Ce am spus (75)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.

(75.) Despre puterile şi slăbiciunile cititorului actual

Am să încerc să răspund sub forma unui interviu.

Aşadar:

• Ce i-aţi reproşa cititorului actual, ce vă nemulţumeşte la el?

– Eu cred că cititorul actual, ca orice cititor, n-are nici o obligaţie faţă de un autor anume, aşa că ar fi chiar inimaginabil să-i reproşezi ceva. Cititorul nu mi-a cerut să scriu, cum aş putea eu să-i caut de vină ori  să-i solicit ceva?

• Tehnicile de seducţie prin scriitură trebuie ele să fie mai elaborate acum pentru a contracara efectul seducţiei mediatice?

– Am făcut multă jurnalistică, am şi predat, la universitate, ştiinţele comunicării şi din experienţa mea pot să spun că între scriitor şi ziarist sunt multe asemănări, dar şi mai multe deosebiri. Jurnalistul ştie că face o muncă efemeră, scriitorul visează dăinuirea. Cititorul nu va putea substitui beletristica articolului de ziar, emisiunii radiofonice, programului de televiziune sau comunicării virtuale. Să încerci să-l înlocuieşti pe unul cu celălalt este ca şi cum ne-am strădui să transformăm un bar într-o cofetărie. Fiecare are alt scop şi alţi clienţi.

• Încercările de a seduce cititorul denotă slăbiciunea sau forţa acestuia?

– Scriitorul încearcă, în primul rând, să se seducă pe el însuşi. Dacă scrii pentru „a seduce cititorul”, înseamnă că ai găsit în aceasta un job şi nu o necesitate, că poţi să treci cu uşurinţă la alt job, când clienţii respectivei meserii sunt mai uşor de cucerit. Să „seduci cititorul” poate fi un joc (cu tema „literatură”), însă, de cele mai multe ori, un asemenea joc se transformă în prostituţie.

• Suferă literatura de o diminuare a numărului cititorilor ei? Cantitativă? Calitativă?

– Calitativă doar pentru cei care vor să „seducă cititorul”. Cantitativă? Câţi cititori a avut Dante la vremea sa? Dar Cervantes? Cu toate astea, cu toate riscurile, cred că ei au fost autori ceva mai importanţi, chiar şi calitativ, decât Sandra Brown. Bine, veţi zice, pe vremea primilor doi nu exista o difuzare a cărţii ca acum. Dar Kafka? A reuşit el în timpul vieţii sale, să „seducă cititorul”? (Până la urmă, lucrurile tind să se aşeze şi cantitativ: cititorii lui Dante, puţini într-un singur moment, se adună cu cei puţini din alt moment şi cu cei puţini dintr-al treilea moment. În timp, vor fi mai mulţi decât avalanşa de consumatori de carte comercială, care se epuizează odată cu moda respectivă.)

• Într-un proces intentat cititorului pentru insuficienţele sale de statut, aţi alege partea acuzării sau pe cea a apărării?

– Încă o dată, cum pot eu să mă joc de-a judecata cu cititorul – pe care-l consider un om liber să citească sau nu?

• Este corect să vorbim de cititor în general? Este cititorul actual decelabil, ierarhizabil?

– Ca în orice activitate omenească, şi între cititori există deosebiri: pasionaţi, plictisiţi, culţi, socotind cititul un hobby, socotindu-l un divertisment etc. Ca să nu mai vorbim despre cititorii profesionişti. Numai că, printre toate aceste categorii – pe lângă încă multe altele – n-ar fi de bun simţ să producem ierarhii. De ce să-l punem pe o treaptă mai jos pe pasionatul de literatură poliţistă decât pe cel apt să citească un eseu până la capăt? E loc pentru fiecare: şi pentru profesorul universitar şi pentru tinichigiu. (Asta chiar dacă ultimul este preferatul puterii actuale.)

• Credeţi că scriitorii sunt mai deschişi acum, în plină epocă postmodernă, la mai multe compromisuri pentru cititor?

– Din nou ne întoarcem la autorul care a găsit din scris o meserie, în contradicţie cu scriitorul care se amăgeşte că a umple pagina albă este nu numai meseria, ci şi menirea sa. (Cu menţiunea că nici mulţi dintre aceştia din urmă nu sunt neapărat genii…)

• S-a schimbat relaţia dintre scriitor şi cititorii săi datorită dezvoltării tehnologiei? Aduc noile medii de difuzare a scrierilor (site-urile, revistele şi blog-urile literare) o mai mare apropiere? Este aceasta benefică? Cui anume?

