Ce am spus (48)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.

(48.) Să ne autocompătimim fericiţi

1. Lucraţi la un nou roman, din care revista Vatra publică acum un fragment. E un roman care se poate povesti? Are eroi, conflicte, epică?
2. Ţineţi cumva cont, la scriere, şi de precepte teoretice? Dar de publicul căruia îi meniţi cartea?
3. Care ar fi locul acestui roman între celelalte romane ale dvs.?
4. Aveţi un loc în romanul românesc. Sunteţi mulţumit de el? Anticipaţi cum va fi primit noul roman de către critici? Dar de cititori?
5. Cum vă apare starea romanului românesc de azi?
6. Bineînţeles, răspunsul este doar pentru adevăraţii cunoscători ai fenomenului literar românesc. (Ceilalţi, desigur, ştiu despre ce este vorba în ciclul CEI O SUTĂ.) Pentru adevăraţii cunoscători ai fenomenului literar românesc, pot spune despre CEI O SUTĂ – AXA LUMII că este al şaselea volum din lungul şir, iar întregul se vrea o istorie livrescă a devenirii, de la începuturile atestate, adică de la căderea Babilonului şi până prin anul 2040. Nu ştiu câţi dintre protagoniştii reali sau imaginari ai istoriei merită să fie numiţi eroi, însă de conflicte sunt sigur că nu duce lipsă nici acest volum. Cât priveşte epica, cred că întâmplările se pot povesti, dacă la asta vă referiţi. Iar de modul cum sunt povestite, depinde şi poziţia în conştiinţa publică a personajelor atestate sau nu. Se spune că istoria este ceea ce povestim noi, scribii. Faptul că eu nu am fost înzestrat de către ursitoare cu multă memorie, mă face să nu-mi mai amintesc prea bine ce am inventat şi ce am preluat din surse. Aşa că, pentru mine, miile de pagini ale acestei încercări se contopesc într-o saga pe care o cred în întregime reală. Senzaţie stranie: odată cu trecerea vieţii mele – sacrificată acestui proiect -, parcurg toată istoria, dar trecutul rămâne mereu în umbră. Eu nu fac decât să mânuiesc o lanternă peste tot acel întuneric şi să văd ceea ce îmi descoperă fascicolul de lumină. Apoi uit, asemenea tuturor oamenilor, restul. Îmi rămân în memorie doar cunoştinţele obişnuite ale unui om cât de cât informat, ale unui „om cult”, dar nespecialist în nimic. Iar mâna care ţine lanterna nu este nici ea decât mâna unui „om cult” de azi. Imaginea mi se revelează asemenea unui tablou de Rembrandt: aur – fascicol de lumină; umbră – tot restul. Tot acest rest legat atât prin firul speranţei, cât şi printr-un lung şir de crime.

(Dar, încă o dată, toate astea sunt bine cunoscute de cititori: cel mai paranoic proiect din literatura română – proiect devenit, de acum, într-o măsură însemnată realitate – este extrem de comentat şi de mediatizat de atenta noastră critică de specialitate, aşa că mi-e teamă să nu repet excesiv.)

2. Bineînţeles că ţin cont de precepte teoretice: am mereu un vraf de „Manuale de creat romane” pe masa mea de scris, pe care, în fiecare marţi, se plimbă un djin cu o bufniţă pe umărul drept. În ceea ce priveşte imensul meu public, mărturisesc smerit că nu sunt în stare să ţin cont de miile de sugestii şi păreri – exclusiv pozitive – ale admiratorilor, păreri ce au devenit un adevărat calvar pentru poştaşul ce se îndoie zilnic sub povara lor.
3. AXA LUMII este a 25-a carte a mea. Ea joacă rolul volumului VI din ciclul CEI O SUTĂ. Fix acest loc. Adică istoria Celui de Al 58-lea, Al 59-lea, Al 60-lea, Al 61-lea, Al 62-lea, Al 63-lea şi Al 64-lea. Nici Einstein nu v-ar fi putut răspunde mai precis.
4. Cred că întreaga critică contemporană românească va aborda ediţii speciale. Faptul că un asemenea proiect – care nu mai este proiect… – a fost ignorat aproape cu desăvârşire – nefiind comentat nici măcar cu condescendenţă pentru nebunie, dacă merite nu-i pot fi găsite – ţine de o discuţie pe care nu mai vreau s-o reiau, dar care a dus cultura românească la gradul de evaluare la care se găseşte azi. O cultură împărţită endemic pe cluburi exclusive nu va putea depăşi niciodată izolarea pe care o binemerită. (Apropo, de când ne tot plângem de conjuraţia mondială care ne văduveşte de un atât de aşteptat premiu Nobel pentru un român trăitor în România? Dar ştiţi că un asemenea om există? Că a fost medic şi a luat premiul Nobel pentru pace în 1985, de aici, din ţară? Că-l chema Ioan Morar? Nu ştiţi. Principalul este să nu ne pierdem dreptul moral să ne tânguim în continuare.) O carte este (şi) marfă. Şi AXA LUMII este o carte. Fără publicitate, fără recunoaştere, ea n-are nici o şansă. Cel puţin pentru moment. Dacă îmi va mai fi îngăduit răgazul necesar pentru a termina întregul ciclu, s-ar putea ca, postum, să fiu foarte fericit de recepţionarea CELOR O SUTĂ. Dacă aş mai visa la o recepţionare oarecare a celor scrise de mine, ar trebui să fiu suficient de dezamăgit pentru a mă apuca de altceva. Însă, fiindcă nu mă pot apuca de altceva, continui să scriu la cel mai mare proiect al literaturii române, fără să-mi mai fac iluzii deşarte.

Ocupat cu truda zilnică spre a câştiga traiul pentru familia mea şi pentru mine, ocupat cu CEI O SUTĂ, cu zecile (!) de materiale de presă pe care le public într-o lună, nu mai pot urmări în profunzime cele scrise de către confraţi, aşa că mi-e frică să nu completez şi eu lunga listă a celor ce-şi dau cu părerea în toate problemele lumii de ieri, de azi şi de mâine. Dar, ţinând cont de ierarhiile care se vehiculează în 2005 – nu foarte diferite de cele din 1985 -, de unii clasici de pe care nu mai ştergem praful, de bibliografia şcolară şi de catastrofala receptare critică – disciplinat clientelară diferitelor cluburi de care aminteam – romanul românesc de azi se aliniază perfect întregii noastre suferinţe că n-avem şi noi faliţii noştri, că n-avem şi noi un premiu Nobel şi că n-avem şi noi Everestul nostru. Iar faptul că avem, măcar din când în când,  măcar o frântură din toate astea reprezintă un amănunt care nu face decât să ne strice imensa plăcere de a ne căina.

Autocompătimirea reprezintă un parametru al dispoziţiei în Psihologia transversală. (Un concept creat şi publicat de mine, o disciplină despre care, bineînţeles, n-aveţi de unde şti. Provenită din exteriorul clubului, nici n-are rost să vorbim despre Psihologia transversală!) Cum fiecare acţiune umană este motivată doar de nevoia de satisfacţie – imediată la copil, (şi) mediată la adult -, autocompătimirea reprezintă sursa satisfacţiei din insatisfacţie.

Să ne autocompătimim fericiţi! Iar, în timpul rămas şi dacă o să am norocul să mai pot scrie câţiva ani, eu, frustratul – însă nu orice frustrat! – voi termina şi celelalte volume din ciclul CEI O SUTĂ.

(Ancheta „Romanele anului” în Revista Vatra, 3-5, 2005)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.