Ce am spus (64)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.

(64.) Dialogul cu eternitatea

1. Psihologia transversală

La început, o mărturisire: programat pentru proiecte de amploare, fac parte dintre oamenii înzestraţi (blestemaţi?) cu un destin faustic. O asemenea soartă te ţine într-o veşnică încordare şi de teamă că timpul care-ţi este îngăduit ar putea fi insuficient pentru ceea ce ţi-ai propus, or, se ştie, dacă mecanicul a omis să pună şi ultimul şurub, maşinăria proiectată cu trudă şi construită cu efort riscă să nu funcţioneze… Unul dintre aceste proiecte paranoice, prin ambiţia lor, a fost şi ceea ce avea să se finalizeze, în partea sa generală şi după patru decenii de căutări, drept „Psihologia transversală”. La începutul anilor şaizeci ai veacului trecut, eram student în anul întâi la o facultate de istorie-filozofie, unde se studia de zor „Istoria PCUS” (Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, pentru cititorii mai tineri) şi mai multe semestre „Capitalul” lui Marx. Schopenhauer era pomenit doar prin Eminescu, iar eu, nedemn de a fi fost primit la filozofie pură şi studiind defectologia (psihologia specială), nu m-am întâlnit în aulă cu reacţionarul Freud. Aşa că, după ce am savurat câteva săptămâni victoria de a fi intrat – totuşi! – la facultate, am fost pe punctul de a o abandona. Cei ce blamează învăţământul superior românesc de astăzi, în multe privinţe pe drept, nu trebuie să facă aceleaşi comparaţii cu „trecutul de aur”, pe cum le-a făcut şi generaţia mea cu „raiul luminos” interbelic, rai pavat (şi) cu fascism, atentate de stradă şi mari scandaluri financiare. Mai mult ca să nu schimb statutul de student cu uniforma serviciului militar obligatoriu, m-am străduit să caut pe cont propriu o psihologie care să mă satisfacă. Încercarea a durat ani mulţi şi s-a finalizat cu o filozofie a comportamentului, pe care am numit-o „Psihologia transversală”. Cum ancheta Vieţii Româneşti are un alt subiect, voi preciza doar că, din motive didactice, psihologia generală tradiţională tratează sufletul uman împărţindu-i manifestările în capitolele proceselor psihice, în acelaşi mod cu anatomia, secţionând trupul în oasele şi organele constitutive. Şi, la fel cum gospodina admiră organele din galantarul unei măcelării gândindu-se, în primul rând, la mâncarea pe care o va face din fragmentele de animal expuse, în al doilea rând,. la cât îi permite portofelul să cumpere şi deloc la privirea blândă pe care a avut-o vaca acum tranşată sau la frumuseţea ingenuă a viţelului, aşa şi procesele psihice, tratate separat, nu ne vor înfăţişa decât o conduită ruptă în bucăţi. Am încercat să-i adaug acestei „psihologii a cotletului” coerenţa unei viziuni asupra conduitei ca efect al interacţiunii provocărilor şi răspunsurilor la care individul om este supus. Sigur, demersul este doar parţial finalizat, cele câteva volume publicate în domeniu nu acoperă, deocamdată, decât partea generală şi abia una dintre aplicaţii („Limbajul în spiritul psihologiei transversale”, precum şi „Filosofia limbajului”).

2. Dialogul cu eternitatea deosebeşte omul de animal

Mi-am permis această poate nepermis de lungă introducere pentru a mă putea face înţeles în rândurile următoare, fiindcă multe dintre cele pe care le voi afirma îşi găsesc fundamentarea tocmai în psihologia transversală.

Spre deosebire de psihologia specială ori de cea animală, psihologia transversală se ocupă doar de individul om, liber şi sănătos. Pentru că doar individul om, liber şi sănătos răspunde în spiritul psihologiei transversale la infinitatea de stimuli cu care este bombardat în mod permanent, fie că are sau nu analizatori pentru acei stimuli, fie că acei analizatori sunt interesaţi sau nu. Prin urmare, a fost necesar să definesc termenii. Prima delimitare se referă la deosebirile dintre individul om şi individul animal. Mobilurile psihicului nu sunt decât acelea care au drept scop ultim satisfacţia. Cea mai importantă deosebire este că în cazul individului om putem vorbi despre trei capitole distincte, în cazul individului animal doar despre două. (Desigur că mai sunt şi alte deosebiri care-i diferenţiază pe cei doi. De pildă, faptul că individul om are, pe lângă memoria directă, şi memorie indirectă, amintirile care nu i-au parvenit din experienţa proprie, ci din cărţi, filme, povestirile altora. Cel puţin deocamdată, nu avem cunoştinţă ca motanul, stând pe pervazul ferestrei, să-i povestească pisicii episodul telenovelei pe care pisica nu l-a urmărit, fiind plecată tocmai atunci la o promenadă pe acoperiş.) Cele două capitole amintite ca fiind comune şi omului şi animalului (superior) sunt nevoia de securitate şi sexul. Cel de al treilea, dialogul cu eternitatea, îi este specific doar individului om.

