impresia că lucrează în gol şi se simt umiliţi că romanele lor cele mai reuşite, proiectele lor cele mai grandioase nu se bucură de mai nici un ecou.

În ceea ce mă priveşte, cred că romanul de astăzi nu este mai puţin valoros decât cel din perioadele socotite „de vârf”. Posibilităţile de informaţie mult mai variate ale scriitorului contemporan îl feresc de a reînventa la nesfârşit roata. Anchetele care decretează pro domo drept campioni autori morţi, autori plecaţi sau cei din propria ogradă nu fac decât să mărească confuzia.

Ce e de făcut? Socotesc acum că lucrurile se vor aşeza de la sine şi că vom avea aniversări frumoase la centenarul naşterii marilor romancieri de azi. Singurele două căi de a micşora acest spaţiu de receptare mi se par:

  • redescoperirea criticii, în sensul difuzării ei pe canale accesibile şi găsirea unor posibilităţi de depistare a unor criterii cât mai uniforme pentru toată obştea scriitorilor români, criterii racordate la pretenţiile de pretutindeni;
  • precum şi înfiinţarea unei instituţii a managementului cultural, având în frunte agenţi literari competenţi şi iscusiţi. Profesionişti. Şi scriitorul poate deveni subiect de nobilă afacere.

Poate că dacă lucrurile acestea se vor întâmpla nu ne vom mai înjosi prin publicarea unor ierarhii false şi tendenţioase, panicarde  şi jignitoare atât pentru scriitorul, cât şi pentru cititorul român. La fel cum, poate că atunci, la momentul adevărului, nu ne vom mai ţese nici vise deşarte despre locul ce ni s-ar cuveni în alaiul mondial, de unde, bineînţeles, doar duşmanii invidioşi ne-ar fi dat la o parte. Atât timp cât nici măcar nu ne cunoaştem (sau nici nu vrem să cunoaştem) cel puţin marile realizări ale culturii contemporane, ar fi bine să ne abţinem să mai desenăm balauri pe nisip.

Romanul românesc contemporan există, chiar dacă viaţa lui e chinuită. Tot de noi.

(Ancheta „Romanul românesc în perioada de tranziţie” în revista Luceafărul din 21 iulie, 2001)

 

Recomanda

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*


Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.