Ce am spus (7)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.

(7) Ce gândeşte, ce scrie tânărul scriitor

„Singura şansă este să te iei în serios”

<Ţi-aş propune să începem discuţia chiar de la locul unde ne aflăm acum, de la Arad.

Ce reprezintă pentru tine acest oraş în care trăieşti, munceşti şi scrii de multă vreme?

Aradul beneficiază de o tradiţie culturală pe care o au puţin oraşe în ţară şi caută în prezent, prin truda multor oameni de cultură, să onoreze această tradiţie. Pornind de la acest aspect, să-i zicem particular, ar fi de vorbit despre scriitorul dintr-un oraş mare lipsit de revistă, scriitor ce ajunge, volens-nolens, la nişte adevărate transformări psihice.

<În ce-ar consta ele?

Am scris odată o carte rămasă în manuscris despre condiţia unui asemenea scriitor şi am de gând s-o continui cu o alta despre un scriitor care a publicat o carte şi a rămas în acelaşi mediu. Singurul epitet ce i se poate atribui unei asemenea situaţii este „înduioşător”. De aici, de multe ori se ajunge la tragic sau la ridicol.

<Ţi se pare că revistele literare din ţară nu sunt destul de deschise şi pentru scriitori din oraşe lipsite de revistă?

Sunt, dar nu suficient. Distanţa, nu doar în spaţiu până la ele, creează o stare de spirit anume – aceea a ameninţării de a fi etichetat drept „provincial”. Şi sunt mai multe grade ale provincialismului: al timişoreanului este de gradul întâi (faţă de bucureştean), al arădeanului de gradul al doilea (faţă de timişorean) ş.a.m.d.

<Crezi că această stare de spirit creată – sunt convins – de multe ori prin autosugestie, poate determina cariera unui scriitor?

Într-o ierarhie în care criteriile sunt foarte labile, acest lucru contează. Nu însă şi pentru un scriitor mare şi adevărat.

<În Arad există, după câte ştiu, destul de mulţi scriitori cu cărţi apărute.

Da, oraşul nostru a dat în ultimii ani vreo douăzeci de cărţi semnate Florin Bănescu, Vasile Dan, Cornel Marandiuc, Horia Ungureanu, Mihai Traianu sau Dorel Sibii, Foarte mulţi alţii vor debuta în curând. Semnificativ este şi faptul că unii dintre aceşti arădeni au obţinut premii de debut de la edituri din diferite regiuni ale ţării.

<Atunci?! Poţi nega emulaţia spirituală din acest oraş?

Nu o neg, dar cred că ea poate deveni mai puternică.

<N-am înţeles prea bine ce înţelegi prin „provincialism”. Ai putea fi mai clar?

Provincialismul, poate fi analizat din două unghiuri: primul – cum eşti văzut, al doilea – cum te vezi tu. Primul ţine de prezent, al doilea de perspectivă. Primul se materializează prin ignorare în multe din înşiruirile posibile, prin lipsa „propagandei”, prin acces limitat la emisiunile radio-televizate, la mesele rotunde ce se organizează – unde nu suntem prezenţi nici ca subiecţi, nici obiecte de discuţie – lucruri care nu reprezintă o nenorocire pentru scriitor, dar nasc nemulţumiri omului.

<Şi, în perspectivă, la fel vezi lucrurile?

Singura şansă este să te iei în serios, să fii convins, chiar şi în ciuda tăcerii din jur, că ai dreptate, că scrii bine.

<Toate aceste consideraţii crezi că sunt valabile şi în cazul prozatorului Gheorghe Schwartz?

Odată ce eu am făcut aceste afirmaţii, da. Ar fi o ipocrizie să spui că tu eşti mai frumos decât ceilalţi când nu eşti. Singurul lucru pe care îl încerc mereu este să nu fiu ridicol. Alţii, în situaţia mea, au plecat spre oraşe mari, cu edituri şi reviste, cel mai adesea pierzând din punct de vedere al scriitorului. Eu am rămas în Arad, dar crezând în continuare că talentul nu iese oricum la suprafaţă, cum adesea se spune. Şi o spun tocmai cei care au reuşit, având drept argument faptul că nu pot fi contrazişi.

<Spune-mi sincer, crezi că ai scrie mai mult şi mai bine dacă ai locui într-un oraş cu edituri şi reviste?

Nu ştiu. Partea tristă este că, şi dacă n-aş scrie mai bine, s-ar vorbi mai mult despre mine.

<Se pare că te interesează gloria momentului.

Ca scriitor – nu; ca om – da.

<Există, în cel care eşti, o aşa tranşantă dihotomie între om şi scriitor?

Da. Ca scriitor, cred că am dreptate; n-aş putea pune pe hârtie ceea ce nu gândesc. Ca om, greşesc adeseori. Speranţa mea e ca alţii să nu sufere în urma acestor greşeli. N-am, ca om, siguranţa pe care o am ca scriitor.

Ce este cu această siguranţă?

Dacă nu eşti foarte sigur, fiind şi timid, ţi-ar fi teamă să ieşi în lume.