Trebuie specificat, de la început, că dialogul cu eternitatea nu trebuie să aibă neapărat o tentă religioasă. El se referă la întrebările existenţiale pe care, măcar din când în când, ni le punem fiecare: „filosofarea de doi bani” prezentă şi la academician şi la boschetar, atunci când şi unul şi celălalt îşi aduc aminte de moarte şi de destinul atât de trecător. Această filosofie proprie fiecăruia este menită să răspundă, cât de cât, întrebărilor specifice doar individului om. Nu este vorba neapărat de un gest religios în sensul tradiţional al cuvântului, ci de o tendinţă firească a individului om de a căuta ce se află în spatele cortinei unde logica i se epuizează.

Înainte de a continua, sunt necesare încă două precizări:

– să ne aducem aminte de interogaţiile în cascadă ale copilului: o întrebare urmează alteia într-un demers căruia, până la urmă, adultul este cel care nu-i mai face faţă. Câtă lume este în stare să-i explice corect pruncului de ce este luna pe cer ori de ce rochia asta este albă şi cealaltă roşie? (Este adevărat, însă, că pe copil nu-l interesează atât de mult validitatea răspunsului, cât să dovedească şi să-şi dovedească faptul că el este centrul lumii, că tot universul nu se învârte decât în jurul lui, limbajul nefiind nici pe departe doar comunicare, ci, în primul şi în primul rând, un mod de exprimare al personalităţii.) Atâta vreme cât jocul acesta mai este urmărit şi în esenţa sa, copilul, posesor al unei gândiri extrem de concrete, doreşte să poată vizualiza ceea ce i se spune. Şansa lui este că, de la un punct, el chiar nu mai este interesat de răspunsul propriu-zis, încă înainte ca acesta să-i fie oferit, urmând deja un jucăuş nou „de ce?”. Adică satisfacţia că i se dă importanţă este manifest mai mare decât satisfacţia din înţelegere;

– pe de altă parte, în societate există oameni credincioşi (practicanţi ori nu) şi alţii care se declară atei. Numai că aceştia din urmă se comportă şi ei pe baza unui cod de cutume şi superstiţii, tabu-uri şi fetişuri, obiceiuri şi tabieturi – elemente comune sau reguli autoimpuse, unele chiar intime, de nepovestit altora. Toate astea se articulează nu numai într-un mod de viaţă, dar şi într-un sistem respectat. Într-o credinţă, într-o „religie” proprie. (Aţi observat că majoritatea celor ce se declară atei se conduc după un şir mai lung de superstiţii – chiar de nu o recunosc – decât cei ce îşi îndreaptă speranţele spre Dumnezeu?) Aşa încât indivizi umani atei nu există decât din punctul de vedere ale dogmelor instituţionalizate. Ei pun întrebări referitoare la cutume, se opun unei anumite puteri supreme, la ale cărui răspuns n-au acces, dar nu pot să-şi reprime propriul dialog cu eternitatea. Iar concluziile la care ajung sunt, de cele mai multe ori, lipsite de speranţă. (De exemplu: „Ce rost are să mă străduiesc atâta, lucrând zi şi noapte, dacă oricum sfârşitul meu se va rezuma tot la cele câteva palme de pământ de deasupra locului unde voi fi înmormântat?” este o întrebare pe care şi-o pune fiecare, cu răspuns diferit între credincios şi cel care, nici în momentele de disperare, nu-l cheamă în ajutor pe Dumnezeu.)

Revenind, mai devreme ori mai târziu, copilul-copil (sau copilul din noi) ajunge la nevoia unor explicaţii pe care nici logica sa şi nici logica secularizată a adultului nu le mai poate da. Copilul-copil doreşte o soluţie cât mai concret posibilă. Religiile păgâne îi oferă idoli cu chip de oameni ori de animale, idoli comunitari sau zei lari. Creştinismul îi oferă icoana. Religiile iconoclaste, interzicând chipul cioplit, îi oferă porunci şi poveşti. În felul acesta, imaginile transmit şi pe cale senzorială dogma, în vreme ce cuvintele îl lasă pe credincios să-şi imagineze universul religios şi să şi-l construiască după propria-i experienţă.

