Ce am spus (73)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.

(73.) Nichita – un brand de asociere pentru celebritate

„Sămânţa este sacră, cum vă zic!

Cuvintele în jurul ei sunt un nimic!”

(Nichita Stănescu)

Recunosc spăşit că, deşi am intrat în viaţa literară de patruzeci de ani, după absolvirea facultăţii, deşi am cunoscut majoritatea scriitorilor care se manifestau pe atunci, nu l-am văzut niciodată în carne şi oase pe Nichita Stănescu. Asta poate şi pentru că repartiţia ministerială m-a aruncat la Arad, iar drumurile mele – dese – la Bucureşti se mărgineau la a mă întâlni în redacţiile de pe Ana Ipătescu şi de pe Nuferilor cu femeile de serviciu (trenul meu sosea dimineaţa devreme), înainte de a afla că redactorul care mi-a dat întâlnire nu va veni în ziua aceea la sediu. Până spre seară, când aveam trenul de întoarcere, reuşeam, totuşi, să mai intru în vorbă cu câte un maestru. Pe Nichita Stănescu nu s-a nimerit să-l întâlnesc. De vină este poate şi spaima mea (tot mai accentuată) faţă de localurile publice, ceea ce m-a făcut să nu particip la viaţa boemă şi să nu fac parte din nici un grup de autori. Viaţa e scurtă, iar ambiţiile mele literare s-au îndreptat, de la început, spre proiecte mari, aşa că a trebuit să aleg între a scrie ceea ce doresc să scriu sau în a-mi fi managerul propriei opere, fiind convins că pentru amândouă nu este timp.

Nichita Stănescu a făcut parte dintr-o generaţie norocoasă: după mica deschidere din 1965, odată cu condamnarea proletcultismului, a apărut o nişă în care s-au putut exprima ceva mai liber timp de câţiva ani – până la îngrozitoarele Teze din 1971 – mai mulţi autori interzişi până atunci, însă şi noii scriitori înarmaţi cu forţa talentului şi a tinereţii. Numele acelea au adus apă într-un deşert de peste douăzeci de ani de gâtuire brutală a libertăţii identităţii personale. În lipsa internetului şi a dialogului cu alte ţări, am avut surpriza unor traduceri valoroase, încât în faţa uşilor librăriilor „închise pentru preluarea mărfii” se formau cozi lungi. În tăcerea din nou tot mai apăsătoare odată cu creşterea cultului lui Ceauşescu, cu Tezele de la Mangalia, lumea mai căuta speranţa în cărţi. Mai ales în ceea ce a reuşit să treacă de cenzură. (Pe lângă faptul că, uneori, nu ştiu din ce motiv, şi cenzura se mai lăsa păcălită.) Astfel a venit Generaţia 60, readucând o fărâmă de normalitate într-o lume profund bolnavă. Pe lângă Marin Preda şi Eugen Barbu (Petre Dumitriu fugise, deci „nu mai exista”), au sosit Nicolae Breban, D.R.P(opescu), Augustin Buzura, Fănuş Neagu, Constantin Ţoiu, George Bălăiţă în proză, Nichita Stănescu şi Adrian Păunescu, iar puţin mai târziu Ana Blandiana şi Mircea Dinescu în poezie. Ştiu, această listă este extrem de eterogenă, plus că tot atunci au mai fost şi alţi scriitori importanţi (Mazilescu, Dimov, Baltag etc. etc. etc.). Am amintit doar primele personalităţi fiindcă acelea au avut şansa de a intra repede în conştiinţa publicului larg – şi, în mod cert, publicul era foarte larg, ţinând cont de tirajele la care astăzi nici n-am mai putea visa. O întâlnire cu asemenea personalităţi se transforma într-un eveniment.

Unele dintre acele celebrităţi au preferat să privească lumea de pe soclul lor, cei mai mulţi, însă, au recurs la dese „băi de mulţime”. Sigur, Casa Scriitorilor mai avea restaurantul pentru ea, mai exista „masa lui Eugen Jebeleanu” sau colocviile în jurul fumului gros şi al aburilor de alcool nu foarte scump. Pe lângă oamenii de succes se învârteau, ca întotdeauna în istorie, o mulţime de trepăduşi, genii fără operă sau pur şi simplu beţivi notorii. Nichita Stănescu a fost, mi s-a spus de la cei care i-au stat într-adevăr în preajmă, un generos, gata să zăbovească la un pahar cu mai oricine. „Nu chiar cu oricine!”, mi-au atras atenţia cei ce l-au cunoscut mai mult decât de la două pahare de vin. Da, dar asta nu se mai prea ştie. De aici şi „Brandul Nichita”.

