În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.

(43.) Cum să facem să folosim corect telefonul nostru de interior?

Scriitorii români şi Fenomenul Certeze

Palade: În discursul de ieri, 12 iunie, spuneaţi că, dacă cineva vrea să-i sune în România pe scriitori, nu ştie ce număr să formeze.

Schwartz: Copy right-ul nu-mi aparţine. Porneam de la cunoscuta butadă a lui Henry Kissinger, care spunea că nu ştie ce număr să acceseze, dacă vrea să vorbească la telefon cu Europa. Şi, pentru că eu nu pot să despart cultura Europei de restul Europei, cred că întrebarea este valabilă, în primul rând, pentru cultură, fiindcă partea economică şi partea juridică se rezolvă prin dosarele care se negociază înaintea aderării. Partea culturală nu se poate rezolva strict instituţionalizat.

Numărul de interior al Europei la care ar trebui să răspundă România încă nu este arondat, prin urmare, nu răspunde nimeni. Se poate întâmpla ca în curând, în 2007, să fie arondat, dar nimeni de la noi să nu fie capabil să ia în mână aparatul: fie că nu-l ştie folosi, fie că îi este frică să-l folosească. În ultima vreme, utilizăm tot mai des mecanisme ce ne ies de sub control.

O altă posibilitate este aceea să răspundem la telefon, dar fără nici o coerenţă. Pur şi simplu, să nu ne putem face înţeleşi. Multe dintre reperele care constituie pilonii conversaţiei ne lipsesc. Un nume din cultura maghiară sau bulgară ne este total necunoscut. Dar şi numele mari, de referinţă, europene sunt altele la Bucureşti decât la Praga.

Există o a treia variantă, cea mai periculoasă, de care mi-este cel mai mult frică să nu facă vogă la noi – şi nu numai la noi: la telefon să răspundă un robot. El ştie, el a fost programat pentru anumite răspunsuri şi le va repeta la nesfârşit, indiferent de întrebarea care vine din partea cealaltă a firului.

Mai există şi o a patra variantă: să sune ocupat, deşi deocamdată nu ne caută foarte multă lume.

Palade: Poate îi căutăm noi pe alţii.

Schwartz: Nici asta n-o facem, din păcate. Mai mult: cea mai tristă situaţie ar fi să nu ne putem achita factura şi să ni se ia tonul. Dar există şi un scenariu optimist: o discuţie normală. În spiritul acesta, ar fi de dorit un răspuns coerent, care – deocamdată – este absolut iluzoriu, întrucât ne izbim de mentalităţi, chiar mai mult decât ne bucurăm de cunoaştere. Presupunând că am fi la curent cu scriitorii vecini, de curentele cultivate acolo, nu mai vorbesc de marii literatori, cei pe care se cuvine să-i ştim, aşa, „în general”, nu avem deprinderea de a dialoga în sprijinul a ceea ce auzim acolo. Eu cred că sunt două soluţii la această stare de fapt. Poate că există mult mai multe, dar mie două îmi vin acum în minte. Una este cea pe care a amintit-o Eugen Uricaru referitor la crearea centrelor culturale române în lume, centre care să vehiculeze numele autorilor români, să le pună cărţile în vitrine, iar vitrinele să fie accesibile localnicilor de acolo. Şi în cazul literaturii, ca pentru orice marfă, trebuie să fie făcută o campanie eficientă de promovare.

A doua soluţie ar fi o instituţie încă necunoscută la noi, cea a agentului cultural, pentru că, din păcate, consilierii noştri culturali nu sunt agenţi culturali. Ei înşişi nu este obligatoriu să fie mari creatori, ei trebuie să fie agenţi. Mă uit la clanul procuratorilor de fotbalişti, clan care s-a îmbogăţit extraordinar fiindcă a ştiut să exploateze picioarele românilor. Eu cred că poate fi exploatat, cel puţin la fel de bine, şi capul românilor. Măcar câţiva dintre noi ar putea să ajungă vandabili în Occident şi i-ar trage după ei şi pe ceilalţi.

Palade: D-le Săsărman, vedeţi lucrurile din Occident. Cum vi se par soluţiile propuse de d-l Schwartz?