Copilul creştin, dar şi cel evreu sau aparţinând islamului, este în aspiraţiile sale iconofil. El vizualizează cu ochii minţii naraţiunile sacre, explicate lui în diferitele „biblii pentru înţelesul celor mici”, pildele morale menite a-l educa în spiritul credinţei celor ce-l cresc. În fond, copilul-copil, prin toate acestea, încearcă să-l descopere pe Dumnezeu. Pe Cel ce a făcut lumea. Pe Cel ce înseamnă, pe Cel ce permite, pe Cel ce interzice, pe Cel ce răsplăteşte, pe Cel ce pedepseşte, Pe Cel ce trage ultimele concluzii.

3. Cum l-am găsit pe Dumnezeu; adoraţie sau dialog

Îmi aduc bine aminte de un moment din propria mea copilărie. Mama m-a întrebat dacă eu cred în Dumnezeu şi i-am răspuns că da, motivând în felul următor: dacă El există mă poate ajuta, dacă El nu există nu risc nimic. Pragmatismul acesta, care poate părea blasfemie, se întâlneşte şi la numeroşi adulţi, la cei ce se întorc spre Creator doar atunci când se află într-un moment de cumpănă şi când văd în Dumnezeu ultima şansă de salvare. Cum momente de cumpănă sunt destule în viaţa fiecăruia dintre noi, unii rămân credincioşi Celui care i-a scos la liman, alţii aşteaptă un nou moment pentru a deveni „credincioşi”.

Odată cu vârsta, nevoia de simple răspunsuri punctuale se transformă într-o stare, imaginea concretă se insinuează în gândire – însă mai des în simţire -, la fel ca şi în cele mai diferite acte de viaţă. Unul dintre parametrii comportamentului îl constituie predominanţa latenţei. Individul om ia foarte puţine decizii majore în viaţă, restul timpului petrecându-şi-l în siajul acestora. Spre deosebire de activităţile concrete, credinţa este rar urmarea unor hotărâri majore. (Deşi nici acest lucru nu este cu totul neobişnuit. Însă cele mai multe cazuri de acest soi se referă la trecerea de la o confesiune la alta.) Credinţa este năzuinţa individului om de a ajunge la răspunsurile mulţumitoare. Religia instituţionalizată îi devine un ghid şi îi oferă speranţă peste ceea ce poate nădăjdui în lumea profană, îi oferă protecţia apartenenţei la grup. Dialogul propriu cu eternitatea îi asigură apartenenţa de sine. Spunând că eu cred în Dumnezeu fiindcă El mă poate ajuta (varianta bună) sau, El neexistând, nu risc nimic, nu înseamnă încă de a-L fi şi găsit.

Diferitele religii se diferenţiază în special prin modul în care se raportează enoriaşii la Dumnezeu. Miturile fondatoare nu diferă esenţial, motiv pentru numeroase speculaţii în legătură cu mobilitatea civilizaţiilor străvechi, considerate izolate. Nici diferenţele doctrinare nu sunt uşor de decelat în fineţea lor de către un profan. Deosebirile de prăznuire, de ritual ţin şi de foarte multe caracteristici ale timpului şi ale locului. Probleme apar şi între rugăciunea prin prosternare şi cea exprimată din picioare. Anahoreţii Îl caută pe Creator în pustie şi în scobiturile stâncilor, alţii Îl găsesc în rugăciunea colectivă, unii Îl simt mereu alături, nepregetând a se întreţine în mod direct cu El.

Adoraţie sau dialog? Se poate adoraţie fără dialog? Prin rugăciune omul nu doreşte numai avantaje („Doamne, te rog să mă ajuţi să…”), nu vrea doar să-şi asigure viaţa de după viaţă, ci speră, aşa cum am spus, să primească şi răspunsuri satisfăcătoare la întrebările existenţiale. Prea puţini credincioşi ajung însă până aici. Treptele scării credinţei, foarte schematic prezentate, ar porni de la o justificare faţă de sine cerând absolvirea divină (de multe ori chiar şi prin tocmeală), trec la încredinţarea sufletului Domnului, până să ajungă la jinduirea de a ajunge la o contopire măcar temporară cu divinitatea din care şi omul s-a născut.

4. Timpul, pedeapsa dată lui Adam

Şi încă o precizare mi se pare necesară. Adam şi Eva au trăit în Eden un prezent nedefinit. Odată cu izgonirea din Rai, Dumnezeu a creat şi timpul finit, adică timpul în general, adică timpul oamenilor (care este diferit de timpul lui Dumnezeu). Ceea ce l-a obligat pe omul muritor să-şi gestioneze altfel viaţa decât atunci când se ştia nemuritor. Apărând prezentul încadrat de trecut şi de viitor, simţămintele individului om se schimbă în mod radical. Cunoaştem două tipuri de prezent:

– prezentul acţiunii, ceea ce fac nu pot înfăptui decât acum: doar acum pot să mă deplasez la Bucureşti. Dacă am făcut acest lucru ieri, atunci ieri a fost acum. De îmi propun să plec mâine la Bucureşti, nu învederez decât o ipoteză;

– prezentul afectiv, un prezent strivit de amintirile trăite sau aflate ale trecutului şi de viitorul ipotetic, care mă îndeamnă la acţiune.