Este incredibil câtă lume vorbeşte astăzi despre „Nichita”, cei mai mulţi fără să fi citit vreodată un vers de-al poetului. Este incredibil câtă lume se laudă că a fost unul dintre „apropiaţii lui Nichita”, unul dintre „intimii lui Nichita”, ba chiar „prietenul de suflet al lui Nichita”! Într-o ţară cu o cultură conjuncturală, unde ierarhiile oficiale se stabilesc în locuri fără legătură cu arta, iar cele profesionale direct la cârciumă, numărul musculiţelor care se laudă că au fost alături de „Nichita” este firesc să crească odată cu postumitatea lui Nichita Stănescu. Să pretinzi nu numai că l-ai cunoscut pe „Nichita”, ci  că i-ai fost chiar foarte apropiat a devenit un adevărat brand de asociere la celebritatea poetului. Un fel de rapt moral. Aceşti indivizi – mult mai mulţi decât ar fi putut întâlni poetul într-o singură viaţă – nu vor vorbi niciodată despre El, ci doar despre ce au spus, ce au băut şi ce au făcut ei atunci când se afla de faţă „Nichita” (niciodată Nichita Stănescu!).

După 1989, o vreme, prestigiul scriitorilor celebri din Generaţia 60 a mai persistat în rândurile populaţiei. O parte au devenit academicieni, alţii au fost folosiţi în luptele politice pe post de bibelou cu sclipici. Pe urmă nu s-a mai stat la cozi la librării, iar micul ecran a devenit decisiv în management, inclusiv în cel cultural. Astăzi s-a ajuns la situaţia că un volum să fie considerat obiect de lux, lumea a devenit mai pragmatică, se citeşte tot mai puţină beletristică. Ceea ce nu scuză cu nimic cifra de 30% dintre români, care au declarat la sfârşitul anului 2009 după Cristos că n-au citit în viaţa lor o carte. Astăzi, scriitorii îşi au ierarhiile lor, lumea de pe stradă cele ale televizorului, oficialităţile îi împart şi pe oamenii de cultură în băsescieni şi antibăsescieni. Am fost mereu revoltat când te miri ce hahaleră (vorba unui celebru „filosof născut”) a făcut caz de prietenia sa cu Nichita, eu socotind nu numai o jignire la adresa poetului, ci şi la adresa întregii literaturi române o asemenea asociere. Acum nu mai sunt atât de pornit: odată cu noile criterii, să te lauzi că eşti în relaţii strânse cu un scriitor mare, fie el şi Nichita Stănescu, nu mai poate stârni admiraţia decât tot unui aspirant la gloria literară. Pentru parvenirea socială e mult mai profitabil să te lauzi că faci parte din anturajul unei vedete de televiziune sau a unui milionar campion în a spune bancuri cu Bulă. Câtă lume mai aspiră azi la un rang în ierarhia culturală? Păi, dacă şi aşa „Nu e om să nu fi scris o poezie…”

Nichita Stănescu a fost, mi s-a spus de la cei care i-au stat într-adevăr în preajmă, un generos, gata să zăbovească la un pahar cu mai oricine. „Nu chiar cu oricine!”, mi-au atras atenţia cei ce l-au cunoscut mai mult decât de la două pahare de vin. Da, dar asta nu se mai prea ştie. De aici şi „Brandul Nichita”. Care pentru idealiştii oameni de cultură va dăinui, iar pentru pragmaticul „om de bine” nu va mai spune, în curând, chiar nimic.

Şi, poate, astfel se va ajunge la normalitate. Doar cel ce se va lăuda cu amiciţia cu Nichita va mai stima pe undeva frumosul – chiar de va privi prin efracţie în interiorul Paradisului. El va face diferenţa faţă de cel pentru care Nichita va fi un nume indiferent („Nichita… Am auzit de el. Cum l-a mai chemat? În clipa asta nu-mi aduc aminte”).

N.B.

Un lucru îmi mai dă, totuşi, speranţă: să pretinzi că ai fost între prietenii poetului Nichita Stănescu, printre prietenii lui „Nichita”, rămâne un semn de nobleţe. Am avut ocazia să văd pe micul ecran celebrii rechini ai presei, oameni cu multă popularitate, cu influenţă şi bani mulţi, că se declară, în primul rând, scriitori. Poate că Brandul Nichita va rămâne, totuşi, un vis de mărire.

(„Text inedit, ianuarie 2010” în „Râsu’-Plânsu’ lui Nichita Stănescu”, ediţie alcătuită şi îngrijită de Laurian Stănchescu, Editura Brumar, 2010.)