<Din ce se naşte ea, siguranţa scriitorului?

Porneşte dinăuntru. Adausul ce vine din afară trece imediat asupra omului. De aceea scriitorul nici nu poate suferi din pricina uitării, dar omul poate.

<Care crezi că este sporul de noutate adus de proza deceniului opt?

Problema se pune diferenţiat pentru prozatorii deceniului opt faţă de cei din deceniul trecut. Ei au pornit împreună, s-au cunoscut, au citit cam aceleaşi lucruri. Noi nu ne cunoaştem, ne întâlnim rar, avem lecturi diferite, fiind – din acest punct de vedere, cel al bogăţiei şi diversităţii lecturilor – avantajaţi faţă de cei dinainte. Este, deci, inevitabil să scriem diferit. Ceea ce aduce în plus o parte a prozei tinere de azi (cea în care cred) este refuzul de a bătători la nesfârşit aceleaşi căi, de a căuta subiecte mai puţin atinse până acum.

<Care sunt căile pe care mergi tu?

Poate că ar trebui acum să vorbesc despre un avantaj al „provinciei” şi al depărtării de orice „grupare”. În linişte, am scris şi continui să scriu pe nişte „meridiane” care-mi aparţin. Mi-am impus anumite linii directoare pe care încerc să le respect şi, bineînţeles, am teme predilecte, foarte iubite. Principala este justiţia – cea instituţionalizată faţă în faţă cu cea individuală. Mai mult sau mai puţin „codificată”, această temă apare în majoritatea prozelor pe care le-am scris.

<Pentru orice prozator, raportul dintre realitate şi intenţie, între puterea de a imagina şi necesitatea de a te documenta este o problemă deosebit de însemnată; ea a făcut, de altfel, obiectul multor discuţii în ultimii ani.

Lucrurile sunt îndeajuns de clare: proza lipsită de invenţie nu e proză. Cu toate acestea, sunt destule cărţi în care se povestesc doar evenimente interesante din viaţa autorilor, dar care pe mine, ca proze, nu mă interesează deloc. Mi-am impus, de aceea, pornind de la această capcană, crearea unui spaţiu care, deşi fixat geografic, să-mi aparţină.

<Cum anume?

Sunt scriitori care au creat spaţii imaginare din cărţi geniale sau pastişe, populându-le după forţa imaginaţiei fiecăruia, dar clădindu-le, de fapt, pe un joc. Eu am început un ciclu despre Lugoj, păstrându-mi libertatea totală de a crea situaţii şi personaje, în primul rând simboluri, dar ţinând cont de o tradiţie foarte exactă şi de nişte particularităţi câştigate de acest oraş de-a lungul unei întregi istorii, particularităţi pe care ar fi păcat să le ignorăm.

<Scrii mult? Ai un ritm constant de scris?

În afară de ceea ce am publicat până acum, mai am vreo zece cărţi scrise neieşite la lumină din pricina unei defectuoase colaborări cu editurile. Unele nu le voi mai publica (din propria-mi dorinţă), altele, poate, vor apărea, dar nu ştiu dacă îmi vor mai oferi mari satisfacţii. În privinţa ritmului de lucru, nu trebuie uitat că sunt profesor şi am o familie. Dar chiar şi aşa, scriu zilnic. În concedii, chiar 5-6 pagini pe zi. În rest, citesc, atât marea literatură de pretutindeni, cât şi literatura noastră de azi. Mă simt foarte ataşat de toţi confraţii, îi iubesc de la distanţă, cu gândul şi dorinţa de a ne cunoaşte mai bine, de a ne citi mai sincer.

<Ce crezi despre reportajele pe care le-ai scris?

Cred că ceea ce am scris în reportaje nu puteam scrie în ciclul despre Lugoj. În primul rând pentru că reportajul este, vrând-nevrând, descriere care trebuie să fie cât mai sinceră. El urmăreşte un scop imediat şi foarte explicit. Proza de ficţiune are bătaie lungă. Deosebirea dintre ele nu e de valoare, ci structurală.

<În ce stadiu se află, în prezent, colaborarea ta cu editurile?

Am găsit multă înţelegere la Editura Eminescu şi sper să n-o spun într-un ceas rău. Va apărea, în toamna aceasta, partea a doua a ciclului lugojean, un roman independent, numit A treia zi. Scriu, şi sunt aproape de a preda al treilea roman din ciclu, Spitalul – care e scris în cu totul altă manieră decât celelalte. Mizez foarte mult pe această carte pentru că sper că ea va apărea la o vârstă când trebuie neapărat să intri în rândul scriitorilor buni – vârsta la care Eminescu încetase să mai scrie, vârsta la care trebuie să-ţi pui probleme de bilanţ şi, mai ales, vârstă la care, dacă n-ai dat măcar o carte importantă, e puţin probabil că ai s-o mai dai, o vârstă, în sfârşit, la care, tu chiar nu te mai poţi amăgi cu amânările.

(Dan Mucenic, în revista Luceafărul, 15 septembrie 1979.)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.