 Prezentul afectiv se manifestă în întreaga mea conduită. Cum să-mi explic altfel – pe lângă  efectul şi al altor parametri – de ce astăzi călătoresc în tramvai către serviciu şi mă simt mulţumit de mine şi de lumea în care trăiesc, iar mâine, în acelaşi tramvai şi în aceleaşi condiţii de confort, străbătând aceeaşi rută zilnică, mă simt cu toate corăbiile scufundate?

Există doar câteva excepţii de la trăirea timpului afectiv. Acestea se petrec în ceea ce psihologia transversală numeşte clipa singură, clipa în care trecutul dispare şi viitorul dispare şi el. Clipă ce poate fi domoală, asemenea stării de otium a vechilor romani sau starea de reverie, cum o numim astăzi. Şi există şi o clipă singură tumultoasă, cea obţinută programatic în sex, precum şi o clipă singură apărută „din senin” ori căutată cu smerenie, aşa cum sfinţii părinţi ai bisericii au mărturisit scurte momente de contopire cu Dumnezeu în lungile lor rugăminţi din pustie. Aceasta este fericirea. Clipa care nu are trecut şi nu are viitor, care nu poate fi verbalizată, spre deosebire de bucurie, care este motivată de o reuşită („Mă bucur pentru că….”). Fericirea nu se pretează la „pentru că”. Pe cea mai înaltă treaptă a credinţei la acest moment se tinde.

5. Omul adamic, omul prometeic, omul faustic; orele astrale

Odată cu pedeapsa timpului mărginit, individul om îşi trăieşte viaţa după tipul său de activitate nervoasă superioară.

– Omul adamic se naşte, îşi construieşte trecerea prin viaţă după normele pe care şi le impune şi/sau îi sunt impuse, ştiind că sfârşitul îl va surprinde pe acest traseu;

–  Omul prometeic îşi subordonează timpul limitat unei misiuni pe care şi-o asumă, indiferent de consecinţe;

–  Omul faustic îşi impune un program de anvergură, pe care-l programează într-un interval planificat de el, astfel încât scurgerea timpului o percepe invers: nu cât a trăit, ci cât mai are până ce îşi termină cele planificate.

Sunt trei făgaşe diferite. Care se derulează până ce un element perturbator suficient de puternic să le spulbere sau să le devieze traseul.

Omul adamic se mulţumeşte cu viaţa pe care a primit-o şi caută satisfacţia în ea. Omul prometeic este martir prin vocaţie. Omul faustic este un creator. El are nevoie nu numai de meşteşugul profesiei, ci şi de ceea ce se numeşte inspiraţie. Inspiraţie de unde? Ştefan Zweig vorbeşte despre momente astrale pentru marile realizări care lasă urme în istorie şi în artă. Omul faustic se foloseşte de inspiraţie pentru a-şi răspunde la întrebările existenţiale. Câteodată reuşeşte să atingă prin artă clipa singură. Câteodată izbuteşte să o şi transmită. În cazul scriitorului, victoria sa cea mai mare este atunci când, pe parcursul unor rânduri, a unor pagini, mai rar a unor cărţi întregi, reuşeşte să-l rupă pe cititor de timpul limitat – pedeapsa pentru păcatul originar – şi să-l readucă în Eden. Inspiraţia nu are chip, nu are formă, nu este limitată de timp, asemenea fericirii, asemenea lui Dumnezeu. Inspiraţia nu este „pentru că”, inspiraţia este pentru că este.

Scriitorul nu este profet. Scriitorul este scriitor. Atunci când încearcă să-şi depăşească menirea şi să consilieze un conducător, scriitorul devine practician al unei ideologii. Cu rezultate mai degrabă catastrofale.

6. CARTEA – o iniţiere

Scriitorul îşi expune personalitatea prin povestire.

Dar fiecare lucru care se povesteşte a mai fost povestit. Cartea Sfântă conţine tot. De aceea, nici ea nu este limitată nici în timp şi nici în spaţiu. Cartea Sfântă este sursa iniţiatică, oferind treptat alte pilde în acelaşi fragment de text.

Ce rost ar mai avea să scriem şi noi, atunci când această operă există? Probabil, doar speranţa că vom găsi răspunsurile personale în calea iniţierii tocmai amintite. Şi de a le oferi altor oameni, care n-au ajuns nici ei mai departe pe drumul cunoaşterii. Este un dialog cu sine, prin El, şi cu ceilalţi, tot prin El.

(Ancheta „Scriitorii şi Biblia”, Revista Viaţa Românească, 8-9, 2008.)