Ce am spus (67)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.

(67.) „Acest extraordinar roman care este istoria omenirii”

– interviu cu prozatorul Gheorghe Schwartz –

< Până în 1988, când a apărut Anabasis, primul volum din fabulosul dvs proiect romanesc Cei O Sută, aţi publicat zece cărţi şi dl. Cornel Ungureanu vă remarcase deja “harul brevilocvenţei”, ca dar înnăscut în proza dvs. Ce a declanşat viziunea proiectului la care lucraţi deja de 20 de ani, ce element concret v-a provocat revelaţia întregului şi v-a fortificat curajul de a vă înhăma la cea mai mare construcţie, faraonică, aş zice, pe care a iniţiat-o literatura română până acum: toată istoria lumii văzută prin o sută de personaje de epopee?

– Pe lângă romane, până în 1988 am publicat şi trei volume de proză scurtă. Mai ales unul dintre ele – Maximele – Minimele (Dacia, 1986) – s-a bucurat de o recepţionare specială, fiind o minune că a putut să apară în acea perioadă. Textele din acel volum – reluate şi îmbogăţite în Paranoia Schwartz (Clusium, 1999) – au constituit pentru mine un fel de solfegii, de exerciţii pentru ce va urma. Observaţia lui Cornel Ungureanu a prins mai ales pentru cei ce îmi respingeau genul lung: „Nu mai scrie romane, tu la proza scurtă te pricepi!” (Apropo, cu Cornel Ungureanu ne asemănam foarte tare fizic, asemănare din care s-au născut numeroase confuzii, dar şi mai numeroase anecdote.)

În 1985, într-o noapte toridă de august, într-o perioadă când s-au adunat o mulţime de probleme peste mine, la fel ca şi asupra multor altora, m-am întrebat ce rost are să mai continui să peticesc la nesfârşit un sac gata să se rupă mereu altundeva? Neputând dormi, am făcut un calcul şi, considerând că un om devine părinte în medie la vârsta de 25 ani, am constatat că 100 generaţii ar acoperi 2500 ani, adică aproximativ de când avem istorie atestată. (Ce a fost înainte se pierde în mit ori, din, punct de vedere narativ, în S.F.)

Aveam patruzeci de ani, aveam publicate zece cărţi, pe lângă multe altele scrise, destule ratate, eram pe punctul de a termina cealaltă obsesie a mea, Psihologia transversală sau Filosofia comportamentului (care va apărea în primă ediţie în 2002), mi-am spus că eram copt să încerc aventura Celor O Sută. (După cum a remarcat Ioan Holban, pentru a pricepe scrisul meu, este bine să citeşti „psihologia mea”…) Iniţial, am crezut că totul mă va costa cinci-şase ani, însă mi-am dat repede seama că e vorba despre… trei decenii. Realitatea mi-a arătat că ultima socoteală n-a fost foarte greşită. Nu ştiu cât de conştient este cineva care-şi face planuri pentru un termen atât de lung, mai ales că nimeni nu poate bănui cât răgaz îi va îngădui Dumnezeu pe lumea aceasta. Oricum, din clipa aceea, toate reperele traiului meu s-au schimbat, îmi număr datele de calendar în funcţie de la Al Câtelea am ajuns, trăiesc speriat că nu voi apuca să termin de aşternut pe hârtie şi pe Al O Sutălea, ştiind că o maşinărie, oricât de minunată, nu poate funcţiona dacă îi lipseşte şi un singur şurub, citesc şi privesc lumea prin ceea ce s-ar putea răsfrânge în destinul personajului pe care tocmai îl acompaniez. Sunt prizonierul total al Celor O Sută, o întreprindere, iată, deloc brevilocventă – este vorba despre un total de peste 5000 de file – dar care mă obligă să restrâng fiecare biografie într-un număr limitat de pagini, o întreprindere lipsită de orice pragmatism fiindcă, chiar de voi avea norocul, poate nemeritat, să apuc să fixez ultimul punct, oricum nu voi mai avea răgazul să mă bucur prea mult de lucrul terminat.

< Pe parcursul scrierii celor şapte volume de până acum, nu aţi avut sentimentul că mergeţi contra curentului istoric: în timp ce proza modernă dedică volume tot mai masive unor unităţi tot mai mici de timp (Joyce – O zi din viaţa lui Leopold Bloom; Herman Broch – Noaptea morţii lui Vergiliu: Soljeniţân – O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, iar, la noi, Bălăiţă – Lumea în două zile etc.), dvs. aveţi ambiţia să îmbrăţişaţi între coperţile cărţilor întreaga istorie a lumii?

