Ce am spus (47)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.

(47.) A scrie singur, a scrie în club

– fişă autobiografică, numită azi C.V. –

În discuţia avută cu Marius Tupan, în numărul dedicat anului 2005, drept an al prozei, am încercat să răspund cuminte la întrebările care mi s-au pus. Aş reveni la acelaşi subiect, mai ales că, în urmă cu ceva timp, într-un interviu dat altei publicaţii, am povestit lucruri adiacente, numai că materialul a fost drastic prescurtat şi ceea ce mi s-a părut mie cel mai semnificativ, a căzut din pagină.

Laurenţiu Ulici, mai în glumă mai în serios, aşa cum se exprima de obicei, spunea că o generaţie literară se întinde pe 30 de ani şi este împărţită în promoţii de câte un deceniu; cele două promoţii extreme s-ar caracteriza printr-o solidaritate de grup, în vreme ce promoţia de mijloc ar conţine un număr de scriitori care bântuiesc solitar prin lume. Dacă ne uităm la scriitorii generaţiei 1960 – 1990, vom vedea că primii s-au clasicizat solidar, că şaptezeciştii s-au descurcat pe cont propriu, iar optzeciştii au format cel mai redutabil desant cultural postbelic. O repet, desigur, şi eu mai în glumă mai în serios…

Nu-mi aduc aminte, dar mi s-a povestit că am venit singur pe lume. Ţin minte că am fost un singuratec şi la şcoală, şi la facultate. Ba, mai mult, mi-am şi scris cărţile singur. 22 decembrie 1989 m-a găsit „dascăl cu vechime” la o şcoală pentru copii cu nevoie speciale. Cu o vechime de peste 20 de ani în câmpul muncii. Acasă aveam până şi telefon. În fiecare lună sunam la Bucureşti, la o revistă sau la o editură. Am fost pisălogul perfect. Vorbeam cu câte o femeie de serviciu, uneori cu o secretară, câteodată primeam acces chiar şi la un redactor. Mă interesam, desigur, de materialul/cartea care ar fi trebuit să-mi apară. Recomandarea era să vin la faţa locului şi „să discutăm pe viu”. Când să vin? Cel mai bine ar fi să veniţi miercuri! (Fire-ar să fie, îmi şopteam, tocmai miercuri, când am cinci ore la şcoală…) Bineînţeles, voi veni miercuri! Urma discuţia cu tovarăşul director, căruia îi explicam că trebuie să-mi fac nişte analize, că soţia are nevoie de un medicament ce nu se găseşte decât la Bucureşti, că mama… Marţi seara urcam în accelerat, clasa a II-a, iar dimineaţa, după cinci, ajungeam în Gara de Nord. O gară extrem de „primitoare”. Mă rugam la Dumnezeu ca trenul să întârzie, dar el circula mai bine ca oricând. Până pe la opt-nouă rătăceam prin oraş, după care mă duceam la întâlnire. Stăteam pe un scaun, pe coridor, mai vorbeam cu femeile de serviciu. Pe la 11 soseau primele personaje grele, iar la prânz aflam fie că acela cu care trebuia să mă văd era plecat în ziua aceea în provincie, fie chiar reuşeam să stau de vorbă cu el şi „discutam pe viu”. Mi-era somn, iar căldura din birou mă adormea cu totul. Întregul discurs, pregătit cu migală de acasă, nu mi se mai părea deloc important. Aşa că ajungeam la un acord, mai înjuram împreună cenzura, mai făceam amândoi pe victimele, după care mergeam la gară. Peste două săptămâni îmi va apărea proza în revistă / peste două săptămâni va pleca volumul la Direcţia Presei. Urmau zilele cele mai grele, aşteptatul publicaţiei şi marea deziluzie. Peste trei săptămâni, reluam maratonul telefonistic, interesându-mă ce s-a întâmplat. Exista o singură soluţie: să revin la Bucureşti şi „să discutăm pe viu”.

Lucrurile acestea au mers aşa 20 de ani. În 1989 am avut publicate 10 volume. Şi câteva sute de materiale de presă. Trăind din autocompătimire, savuram satisfacţia eroismului anonimatului. Câteodată, mai răbufneam şi în scris – atât cât se putea pe vremea aceea – dar nu primeam bobârnace de la autorităţi, ci de la colegi. (Cu autorităţile din domeniu, m-am întâlnit doar de trei ori: o dată la Cluj, când o tovarăşă drăguţă, cu o înfăţişare de gospodină perfectă, mi-a scos mai multe proze dintr-un volum, din pricini pe care nu le-am priceput, o dată la Conferinţa Naţională a Scriitorilor din 1991 şi o dată, când am stricat plenara Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara. În rest, pentru mine autorităţile erau cu atât mai stranii, cu cât n-aveau chip. Aşa că nu am putut avea o discuţie cu ele, nu m-am putut tocmi; erau asemenea destinului, care lovea după legile lui.)