Săsărman: Privind lucrurile din afară, îmi vine foarte greu să-l completez sau să-l contrazic pe domnul Schwartz, pentru că privirea de la distanţă are şi avantajul detaşării şi al unei obiectivizări, dar, în acelaşi timp, are marele dezavantaj al unei informări episodice unilaterale, sărace. Nu e suficient pentru a reconstitui o dinamică şi din pricina aceasta mă bazez pe judecata de valoare a colegului nostru şi în ceea ce priveşte şansele României, pe linie culturală, de a reuşi integrarea în Europa.

Schwartz: D-l Săsărman a fondat o asociaţie a românilor din Germania şi este chiar preşedintele acestei asociaţii.

Săsărman: Da. Mai exact, nu este o asociaţie, ci este o ligă a asociaţiilor româneşti din Germania.

Schwartz: Eu cred că ar fi interesant să ne spui cum se văd românii din Germania.

Palade: De fapt ce faceţi concret?

Săsărman: Este vorba de o încercare care a debutat acum vreo doi ani de zile, după o primă perioadă cam de vreo şase luni de tatonări şi pregătire. În Germania, există asociaţii româneşti, unele cu vechime chiar de 30—40 de ani, însă ele nu prea comunicau între ele. Se ştia puţin la München despre asociaţiile de la Köln sau invers. Am avut această iniţiativă, după ce am stat de vorbă cu cei din München, oraş în care există trei asociaţii. Ei au marşat la acest demers şi am făcut un apel către asociaţiile pe care le cunoşteam. Unele au urmat  îndemnul meu, altele au rămas uşor sceptice şi au întârziat să ne dea răspuns sau, uneori, chiar s-au retras, făcând un prim pas înainte şi doi înapoi, după cunoscuta maximă. Freiburg-ul, de pildă, ne-a ignorat până la ora actuală. În noiembrie 2002, s-a constituit această ligă tot ca o asociaţie, dar o asociaţie-reţea, un fel de asociaţie-umbrelă sub care s-ar putea grupa celelalte asociaţii româneşti. Ea nu are pretenţii de a da directive sau de a fi un for conducător, ci, dimpotrivă, se mulţumeşte să reprezinte o modalitate de comunicare. Dispunem de o pagină pe Internet, având legătură cu asociaţiile membre, care îşi păstrează fiecare perfecta autonomie, statutul propriu, iniţiativa, programul de acţiune. Noi mijlocim comunicarea între asociaţii, există şi un buletin de ştiri electronic, pe care îl difuzăm de câteva ori pe an şi sperăm să constituim un for de reprezentare a comunităţilor româneşti din Germania. Dar tocmai aici cred eu că este punctul nevralgic: pentru că multe asociaţii – cam jumătate din cele pe care le ştim noi – au aderat la această ligă, jumătate refuză sau stau pe gânduri şi eu cred că adevăratul motiv este tocmai opoziţia lor faţă de o anume funcţie reprezentativă. Fiecare asociaţie are o tradiţie, o conducere, de obicei un animator şi acest om, de regulă, are şi el ambiţiile lui şi orgoliile lui şi – de multe ori – e o problemă să accepte ideea că ar delega o parte din funcţia sa unui for central. Apoi, diaspora românească e constituită de-a lungul multor decenii, cu numeroase valuri de emigraţie, cu diverse orientări ideologice. Sigur, această ligă a noastră nu-şi propune în nici fel să promoveze idei politice sau de altă natură. Ţelul pe care ni l-am propus este de a promova identitatea culturală a românilor de acolo, de a le oferi o şansă de a-şi perpetua această identitate în condiţiile integrării lor în Germania.

Pentru românii din Germania, ca şi pentru românii din alte ţări ale lumii, pentru cei preocupaţi de cultură, există problema informării, care derivă nu numai din depărtarea geografică şi din tirajul foarte restrâns al publicaţiilor din România, dar şi din dificultatea de a ţi le procura. Dificultatea decurge de multe ori şi din puţinătatea timpului disponibil: cei care trăiesc între străini au dificultăţi mai mari de a-şi asigura existenţa decât confraţii noştri din România, fără a încerca să minimalizez dificultăţile specifice perioadei de tranziţie sau dificultăţile generale ale omului de cultură într-o ţară care tot mai mult este preocupată de valoarea banului.

