În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.

(44.) Presiunea provinciei (II)

Prima intervenţie la noua rubrică „fonturi în fronturi” cuprinde un răspuns din Craiova, la o întrebare în legătură cu „presiunea provinciei”. Materialul  lui Gabriel Chifu mi se pare de tot rezonabil, iar rândurile de faţă nu vor decât să aducă o notă în plus dintr-un alt colţ de provincie. (Deşi ştiu, dintr-o experienţă îndelungată în domeniu, că asemenea mărturisiri, dacă nu sunt trecute cu vederea, sunt întâmpinate cu un val de indignare.)

Pentru început, se impun câteva precizări. În primul rând, eu am sesizat foarte multe similitudini din articolul lui Chifu, cu modul în care m-am regăsit nu numai la Arad, ci şi la Bucureşti. Capitala, chiar dacă o provincie mai mare, păstrează valabile mai toate scenele descrise de colegul de la „Ramuri”, astfel încât tema propusă nu are atât conotaţii geografice, cât de mentalitate.

În al doilea rând, frustrarea „provincialului” naşte o durere omenească, reală, dar care ţine de individ. Ea face parte din psihologia succesului şi nu din sociologia aceluiaşi. Ea poate deveni un adevărat sindrom.

În al treilea rând, reuşita unui scriitor se obţine din două direcţii diferite şi, de multe ori, paralele: din operă şi din talentul de a  ţi-o şti valorifica.

1. Este perfect adevărat că atmosfera din provincie naşte un sentiment bovaric mai profund sau mai de suprafaţă. Cea mai mare insatisfacţie ţi-o dă sentimentul lătratului la lună, senzaţia că te afli într-un pat al lui Procust, că scara de valori este alta decât cea pe care ţi-o doreşti, că extraordinara ta operă rămâne pe loc, îngropată pe veci în neînţelegere şi derizoriu. Fiecare dintre noi posedă un instinct de afirmare şi, ori cât de mult ai pretinde că dispreţuieşti opereta de provincie, faptul că, din când în când, ai stările descrise dovedeşte că – totuşi! – aprecierea „mărunţilor tăi vecini” nu-ţi este cu totul indiferentă. Cum nimic din ceea ce este omenesc nu-ţi poate fi străin, cred că poţi fi iertat pentru atâta lucru. Situaţia fiind identică şi în capitală, scenele extrem de bine surprinse de Chifu se întâlnesc şi acolo la tot pasul; nici bucureşteanului nu-i este mai puţin omenească pretenţia de a fi recunoscut de cei din jurul său; tabloul este valabil peste tot. Cu diferenţa că pe cât este mai cuprinzătoare colectivitatea, cu atât ne cunoaştem mai superficial între noi şi conştientizăm mai puţine motive pentru care să fim în dezacord cu celălalt. Provincia, sunt convins, este, în primul rând, în fiecare dintre noi. (Dar dorinţa de a rămâne prin operă nu are neapărat ceva provincial: fiecare om este centrul universului său şi fiecare om doreşte ca dispariţia sa fizică să lase urme. Opera este o posibilitate concretă în acest demers. Să nu speri ca opera ta să penetreze provincia reprezintă un pariu în gol. Nerecunoaşterea celor din jur este percepută ca un atac direct la dreptul tău la posteritate.)
2. Problema are, însă, şi o explicaţie strict sociologică. Niciun individ nu este recunoscut în societate pentru o singură calitate a sa, dacă nu-i cunoscut de către ceilalţi. Când se produce întâlnirea, autorul celebru îşi arată, vrând-nevrând, şi părţile mai puţin avantajoase. Chipul oricărui zeu ţi se relevă după propria ta imaginaţie. Greu atinge cineva un asemenea ideal, iar dacă minunea, totuşi, se produce, atunci riscă să devină subiect de admiraţie pentru cu totul alte calităţi.
3. Chestiunea principală mi se pare discrepanţa – uneori uriaşă – dintre operă şi managementul ei. Din punctul acesta de vedere, trăitorul din capitală pare, la primă vedere, avantajat.