– Cele şapte volume de până acum sunt, de acum, mai mult de opt, cartea următoare, Secretul Florenţa, fiind deja în lucru la editura Curtea Veche. (Ca oricine, am şi eu superstiţiile mele: numele meu are opt litere, prenumele tot opt semne, toate cărţile mele din seria beletristică au titlurile formate din opt sau din două ori opt literere. Aş fi vrut ca şi Cei O Sută să apară în opt volume, dar odată ajuns la jumătatea lucrării, la Al Cinzecilea, mi s-a sugerat să nu mai vin cu „cărămizi” atât de groase, deoarece lumea nu mai are nici bani şi nici chef să mai cumpere opuri atât de voluminoase. Aşa că vor fi – dacă vor fi… – unsprezece volume. Acum sunt cronicarul tocmai Al Celui de Al Optzecilea… Şi vă mulţumesc pentru faptul că mi-aţi pus, iată, opt întrebări!) Eu mi-am luat în serios rolul de scrib, aşa că nu fac decât să notez vieţile în ordinea succesiunii lor. Totuşi, volumul VI, Axa Lumii, se deschide cu Al Cincizeci şi Optulea (940 – 1000 e.n.) – Juglans – şi se intitulează „Despre povestea unei clipe”, cele peste cincizeci de pagini petrecându-se într-adevăr într-o singură clipă. Sincer, când faci ceea ce fac eu, eşti dus de un canon care nu te prea lasă să alegi.

< Cum vă documentaţi pentru reconstituirea climatului de epocă şi a atmosferei istorice, mereu schimbătoare în fiecare volum, în ascensiunea spre istoria actuală a momentului în care scrieţi?

– Slavă Domnului, astăzi avem la dispoziţie surse infinite de documentare, problema cea mai complicată este selecţia informaţiilor şi încadrarea în timp a scribului. Spre noroc, în cei 2500 de ani, multe nu s-au prea schimbat în sufletul omului, ceea ce s-a modificat este butaforia, mentalităţile, precum şi capacităţile tehnice de a face bine sau rău. Şi mai este un noroc: urmărind treaptă cu treaptă acele destine, ajung să gândesc asemenea lor, să am aceleaşi temeri, un dialog asemănător cu eternitatea, aceleaşi repere ale speranţei.

< Ce dificultăţi majore aţi întâmpinat pe parcursul scrierii şi publicării celor şapte masive volume apărute până acum, de natură subiectivă, dar şi exterioare voinţei dvs.?

– Cei O Sută reprezintă pentru mine o bucurie atât de mare încât dificultăţile le uit. Am ajuns să sufăr fizic ori de câte ori sunt obligat să fac altceva decât să mă ocup de ei. Şi, din păcate, scribul este şi el un biet om, care are şi el o mulţime de obligaţii pe cât de prozaice, pe atât de cronofage. Da, timpul constituie dificultatea majoră. În privinţa publicării… A trebuit să lupt pentru fiecare apariţie, nu fiindcă volumul publicat ar fi modificat ritmul înaintării în proiect, ci pentru că orgoliul meu nu era satisfăcut. Pe măsură ce au trecut anii, ştiind că proiectul s-a transformat într-o certitudine (acum de 80%), scribul e mai liniştit, iar scriitorul tot mai mirat că lumea nu-l observă.

< Cum a receptat spiritul dominant balcanic al culturii noastre de azi epopeea dvs, mult mai apropiată de marile proiecte ale literaturii central europene? De ce v-aţi mutat cu volumul recent apărut Culoarul templier de la Editura Polirom (unde vă apăruse volumul precedent, Axa lumii, in 2005)  la Editura Curtea Veche?

– Generaţiile noastre trăiesc predominat în prezentul cel mai pragmatic, ceea ce implică numeroase jocuri pentru a te plasa într-o poziţie cât mai favorabilă a clipei. Cum eu nu am timp pentru acele jocuri, nu intru în vizorul celor ce ar fi chemaţi să se pronunţe. Despre Cei O Sută se scrie tot mai puţin, mai ales că noi, generaţia 70, ne-am pierdut criticii: unii ne-au părăsit de la început, alţii s-au dus în alte orizonturi. A mai rămas Ioan Holban. Oricum, exorcizarea mea din „lumea bună a literaturii române” nu mai poate schimba nimic din mersul acestei aventuri…, iar scribul n-are încotro şi trebuie să continue. Sigur că pentru asta îi trebuie sănătate şi… o editură. Cum eu sunt un om blajin, dar scriitorul din mine nu, acesta din urmă nu tace şi astfel s-a eliminat din jocurile grupurilor de interese. Modul cum am fost „expulzat” de la Polirom şi respins de Cartea Românească (unde şi acolo am publicat pe vremuri două cărţi, printre care şi volumul II – Ecce Homo – din Cei O Sută, premiată de breasla scriitorilor, ca de altfel şi Axa Lumii de la Polirom…) nu doresc să comentez[1]. Trebuie să mulţumesc editurii Curtea Veche, care m-a acceptat aşa cum sunt şi care nu s-a înşelat nici din punct de vedere economic, Culoarul Templier, deşi aproape total boicotat de critică şi în întregime de „critica mare”, aflându-se la a doua ediţie, după doar câteva luni de la ieşirea pe piaţă. Proiectul merge mai departe.

