Ce am spus (70)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.

(70.) La ce bun o istorie a literaturii române, azi?

1. Prima întrebare care se pune este: „Despre ce istorie a literaturii este vorba?” Despre o istorie sentimentală? Despre o istorie sub formă de dicţionar? Despre o istorie critică? Despre o lucrare strict bibliografică?

În principiu, orice istorie a literaturii poate deveni un instrument de lucru. Chiar şi una vădit părtinitoare: aceea poate face trimitere la mentalităţile momentului, la grupurile de interese dintr-o anumită etapă istorică, la percepţia pe care vor s-o acrediteze respectivele grupuri asupra ierarhiilor literare contemporane lor. O asemenea lucrare poate juca rolul unui document de epocă.

2. A doua întrebare ar fi: „Se mai poate scrie astăzi o istorie a literaturii române?” Multele luări de poziţie din ultima vreme au arătat că o asemenea întreprindere a devenit imposibilă pentru timpul îngăduit pe acest pământ unui singur om. Nici măcar o personalitate de mare autoritate nu ar avea dreptul moral să supervizeze munca unei echipe care să se înhame la un astfel de travaliu, pentru că doar autoritatea nu ţine loc de informaţie exhaustivă, iar informaţia exhaustivă a devenit, după cum s-a afirmat, imposibilă. Cum, într-adevăr, cele mai multe încercări de acest soi sunt realizate de un colectiv trecut pe coperta exterioară ori interioară sau de „negrii” care nu sunt pomeniţi niciunde, cel ce îşi asumă opul ne oferă tot doar un document de epocă. (Necesar şi acela pentru istorici. Dar strict pentru istorici.)
3. Cum valoarea literară nu se poate măsura nici cu centimetrul şi nici cu o altă unitate de măsură, decât tot prin subiectivismul celui ce face aprecierea, din punctul de vedere al abordării pozitiviste, critica literară nici nu este o ştiinţă. Ea este un îndrumar, un ghid pentru consumatorii textelor scrise. În epoca publicităţii, ea are o mare valoare comercială, pe de o parte şi poate influenţa moda în domeniu, pe de altă parte. Cât de subiectivă este critica literară în general şi „istoriile” în special o dovedeşte modificarea permanentă a „ierarhiilor” pe parcursul timpului: scriitori care ieri au primit Premiul Nobel astăzi pot fi total uitaţi; lucrări pe care elevii sunt obligaţi să le studieze azi, mâine nu mai pot fi găsite în manuale; scriitori care apar acum în mai toate tabloidele, mâine s-ar putea să nu mai aibă loc nici măcar într-o notă de subsol.
4. N-ar trebui ignorată nici reacţia scriitorilor. Cei comentaţi pozitiv vor considera lucrarea corectă, cei criticaţi sau – mai rău – ignoraţi o vor lua ca un afront personal. Cum autorul oricărei istorii literare are parte de alibiul subiectivităţii, la fel şi scriitorii (comentaţi sau nu) au dreptul de a fi subiectivi. Scrisul este limbaj, iar limbajul nu este numai o formă de comunicare şi nici numai un suport al gândirii, ci reprezintă o formă de exprimare a personalităţii. Ignorând cele exprimate de cineva, îi ignori personalitatea. Ori nimeni – scriitor ori nu – nu va accepta că personalitatea sa nu este suficient de importantă pentru a fi remarcată. (Celor timizi le e teamă să se expună, preferă să nu fie observaţi. Însă teama aceasta apare tocmai din faptul că nu suportă a fi ignoraţi.) Cu cât un autor se simte mai flatat ori mai jignit de cum se regăseşte într-o istorie literară, cu atât îi dă mai mult credit celui ce a scris acea lucrare.
5. Pentru că vorbim despre „o istorie a literaturii române, azi”, este cazul să fixăm un asemenea demers la momentul de acum. (Însă o lucrare de acest gen – care este adresată doar prezentului – este minoră prin definiţie. Doar că, în adâncul sufletului, nimeni nu-şi propune să scrie doar pentru acum, ci cel puţin pentru veacurile ce vor veni. Un ratat sau un scriitor considerat ratat ori ignorat, dacă e cu adevărat scriitor şi are puterea să continue, îşi va găsi mobilul în credinţa că nu este înţeles de contemporani, dar că toţi cei ce vor urma îi vor descoperi adevărata valoare.) Dar strict pentru „acum”, trebuie spus că „o istorie a literaturii române, azi” are alte consecinţe decât, de exemplu, cea apărută în perioada totalitară. În vremea cenzurii ideologice, plasarea într-o istorie (sau într-un dicţionar) îţi folosea drept umbrelă faţă de autorităţi. O umbrelă fragilă, care nu te apăra de fulgere şi tunete, însă te putea feri de ploile mărunte. Acum, dacă apari într-o istorie, ai şanse să fii recunoscut că faci – sau că nu faci – parte dintr-un anumit grup. Asta, din punctul de vedere al succesului de moment este important: nu te mai închide nimeni dacă nu-i placi lui X, dar dacă acel X are astăzi una, două sau zece funcţii, dacă te mângâie pe creştet, ai toate şansele să apari şi pe micul ecran şi să povesteşti în ziarele de mare tiraj care-ţi sunt relaţiile cu mama ta. Pentru istoria, literaturii aşa ceva nu este relevant, dar într-o societate de consum da. Pentru că una este să beneficiezi de o repetare obsesivă a numelui tău şi să-ţi vinzi cărţile în tiraje mari, eventual să te regăseşti şi în traduceri, şi alta este să fii obligat să lucrezi una sau două norme şi să devii scriitor de duminică. Iar avantajele adiacente, de pildă deplasările mai mult sau mai puţin oficiale în străinătate, te pun în legături personale cu personaje din domeniu, singura posibilitate de aici de a te face cunoscut şi peste hotare. Din punctul acesta de vedere, competiţia devine neloială. Încă o dată: cititorul din blocul X7, apartamentul 9, nu-i va citi pe nici unul dintre autorii „istoriilor…”, dar scriitorii incluşi acolo vor fi popularizaţi de către mai toată media, asemenea unei anumite mărci de pastă de dinţi, iar numele respective îi vor intra în subconştient şi cetăţeanului din blocul X7. Care le va recunoaşte, ca pe nişte cunoştinţe, când va da de ele pe coperţile expuse pe un stand stradal. (Chiar şi expunerea pe un stand stradal reprezintă un succes al managementului.)
6. Când spiritul de gaşcă manipulează istoriile literare – iar acum lucrul acesta a devenit regulă – atunci nu mai rezistă nici alibiul subiectivităţii.
7. Un alibi, totuşi, trebuie să-l apere pe un autor de istorii literare care ar pretinde că nu este nici subiectiv şi nici mânat de interese de grup. Acel alibi nu poate fi decât o formă specifică de paranoia.
8. Revenind la întrebarea din titlu: „La ce bun o istorie a literaturii române, azi?”, cred că orice instrument de lucru este oportun, măcar ca document al unui anumit moment. Pentru majoritatea publicului, fie că este format din studenţi, profesori sau simpli iubitori de carte, un dicţionar bio-bibliografic rămâne cea mai valabilă sursă de informare: acesta poate fi mult mai complet, mult mai obiectiv şi lipsit de conotaţiile (voit sau nu) partizane.

(Ancheta „La ce bun o istorie a literaturii române”, în revista Orizont din 27. 09. 2009.)