După 1989, am publicat mult mai mult, nu mai trebuia să mă cer de la tovarăşul director. Acum am ajuns să mă tutuiesc până şi cu majoritatea greilor – au trecut anii, am început să am şi eu o vârstă – şi nici nu mi-am dat seama că mulţi dintre ei erau din generaţia mea. Nu mai aveam cenzura pe care s-o înjurăm şi nici nu mai aveam puterea să parcurg nopţile distanţa Arad – Bucureşti – Arad cu clasa a II-a. Numai că multe dintre refuzurile puse atunci pe seama cenzurii le întâlnesc şi azi oferite cu zâmbetul pe buze. Pe deasupra, dacă atunci eram cât de cât cunoscuţi prin cărţile noastre, azi singura şansă este să apari la televizor. Sau „să te întâlneşti pe viu”. Omul a rămas mult mai important decât opera…

Teoria lui Ulici, cea cu generaţiile şi cu promoţiile, se confirmă doar în conduita membrilor lor. Biologic, lucrurile îşi urmează cursul. După ce clasicii au intrat în Academie, zăvorând-o pe dinăuntru, următorii, adică o parte dintre noi, au preluat funcţiile administrative. În curând, le va veni rândul optzeciştilor. Asta este o lege a firii. În 2005, când nu mai eşti pus să împarţi banii, ci, în primul rând, să-i faci, funcţiile administrative şi-au mai pierdut din strălucire. În schimb, faptul că nu scrii singur, ci te afli în grup, te propulsează în mod diferit în conştiinţa publicului şi a breslei. În conştiinţa publicului te mai introduc doar manualele şcolare – unde şaptezeciştii n-au pătruns – ori un scandal, cât de mic. Un scandal care să justifice o „emisiune culturală”. Avem, astfel, politicieni scriitori şi comentatori mass-media scriitori şi… şi pe ăla – cum îl cheamă? – „acela din cauza căruia era să mă pice la bac” şi… şi cam atât. Scriitori-scriitori nu prea avem în conştiinţa publicului. În schimb, în conştiinţa breslei nu se (mai) poate pătrunde decât în grup.

Despre cărţi se scrie mai mult sau mai puţin. În orice caz, faptul că apar atâtea reviste de cultură asigură şi un volum corespunzător de comentarii. Numai că, în mod ciudat, în conştiinţa breslei nu te mai aruncă recenziile sau cronicile la o carte – după convingerea (nu întotdeauna nejustificată) după care acelea sunt considerate aranjate dinainte – ci mult mai importante au devenit enumerările în context. Or, aici se dezvoltă din plin forţa grupului. Cel citat nu mai este un simplu subiect – el devine un reper. Dacă se poate un reper perpetuu. S-a format, astfel, un club exclusiv, cu apucături proprii, unde se intră îmbrăcat în frac şi încălţat în adidaşi, unde ironiile se spun în engleză, unde opera este subînţeleasă. Desigur. Despre ceilalţi nu se mai vorbeşte deloc, uneori se ştie cam cine sunt, unii chiar se spune că ar fi valoroşi ori, mă rog, pitoreşti. Iată avantajul de a scrie împreună. Fiindcă operele se nasc acolo, în club. Uneori, se poate întâmpla să fie chiar şi aşternute pe hârtie – la dispoziţia mulţimii, spre admiraţia tuturor.

Mai nou, există toată logistica necesară clubului: reviste, edituri, premii, canale de televiziune. Aceasta este faţa văzută a aisbergului. Faţa pentru public. În interior, în club, se spune, se nasc marile capodopere. Sau ar putea să se nască. Desigur.

Spre deosebire de trecut, în club nu se mai şuşoteşte împotriva cenzurii, a grozăviilor din lumea profană. Acum şi administraţia îşi are clubul ei. Mult mai gălăgios şi mai agresiv. Fiecare structură îşi are admiratorii ei. Şi, în special, duşmanii înflăcăraţi recrutaţi în special dintre cei ce ar fi dorit să pătrundă într-unul dintre cluburi şi n-au putut. Ori în amândouă, ceea ce e şi mai greu. Dar nu imposibil. Din această contrapondere se vor naşte, pe rând, transmiterile puterii.

Şi, iată, pentru încheiere, vechiul şi dragul meu banc preferat: „Un englez eşuează pe o insulă pustie. Supravieţuieşte acolo 20 de ani. Într-o frumoasă dimineaţă senină, la orizont se vede un vapor. Naufragiatul face semne, aprinde un foc, este văzut. De pe vas, o ambarcaţiune este lăsată la apă şi însuşi căpitanul vine să viziteze ostrovul. Mai mult: vaporul navighează sub pavilion britanic. Încântat, englezul le arată oaspeţilor locul unde a trăit singur 20 de ani. Iată, le prezintă el o colibă: aceasta este reşedinţa mea. Apoi, îi conduce la o a doua colibă: acesta este clubul pe care-l frecventez în fiecare seară. Pe un dâmb se mai vede şi o a treia colibă: Dar acolo ce este? întreabă căpitanul. Acolo este clubul pe care nu-l vizitez niciodată!”

Comentariu: acesta este şi motivul pentru care englezul nostru a trăit 20 de ani singur, pe insula lui pustie.

(Revista Luceafărul, 2 februarie 2005.)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.