Schwartz: Eu ţi-aş pune o întrebare care aş vrea să nu fie greşit înţeleasă şi mă refer la faptul că marea majoritate a scriitorilor de limbă română din diaspora se revendică strict la literatura română, şi nu la literatura europeană, mai ales cei care, din păcate, nu au izbutit. Ar putea ei deveni emisari ai României spre Europa?

Săsărman: Cred că răspunsul la această întrebare, în cadrul specific al literaturii, este foarte dificil. Alte forme ale fenomenului cultural sunt mai puţin legate de mijlocul de comunicare, de exprimare. Muzica, arta plastică, arhitectura sunt universale prin însuşi modul lor de exprimare, pe când literatura este prizoniera limbii. Şi acesta este, din păcate, destinul scriitorilor şi din România, dar şi din diaspora.

Schwartz: Da, dar un emisar ar trebui să fie cineva care să reuşească să convingă pe altcineva sau pe el însuşi, dacă are mijloacele materiale, să se îmbogăţească de pe urma literaturii române. Dacă nu o va face din patriotism sau din identitate naţională, măcar să vadă o afacere profitabilă în acest domeniu. Deci, ar exista posibilitatea ca în diaspora germană să apară un asemenea ins care să se ocupe de literatura română, să o promoveze şi să aibă avantaje materiale de pe urma ei?

Săsărman: Eu cred că ideea nu e chiar utopică. Ar trebui să fie un mecena, un om care să aibă existenţa asigurată şi chiar un surplus pe care să-l poată investi, să dorească s-o facă. Iniţial, ar trebui investit foarte mult înainte de a se ajunge la un beneficiu. Trebuie să găseşti nişte traducători foarte buni, care să fie nativi de limbă germană, dar care să stăpânească la fel de bine şi limba română. Care să fie plătiţi la nivel german, pentru că ei în Germania trăiesc. Ar trebui să se găsească şi editurile care să publice aceste cărţi într-un tiraj care să fie într-adevăr profitabil.

Schwartz: Asemenea întâlniri, cum este cea de la Neptun, ar trebui să se polarizeze în două direcţii. Pe de o parte, ţara mamă să aibă grijă de autorii ei, să aibă grijă de perpetuarea limbii române în aceste comunităţi şi, pe de altă parte, scriitorii care trăiesc acolo, să găsească oameni care ar putea fi interesaţi spiritual, dar nu mai puţin material, de acest domeniu.

Săsărman: În Germania, instituţia agentului literar, pentru că despre asta este vorba, nu are încă tradiţia, prestanţa şi penetraţia pe care o are, de pildă, în America. Pentru autorii germani nu există încă facilitatea agentului literar. Cei mai mulţi scriitori germani au legătură directă cu editorul.

Schwartz: Eu aş vrea să arunc aici pe piaţă, pentru prima dată, o informaţie. La o întâlnire avută la Sarajevo în cadrul PEN-clubului, l-am cunoscut pe secretarul general al PEN-clubului austriac, Helmut Stefan Milletich, totodată preşedintele PEN din Burgenland. Între noi s-a legat o prietenie foarte strânsă şi cu acest om, împreună cu Institutul European al Universităţii “Aurel Vlaicu” din Arad, s-a lucrat pentru obţinerea unei edituri germane, care a fost cumpărată sau este pe punctul de a fi cumpărată de această structură, tocmai cu scopul de a promova literatura română. Deci, ar exista deja o speranţă concretă, o bază instituţionalizată pentru cele despre care vorbim. Probabil că nu este singura. În continuare, ar trebui să existe şi celelalte două pârghii, fără de care orice licăr pâlpâie în zadar. Una să fie găsirea acelui om care să şi ajute la investiţiile mari pe care este obligată să le facă editura. S-au găsit nişte fonduri, dar, deocamdată, nu suficiente. Şi al doilea lucru (şi probabil că şi Uniunea Scriitorilor va sprijini acest proiect): e foarte important ca scriitorul român care publică în străinătate să aibă asigurată mass-media care să-i popularizeze cărţile[1].

