Ce am spus (53)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.

(53.) Fiecare dintre noi ne socotim centrul universului, buricul pământului şi axa lumii

<1. D-le Schvartz, n-am sa cad in capcana unei întrebări clişeu de genul cum vă simţiţi la 60 de ani. V-as întreba spaima cea mai mare care vă e?

Spaima face parte din viaţă, deşi nu este repartizată egal fiecăruia dintre noi. Cu vârsta, spaimele se mai modifică, adâncindu-se. Este la fel ca şi cu trăsăturile fizice, care se accentuează. Spaima mea se manifestă faţă de tot ceea ce îmi poate schimba programul vieţii. Spaima că n-o să îmi termin proiectele (în special, CEI O SUTĂ), dar şi spaima de despărţire şi de necunoscutul care ameninţă tot mai mult, un necunoscut perceput sub forma unor clişee dezagreabile. De aceea, poate că „după” nici nu este atât de cumplit după cum ne este înfăţişat de cutume.

<2. Cu vârsta câştigăm în înţelepciune sau ne încărcăm de superficialitate şi plictis?
Adevărul este că nu mă simt deloc la vârsta senectuţii, aşa că mi-e greu să dau un răspuns care să treacă de ipoteză. Eu nu cred că am devenit mai înţelept. Iar de plictis, n-am deloc timp. (Ceea ce nu este deloc bine: Lin Yutang spunea că omul se deosebeşte de maimuţă prin aceea că este capabil de simţul umorului şi că se plictiseşte.)

3. În 16 septembrie veţi fi sărbătorit de prietenii scriitori, la teatru. Cred că veţi auzi foarte des complimentul cum că nu va arătaţi vârsta aceasta. V-aţi întrebat de ce îmbătrânesc oamenii atât de diferit?

Cum adică nu-mi arăt vârsta? Nu sunt deloc preocupat să mi-o ascund şi nici nu cred că aş putea s-o fac. Pe de altă parte, nu mi-am sărbătorit ziua de naştere până acum, întrucât consider că nu am nici un merit că m-am născut într-o anumită zi şi nu altădată. Poate singurul merit că am ajuns la o anumită vârstă este acela că am avut răbdare şi nu m-am sinucis până acum. Apoi, aşa cum am spus, odată cu anii, caracteristicile omului se accentuează. Unele până la caricatură. Nu numai cele fizice. În schimb, altele se atenuează până la dispariţie. La mine, cel mai mult a dispărut memoria: nu recunosc oamenii pe stradă, uit tot mai multe nume, nu reţin nici măcar firul epic al cărţilor scrise de mine. Câteodată, uitarea duce la situaţii penibile. Pe de altă parte, întâlnesc, uneori,  oameni cu o memorie extraordinară chiar şi la bătrâneţe. Mă mir de ţinerea lor de minte, dar nu-i invidiez cu totul. Uitarea are şi darul de a ne feri să ne împiedicăm de amănunte.

 <4. Dumneavoastră ce aţi pierdut odată cu înaintarea in vârsta?

Timpul. Sintagma „pierdut” este corectă: pierdem, odată cu trecerea vremii, o mulţime de oportunităţi. Pe care nu prea avem cu ce le compensa. Vigoarea fizică mai poate fi compensată, de la o vreme, prin disciplină şi voinţă, în schimb, în jurul nostru se ridică un dâmb tot mai înalt de şanse pe care nu le-am folosit. Cine nu se împacă în legătură cu aceasta suferă. Cine se împacă nu mai luptă şi moare. Cel puţin psihic. Eu am pierdut o mulţime de idealuri personale. Nu mai pot să cred, ca la 18 ani, că voi cuceri universul, iar orizontul – oricât de intangibil ar rămâne – este tot mai aproape.
<5. Şi care e cel mai mare câştig?

Păi, probabil tocmai această privire mai potolită a ceea ce mai sper. Lucrurile acestea nu sunt atât de uşor de explicat şi nici nu pot fi descrise în câteva cuvinte. Şi psihologia vârstelor se supune parametrilor psihologiei transversale. (Uite unul dintre regretele mele cele mai mari: ştiu că n-o să apuc să scriu nici măcar o mică parte din nenumăratele cărţi pe care le port în mine. Pentru care mai e timp? Şi scoţând-o pe una la lumină, sacrific multe altele. De pildă, până acum am reuşit să public doar o singură carte aplicativă la psihologia transversală, cea referitoare la limbaj. Aş dori să urmeze cea referitoare la tipurile de activitate nervoasă superioară. Mai am timp? Şi dacă da, ce alte proiecte va trebui să jertfesc? Pielea de şagri este tot mai mică…) Când nu e patologică, îmbătrânirea reprezintă un proces lent şi acţionează asemenea unui medicament. Când accepţi aceasta, lucrurile devin mai simple.

