Ce am spus (59)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.

(59.)  Opiniile unui grafoman

Subiectul unuia dintre multele bocete ale intelectualilor vremurilor noastre este că, dom’le, astăzi lumea nu mai citeşte nimic, cel mult tabloide şi reviste pentru adulţi. (Pe care şi pe ele le răsfoiesc cu nerăbdare în special adolescenţii.) Parcă un autor de la sfârşitul veacului al XIX-lea exclama indignat că, pe vremea lui, se scria mult mai mult decât se citea. Nici măcar acel autor n-a fost original, observaţia (obsesia?) era mult mai veche.

Urmarea acestui cor deznădăjduit de azi este că s-a ajuns să se regrete „perioada de dinainte”, când, în lipsa celor enşpe canale de televiziune, cetăţeanul român stătea zgribulit în fotoliu şi se cultiva cu „cărţi serioase”. Mai ales că, în „perioada de dinainte”, făcându-te că lucrezi pentru salariul pe care ei se făceau că ţi-l dau, nu erai atât de obosit ca acum, aveai mult mai multă vreme pentru tine şi te îndeletniceai cu preocupări înalte.

Aş! Cine citea „înainte”, dacă încă n-a murit, citeşte şi astăzi. Poate nu atât, poate altceva, dar citeşte. Dovadă că, după ce, cu vreo zece ani în urmă, piaţa cărţii naviga între explozie şi faliment, acum măcar câteva edituri o duc foarte bine, iar librăriile gem de marfă. O marfă care se cumpără la preţuri occidentale cu venituri româneşti. (Că nu mai poţi căra acasă toate titlurile, că acestea sunt foarte multe, că în unele oraşe au dispărut cu totul librăriile, că majoritatea protipendadei politice şi economice preferă să-şi burduşească încăperile după criteriul „scump, strălucitor şi mult”, asta e cu totul altceva. Că se citeşte după un management capitalist, publicitatea având un rol uriaş e iarăşi adevărat: o mass-media coruptă face vorbire despre aceiaşi autori care apar toată ziua pe sticlă, iar producţiile lor ajung la tirajele mirifice de „dinainte”. Deci, se citeşte!) „Instituţia cetitului de cărţi la românii de astăzi” a devenit profitabilă.

O sugestie: ancheta FAMILIEI ar merita un studiu amănunţit, dacă s-ar analiza nu numai ceea ce citeşte publicul român de astăzi, ci, punctual, ce citeşte autorul român de astăzi. Ar putea fi o lucrare de licenţă, o disertaţie de masterat, o teză de doctorat, în orice caz un fragment de istorie literară.

În ceea ce mă priveşte – pentru că ancheta am înţeles că se referă la ce citeşte fiecare respondent -, situaţia mea este puţin specială. (Ca a fiecăruia dintre noi…) Situaţia mea specială se referă nu la faptul că trebuie să mă ocup de o mulţime de activităţi pentru a-mi câştiga pâinea şi a-mi plăti întreţinerea (mai degrabă în ordinea inversă acestor priorităţi), înainte de a avea răgaz să scriu şi să citesc: realitatea aceasta este prea cunoscută fiecărui scriitor român de azi. Situaţia mea specială se referă la calitatea mea de grafoman: scriind până la zece materiale de presă pe săptămână, publicând anual cel puţin un volum, este firesc să citesc extrem de selectiv. Aceeaşi situaţie specială provine şi din nevoia de a fi informat nu numai despre ceea ce se întâmplă în ziua de azi (ca să-mi pot scrie articolele), dar şi despre tendinţele vechi şi noi în ramurile ştiinţei în care mă exprim în cărţile mele de specialitate academică şi, în primul rând, în privinţa mentalităţilor diferitelor epoci, epocile pe care le traversez scriind – de peste douăzeci de ani – la CEI O SUTĂ. Mai ales acest din urmă proiect –acum mă aflu la AL ŞAPTEZECI ŞI DOILEA, adică în prima jumătate a secolului al XIV-lea – mă obligă să parcurg tot ce-mi cade în mână în legătură cu epoca respectivă.

Pe de altă parte, între volumele din CEI O SUTĂ, obişnuiesc să scriu şi altceva. De pildă, la un roman total aiurit (A.P.A.T.D.U.D.L.) care îmi menţine buna dispoziţie (atâta câtă mai e). Ori o povestire. Viaţa mea este un amestec ciudat între ficţiune şi realitate şi, de multe ori, nu ştiu unde începe una şi unde cealaltă. Zilele trecute, după ce am scris o povestire, am avut impresia că o mai citisem undeva. Fiind vorba despre o crimă dintr-un tren, am recitit „Pivniţele Vaticanului”, spre a putea răsufla uşurat: nu acel lucru l-am rescris eu.

Puţinele cărţi pe care le citesc în afara „bibliografiei” pentru aplicaţiile PSIHOLOGIEI TRANSVERSALE ori pentru continuarea CELOR O SUTĂ reprezintă cu adevărat lectura mea de plăcere. Aleasă absolut aleatoriu. De pildă, ultima carte citită în acest registru a fost ROŞU UCIGAŞ de Jeroen Brouwers, autor care, oricât de premiat ar fi în Occident, eu habar n-aveam că se află şi el notat undeva pe inventarul acestei lumi. (Adevărul e că nici asemenea lecturi nu sunt pentru mine doar divertisment: ele au menirea să mă mai scoată din maniera în care, în mod inevitabil, ajungi, atunci când eşti grafoman.) Am nimerit întâmplător la ROŞU UCIGAŞ, o carte cu adevărat tulburătoare, însă, întrucât cred că literatura este invenţie şi nu reproducere, iar lucrările mele n-au niciodată tendinţa de a relua fragmente din biografia mea birocratică, de multe ori caut intenţionat scrieri unde ştiu că o să dau de multă acţiune pentru a mă obliga, apoi, să nu bat nici eu prea mult câmpii în ceea ce urmează să pun pe hârtie.

„Instituţia cetitului de cărţi la românii de astăzi” se pliază pe vremurile pe care le trăim, la fel cum „Instituţia cetitului de cărţi la românii de ieri” s-a pliat pe vremurile de ieri. Ţine de educaţia şi de personalitatea fiecăruia nu numai dacă e preocupat de lectură, nu numai ce citeşte, dar şi cum citeşte. Nebunia necesară a internetului nu mă va face niciodată să renunţ la rafturile de cărţi pe suport de hârtie care-mi căptuşesc încăperile nu doar pentru a le izola fonic şi termic. Pentru mine, o casă căptuşită cu cărţi rămâne adevărata catedrală. Cu trimiteri la vedere sau subterane spre toate direcţiile imaginate de Dumnezeu.

„Instituţia cetitului de cărţi” reprezintă cea mai sigură coerenţă a comunităţii în care mă situez. Ea este şi patriotism, şi tradiţie, şi solidaritate şi regăsire de sine. Şi viitor.

Chiar şi pentru un grafoman.

 (Ancheta „Instituţia cetitului de cărţi la românii de astăzi”, Familia, nr. 1, 2007.)                                                                                         

Recomanda

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*


Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.