Săsărman: Revin la încercarea de constituire a unei ligi a asociaţiilor româneşti din Germania, ligă ce ar putea să facă acest oficiu, dacă demersul respectiv ar fi într-adevăr susţinut, aşa cum speram la începuturi. Nu este, nu se poate vorbi încă, cel puţin deocamdată, de un succes deplin al unei asemenea iniţiative. Nu mai vorbesc de faptul că asociaţiile care au aderat până acum la ligă, sunt vreo zece, au şi ele un profil foarte variat. Toate îşi spun că au un profil cultural, dar sunt diverse accepţiuni ale acestei noţiuni. De pildă, sunt asociaţii care organizează manifestări culturale, aducând formaţii de muzică uşoară sau folclorice din România, organizând concerte, serbări populare cu mititei şi bere. Sigur că un astfel de gen de asociere – pe asemenea criterii culturale – e mai puţin apt să promoveze ceea ce credem noi că sunt valorile literaturii române. Însă asociaţiile româneşti nu în calitatea lor de centre de interes ale comunităţilor româneşti din Germania ar trebui să acţioneze, ci ca mijloace de legătură cu publicul german. Or, în această direcţie cred eu că impactul nu numai al ligii, dar al asociaţiilor româneşti de acolo este, în general, destul de scăzut.

Schwartz: Noi ne aflăm acum la Cea de A Cincea Întâlnire a Scriitorilor Români de Pretutindeni şi marea majoritate a colegilor care au venit de peste hotare sunt încă la faza lamentărilor. Cred că trebuie să găsim şi o formulă pragmatică de a depăşi această etapă.

Săsărman: Ce să zic? Această realitate, pentru că, de fapt, este o realitate, surprinde una dintre faţetele existenţiale ale exilului, sau ale emigraţiei, sau cum s-o fi numind diaspora. Foarte mulţi dintre cei care au plecat din ţară până în ’89 n-au reuşit să se integreze, dar nu se întorc, întrucât ar trebui să-şi recunoască, faţă de propria lor conştiinţă, nereuşita. Deci, lamentarea are o bază reală, nu este un moft sau o cochetărie. După ’90, cred că ţelul plecărilor din ţară este cât se poate de clar şi nu face loc la lamentări. Omul se duce să lucreze ca să câştige un ban şi – după aceea -, de cele mai multe ori, vine acasă şi face ceva cu aceşti bani. Am văzut, recent, comuna Certeze din Oaş. Şi pe strada principală, şi pe străzile laterale, sunt case orăşeneşti cu câte două-trei etaje, câteva clădiri cu lift, case placate cu marmură, cu garduri din oţel inoxidabil, de forme extravangante, postmoderniste, unele dintre ele. Cu maşini luxoase la poartă. Am rămas cu gura căscată. N-am văzut nicăieri în Germania, în Austria sau în alte ţări din Occident, un sat care să arate în felul ăsta. M-am şi întrebat cum vor trăi oamenii de aici peste 20, peste 30 de ani, cu ce o să-şi întreţină casele prevăzute cu tot confortul, geamuri termopan şi – presupun – şi încălzire cu centrale proprii ş.a. Există şi o emulaţie acolo: oamenii lucrează în Vest, se întorc cu banii şi îşi ridică respectivele case.

Schwartz: Eu cred că asta este marea întrebare: cum va arăta o cameră dintr-o asemenea clădire peste 20 sau peste 30 de ani? Pentru că integrarea economică nu înseamnă neapărat şi o integrare reală. Integrarea reală este o integrare care se bazează pe mentalitatea unei colectivităţi. Şi aicea cred că noi, prin cultură, putem să ne integrăm.

Săsărman: Ai dreptate. Eu văd în acest „Fenomen Certeze” o şansă şi pentru cultură, pentru că şi cultura are multe straturi: începe de la closet – care era în fundul curţii şi acum este în casă şi probabil că este şi curat. Oamenii ăştia merg în Europa ca să-şi găsească de lucru şi ca să câştige un ban, să-şi uşureze viaţa, văd şi un alt nivel de civilizaţie. Iar cultura se constituie, ca strat secund, tocmai de la civilizaţie. Şi nu mă refer acum numai la oşeni, mă refer la toţi cei care, din toată ţara, din Moldova, din Bucureşti, din alte zone, din Ardeal, din Muntenia, fac treptat cunoştinţă cu lumea Europei şi, deci, cred eu, aduc ceva şi din mentalitatea celor pe care îi întâlnesc acolo.

(Neptun 2004, Revista 22, 6 iulie 2004)

[1] Dar ideea aceasta s-a dovedit, foarte curând, o altă utopie a unui visător… Omul providenţial n-a apărut… (Nota mea din 2019, Gh.Sch.)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.