<În ce stadiu se află pregătirea următoarelor volume, ce surprize rezervaţi cititorilor dvs. şi când aproximaţi că va fi finalizat întregul proiect?

– Tot ce pot spune este că, fiind la Al Optzecilea, „mă aflu în grafic”. Volumul următor, Secretul Florenţa, va apărea anul acesta, tot la Curtea Veche, iar ultimul, al XI-lea, ar trebui să fie gata prin 2014. Dar astea toate nu sunt decât ipoteze, aşa cum întregul nostru viitor este doar ipotetic. Cert este doar că Primii Optzeci există de acum!

 <Ce motivaţie literară (sau de orice altă natură) v-a dat puterea să menţineţi coerenţa proiectului pe o perioadă atât de extinsă de timp, care coincide cu cei mai vitali ani ai vieţii dvs.?

– Nu cred că este vorba despre o motivaţie literară (sau de orice altă natură): noaptea de 15 spre 16 august 1985 mi-a oferit ideea acestui proiect şi totodată mi-a luat orice posibilitate de a mai renunţa la el. Este un lucru straniu ca atâta spaimă existenţială (şi nu numai) care m-a copleşit atunci să dea un asemenea rod. Mă simt ca un prizonier recunoscător într-un basm de aur, nu mai am de ales, merg mai departe în acel vis.

<Ce sentiment, idee sau atitudine importantă vă dă curgerea timpului de-a lungul istoriei pe care aţi cercetat-o? Spre ce curge timpul şi umanitatea, dle. Gheorghe Schwartz, in istoria mare şi în epopeea dvs.?

– Atunci când am început acest drum, mi-am închipuit că voi da şi de perioade liniştite, în care să pot plasa şi poveşti lirice. Am constatat, cu uimire şi groază, că nici un singur timp al lungii scurgeri nu a fost lipsit de războaie, de măceluri, de crime oribile şi că, în ciuda acestora şi paralel cu acestea, au avut loc şi fapte de mare puritate sufletească. (Eu mă laud, după toate astea, că am avut parte de un noroc unic: născut în 1945 – trebuind ca părinţii mei să amâne conceperea mea din cauza lui Hitler -, de peste 63 de ani, am fost scutit de război, în sensul clasic al cuvântului.) Am învăţat din această experienţă că prezentul nu este decât o verigă şi că suntem meniţi de a juca rolul de za în lungul lanţ. Şi chiar dacă omenirea nu a devenit mai bună (repet mereu: cine ar avea dreptul să se laude astăzi că este mai moral decât a fost „barbarul” Socrate cu două milenii şi jumătate mai devreme?), şi chiar dacă omenirea a dovedit că nu reuşeşte să înveţe nimic din propriile-i greşeli, şi chiar dacă posibilităţile tehnice de astăzi sunt capabile să facă mai mult rău (dar şi mai mult bine), omenirea reprezintă o mereu repetabilă poveste cu prinţi şi zmei, cu zâne şi domniţe, cu monştri şi cu mari rataţi revendicativi, o poveste care ne dovedeşte că tot ce a fost va mai fi şi tot ceea ce este sus este şi jos, aşa cum ne-au învăţat înţelepţii lumii. Şi, repet, este reconfortant să ştii că reprezinţi un procent din acest formidabil spectacol. Mai mult nici nu putem spera, pentru că întrebările Trismegistului rămân la fel de actuale şi ele: „Cine suntem? „Unde ne aflăm?” şi „Încotro ne îndreptăm?” Cei O Sută ne înfăţişează măcar o parte din acest drum.

(Ion Zubaşcu în revista Acolada, nr. 1, ianuarie 2009.)

[1] Totuşi, nu mă pot abţine să nu adaug acum, în 2019, când şi ultimul volum din ciclu a apărut de şase ani şi când cele unsprezece volume au strâns vreo cincisprezece premii, crezând că refuzul din 2006 a fost uitat, i-am propus patronului editurii Polirom un alt roman. Mi-a dat de înţeles că editura Polirom nu publică pe oricine…

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.