Zilele trecute, am afirmat, la o întâlnire culturală, că traducerile în şi din ţara noastră se fac – atât cât se fac – pe bază de cumetrie. Deşi n-am vrut să jignesc pe nimeni, afirmaţia a fost extrem de prost primită. Cu vreo douăzeci de ani în urmă, am publicat un articol „Despre ierarhiile literare”. (Titlul a fost modificat din pricină de cenzură, dar textul a apărut aşa cum l-am scris.) Şi acel material a fost citit cu indignare de către confraţi. Acum vreo doi ani, am tipărit în România literară o pagină de revistă despre „Dialogul întrerupt”, având eu atunci criza periodică de lehamite. Cineva mi-a răspuns indignat, în aceeaşi revistă, să nu mă mai vait, mai bine să-mi văd de scris. De scris îmi văd atât cât îmi permite vremea, raftul de cărţi pe care l-am scos fiind tot ce mi-am putut permite pe lângă slujbele pe care trebuie să le îndeplinesc – la fel ca orice intelectual neîndemânatic – pentru a mă putea întreţine pe mine şi familia mea, precum şi pe cei de la ARTERM, ROMTELECOM, CONEL etc. Când nu lucrez pentru facturile pe care le primesc de la acei domni şi când nici nu scriu, mă mai apucă şi pe mine o „criză de provincialism”, moment când mă întreb: „La ce bun toate astea?”.

Dar să le luăm pe rând: să analizăm perspectivele a doi studenţi la ştiinţe economice. Unul este conştiincios, stă ziua întreagă în bibliotecă, elaborează toate referatele cerute, este prezent la sesiunile ştiinţifice ale universităţii, are note foarte mari. Pentru că ai lui o duc greu, lucrează şi la o firmă. Asta îl ajută să ştie şi practic mult mai multe decât colegii săi. Al doilea chiuleşte de la cursuri şi seminarii, stă mai mult prin discoteci, îşi ia examenele după corigenţe şi reexaminări. Are bani, se ocupă de mici învârteli şi nu este presat să-şi caute o slujbă nici după examenul de licenţă. Primul este fericit că a găsit un post de contabil la o societate comercială de sub un vârf de munte, al doilea rămâne la oraş, în centrul universitar, colindă restaurantele şi cunoaşte o mulţime de lume. La un moment-dat, nimereşte pe cineva care îi oferă un post în municipiu. La întâlnirea de zece ani de la absolvirea facultăţii, primul este tot contabil în comuna unde s-a angajat prima oară şi, chiar dacă a continuat să studieze – pe cât a putut s-o facă acolo -, se află cu mult în urma colegului său, ajuns director de trust. Cine e de vină? Nimeni nu e de vină. Chiar dacă tânărul nimerit pe coclauri ar fi cel mai mare economist din lume, angajatorul de la oraş tot n-ar avea de unde să ştie asta.

Spuneam că scriitorul bucureştean are un oarecare atu în plus faţă de trăitorul în provincie, el fiind prezent la bătaia peştelui. Un „oarecare atu” fiindcă tentaţia managementului ucide de foarte multe ori opera, încă înainte ca aceasta să se fi născut. Îmi menţin afirmaţia, cu riscul de a-mi mai crea antipatii în plus, cum că ierarhiile (literare) se nasc la cârciumă. (Chifu spune, mai elegant, la „cafenea”.) Ba, mai mult, susţin că fenomenul a devenit astăzi mult mai acut decât cu douăzeci de ani în urmă, când am lansat pentru prima oară această „blasfemie”. A devenit şi mai acut, întrucât astăzi eşti obligat să lucrezi în mai multe locuri pentru a putea supravieţui şi ai mai puţină vreme să-ţi citeşti confraţii. Mai acut, pentru că azi nu mai ai bani să-ţi cumperi cărţile acestora, însă nu mai au nici ei bani să cumpere cărţile tale. Mai acut, pentru că literatura nu mai pare azi vitală decât, cel mult, profesioniştilor ei, publicul – beneficiind de o ofertă mai mult decât diversă – îşi cenzurează achiziţiile şi timpul. Dacă nu se face vâlvă în jurul unei cărţi (dar, mai des, în jurul unui autor), volumul trăieşte soarta excelentului contabil din satul fără gară. Mai acut, pentru că ierarhiile literare artificiale de dinainte de 1989 nu s-au schimbat şi cine n-a ajuns în programa şcolară – care îl obligă pe tânărul cititor să memoreze anumite nume – n-are mari şanse să intre prin operă în conştiinţa maselor. „Scriitorul naţional” îşi face intrarea prin manualele pentru elevi.