<6. D-le Schwartz, ca romancier cum vă vedeţi personajul. Cum e personajul Gheorghe Schwartz?

Ar fi o ipocrizie neruşinată să declar că nu sunt preocupat de personajul purtând acel nume. Săptămâna viitoare va intra în librării volumul VI din CEI O SUTĂ, Axa lumii. N-am putut să mă opun ispitei de a-l numi pe Al Şaizeci şi treilea – Genealogul – Schwartz von Schwartz. Fiecare dintre noi, începând cu pruncul abia născut şi până la bătrânul cel mai în vârstă, ne socotim centrul universului, buricul pământului şi axa lumii. Pe de altă parte, eu tot exprim acel personaj în scris. Condillac ne studia ca pe nişte statui cu simţuri. Nu-mi vine uşor să-mi descriu statuia altfel decât o fac în scris. Nu sunt atât de paranoic pentru a afirma că „Statul sunt eu”, dar suficient de paranoic pentru a spune că „Scrisul meu sunt eu”.

<7. Daca n-aţi fi scris nimic, v-ar fi plăcut să fi citit cărţile dumneavoastră scrise de altcineva?

E o întrebare la care mi-e imposibil să răspund. Dacă n-aş fi scris nimic, n-aş fi fost eu. De unde să ştiu cum ar fi procedat altcineva, care ar fi jucat rolul meu? Poate că nu l-ar fi interesat deloc cărţile. În cel mai bun caz, le-ar fi citit cu ochii săi, cu amintirile sale şi cu idealurile sale. Vorbim despre o persoană pe care n-o cunosc. (Totuşi: am declarat mai sus că am o memorie foarte slabă. Că nu ţin minte nici măcar cărţile scrise de mine. Când se întâmplă să caut ceva în ele, recitind câteva pagini, le parcurg parcă ar fi scrise de altul. Reacţia cea mai frecventă este uimirea, fie că-mi plac rândurile respective, fie că nu: „am scris eu asta?”)

<8. Care scriitori vă bucură atunci când îi citiţi?

În decursul timpului, şi preferinţele s-au mai schimbat, ca şi modelele. Din păcate, de când lucrez la CEI O SUTĂ şi la aplicaţiile PSIHOLOGIEI TRANSVERSALE, nu prea mai am vreme decât pentru lecturi venind în sprijinul acestor două ţinte. Aşa că am ajuns să citesc drept o datorie, iar satisfacţiile sunt astfel filtrate. Nu ştiu dacă sunt un cititor bun. Totuşi, ca orice amator, mă bucură acele cărţi în care mă regăsesc. Şi nu sunt puţine.

<9. O ultimă întrebare-îndrăzneaţă: Geo Bogza se confesa: „Mi-e groaza să fiu, să ajung cadavru”. Ce aţi spune dvs.?

Geo Bogza n-a fost niciodată un exemplu pentru mine. Cred că a uzurpat un loc în avanscena literaturii române. Pe de altă parte, povestea asta, cu „vârsta mea rotundă”, este o capcană. Nu e vorba decât de o cifră convenţională. Care este 60. Ieri am primit un telefon de la un reporter din alt oraş, un reporter care, la fel, voia să-mi pună întrebări prilejuite de „vârsta rotundă”. (Primise, desigur, această sarcină de la şefii lui.) I-am spus că „vârsta rotundă” este de 90 de ani. Şi-a notat conştiincios această informaţie. Alexandru Paleologu declara că abia de la 60 de ani poţi să te consideri a fi ratat. Eu nu mă pregătesc (încă) să devin cadavru. Vreau să văd cum arată ratarea la 61 de ani. La 71 şi, dacă se va putea, la 101. Dar despre asta, vă propun să vorbim atunci.

(Carmen Neamţu în Revista Ramuri, octombrie – noiembrie, 2005)