Scriitorul însuşi a ajuns o provincie, adică ceva marginal. Am condus câţiva ani un post de televiziune de proximitate şi am devenit mai celebru în oraş decât dacă aş fi luat trei premii Nobel. Gropile din caldarâm preocupă mai mult decât un eseu filosofic. (Totuşi, publicul este extrem de interesat de ceea ce se întâmplă în imediata sa apropiere, de ce-i poate agresa securitatea. Faptul că un podeţ s-a frânt peste şanţul din faţa unei case, accident cu care ocazie nepotul frizerului şi-a rupt piciorul, va fi un eveniment infinit mai comentat în municipiu decât catastrofa aeriană din Extremul Orient, catastrofă soldată cu 220 de victime. Şi, tot aşa, un concert simfonic dirijat de către Celibidache va aduce o audienţă mult mai redusă decât difuzarea serbării şcolare a liceului de muzică, unde va cânta la vioară fiica dirigintei poştei, femeie pe care o cunoaşte tot cartierul, care şi-a crescut cu greu cei trei copii pe lângă soţul ăla beţiv etc. Bineînţeles că toţi cunoscuţii vor da telefoane unul altuia „să se uite cum cântă la vioară” fata. Întrebarea care se pune este: poate scriitorul din municipiu să se substitue podeţului surpat? Fiicei doamnei de la poştă i se poate substitui, că e şi el cunoscut în oraş. Numai că vecinii se vor uita la el aşa cum „s-au uitat şi cum a cântat” fata. Se vor uita la el, însă nu-i vor citi şi cărţile.) Şi, apropo de audienţă: cine are un loc mai periferic decât scriitorul pe micile ecrane? Postul public, cel ce ar trebui să sprijine cultura, îşi programează emisiunile de profil cultural la ore mici, după ce le-a discreditat multă vreme prin nişte nume fără chemare. Postul „România cultural” nici măcar nu este cuprins în grilele televiziunilor prin cablu. În rest, la diferitele mese rotunde sunt invitaţi şi scriitori nu pentru opera lor, ci tot pe criteriile de cafenea, de care am vorbit mai înainte.

Norocul scriitorului izolat este că are mai puţine tentaţii – deşi micul ecran îi este accesibil şi lui – şi are relativ mai mult timp să scrie. Dacă funcţiile, chiar şi cele din domeniul culturii, se obţin, în provincie şi la Bucureşti, pe criteriul cunoştinţelor interumane – încă o dată: competenţa ca să poată fi apreciată, trebuie, în primul rând, să fie cunoscută, iar, în al doilea rând, să fie acceptată – opera rămâne adevăratul pariu al dialogului cu eternitatea. Pericolul nu este să fii la cheremul administrativ al unui nechemat – ori chiar al unui ticălos – pericolul este să accepţi criteriile lui de valoare şi să-ţi abandonezi propriul drum. Pericol de care n-au scăpat nici scriitori din ţară, nici scriitori din capitală. E adevărat, în provincie, uneori, potul este atât de mic încât e de-a dreptul comic pentru ce se ratează unii, doar pentru a urca pe o scară socială atât de arbitrară. (Totuşi, există o funcţie administrativă ce se arată profitabilă în succesul unui autor: cea de conducător de revistă. Dacă-l premiezi pe omologul tău din judeţul vecin, ai şanse la aceeaşi recompensă. Şi, cu timpul, la un palmares pe măsură.)

Poate că înfiinţarea unei instituţii absolut necesare, impresariatul literar profesionist, o să ofere mai mult timp pentru scris autorilor, deşi unii dintre ei, în lipsa harului artistic, au o certă vocaţie pentru management, vocaţie la care nu cred că vor renunţa.

Nu ştiu cum să termin aceste rânduri: să repet că provincia se află – atât cât se află – în fiecare dintre noi mi se pare sentenţios. Să supralicitez şi să amintesc vorbele unui prieten emigrat la Paris şi care mi-a spus că Franţa nu este nici ea altceva decât o provincie, sforile trăgându-se peste ocean? Şi, continuând pe aceeaşi pistă, să subliniez că un american autentic habar n-are, nu ce se întâmplă în Europa, dar nici măcar cine este guvernatorul statului vecin, darămite cine este cel mai mare scriitor din acelaşi stat vecin? (Dar eu ştiu cine sunt marii scriitori bulgari de azi?)

Dialogul cu eternitatea este cel care cheamă, din când în când, din adâncuri, spaima că nu eşti recunoscut, că scrii capodopere pentru nimeni, că tot efortul şi vocaţia ta sunt zadarnice. Rămâne consolarea că nici celebritatea în viaţă nu garantează succesul în eternitate. Însă, e drept, acceptarea în competiţie te aruncă în cursă.

„Provincia” a primit un sens peiorativ, pe care nu-l merită întotdeauna. În fond, provincia – fie că este localizată la Covăsânţ, fie că se află în Bucureşti – nu este decât cuibul călduţ, unde fiecare se poate simţi mare. Nu e minunat acest lucru? Când te apucă „angoasa de provincie”, înseamnă că vrei ceva mai mult. Ca orice angoasă, şi aceasta este o criză ce trebuie tratată. Nimeni nu te obligă să fii scriitor comunal, judeţean ori naţional.

(Ancheta „Cultura provinciei, provincia culturii” în Ziua literară, 24 iulie 2004)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.