– Da, s-a schimbat. În primul rând că posibilităţile de accesare sunt incomparabile şi cititorul îşi găseşte cu mult mai puţine eforturi lucrările căutate, chiar şi eforturile materiale sunt mai mici, oricât de scumpe au devenit cărţile şi în România: astăzi un op nu mai costă cât o pereche de boi. Şi apropierea poate fi mai mare între cititor şi scriitor, scriitorul putând avea feed-back prin site sau blog. Numai că, în mod curent, doar autorul specializat în bestseller este foarte interesat de sugestiile primite. Într-o telenovelă se poate ca naraţiunea să decurgă după cerinţele publicului, astfel încât Esmeralda Candelaria să nu se mărite cu Juan Jose, ci cu Juan Pablo. Ceilalţi autori se mulţumesc doar cu faptul că li s-a dat atenţie şi sunt şi mai mulţumiţi dacă sunt lăudaţi. Scriitorul adevărat este orgolios. Nu cred în aşa-zisa modestie a artistului.

• Portretul robot al cititorului dumneavoastră ideal.

– Pentru bărbaţi, să aibă 1,75 m. înălţime, 70,2 Kg., ochii negri şi mustăţile pana corbului. Dacă cititorul este femeie, doresc să aibă părul negru şi… Păi, nu eu îmi aleg cititorul, ci el mă alege – sau nu – pe mine. De aceea, nu exclud să mă citească şi pe mine chiar şi cineva de 1,68 m. înălţime sau chiar şi unul de 2,08 m.

• Cât de mult vă gândiţi la cititor atunci când scrieţi?

– Atât cât să sper să mă înţeleagă. Pe lângă multe altele, dacă nu este realizat ca un simplu job, scrisul este şi catarsis, şi comunicare, şi suport al gândirii etc. Or, fiind şi comunicare, niciun individ normal nu se adresează unui zid, unui coş de gunoi, unei pietre sau unui peşte, fiindcă ştie că de acolo n-o să primească nici un răspuns, nicio aferentaţie inversă. Totuşi, scribul nu este la şcoală, el nu răspunde doar la întrebările ce-i sunt puse. E cu atât mai bine (şi mai important!) dacă întrebările sale sunt cât mai apropiate de cele pe care şi la pune cititorul său.

• Criticul este el un altfel de cititor, mai important poate? Dacă ar fi să alegeţi între succesul la public şi succesul la critică pentru ce aţi opta?

– Criticul este un cititor profesionist care, dacă are prestanţă, poate influenţa piaţa de carte. Pe scriitor, de cele mai multe ori, vocea criticului îl interesează doar în măsura în care îi gâdilă orgoliul… Pentru cititorul ocazional, vocea criticului poate constitui un reper important în alegerea lecturii. (Chit că nu prea cunoaşte cititorul ocazional îndemnurile criticii…) Tot criticul este cel ce stabileşte ierarhiile aşa-zis oficiale. (Ceea ce, de asemenea, nu-i este indiferent orgoliului scriitorului.) Pe de altă parte, este uimitor, uneori, cât de diferite sunt aprecierile critice atât între ele, pe de o parte, cât şi cum îşi vede autorul propria producţie, pe de altă parte.

• Ce înseamnă de fapt succesul unui scriitor? Se poate manifesta acesta şi împotriva cititorului sau este mereu funcţie de acesta?

– Succesul poate fi comercial, de critică, de prestigiu printre vecinii de pe scara blocului. Succesul poate fi şi extrem de schimbător: unde ne sunt mulţi dintre „marii scriitori în viaţă” pe care a trebuit să-i buchisim la şcoală acum nu mai mult de patruzeci de ani? Niciodată succesul nu poate face un scriitor.

• Dacă aţi şti că nimeni nu va citi niciodată ceea ce scrieţi, aţi mai scrie?

– Păi, am încotro? Probabil că aş continua să scriu, la fel cum lupul latră la lună, deşi luna nu îi răspunde niciodată.

• Cum v-aţi caracteriza ca cititor al propriilor dumneavoastră scrieri? Vă înţelegeţi mai bine decât vă înţeleg alţii sau, dimpotrivă, vă cuceriţi în timp sau/şi niciodată complet?

– Cititul presupune o mulţime de factori complementari: starea atmosferică, de pildă. Sau reflexele cu catenă lungă, atunci când ceva din conţinutul lecturii aduce la suprafaţă – conştient sau inconştient – amintiri de mult uitate. Este vorba despre dispoziţia din momentul respectiv, întotdeauna alta decât a altcuiva şi alta decât dispoziţia mea din altă clipă. De aceea, depinde când citesc, în ce moment mă aflu[1].

Dar, dacă te găseşti angrenat într-un proiect de cursă lungă, fără să fii convins că merită ceea ce faci, ţi-ar fi imposibil să continui.

• Ştiţi sau aţi fi curios să aflaţi cu cine vă împărţiţi cititorii? Ar avea vreo relevanţă un sondaj care să evidenţieze anumite predilecţii de lectură (genuri, scriitori etc.) ale cititorilor dumneavoastră? Aţi simţit vreodată că operele dumneavoastră s-ar adresa mai degrabă unor alte tipuri de cititori, mai puţin puse la dizpoziţie/dezvoltate de societatea contemporană?

– Nu ştiu, deşi nu mi-e deloc greu să bănuiesc… Nu voi avea, probabil, niciodată cititorul care să-l asculte în timpul lecturii pe Copilul Minune. Şi nici nu am atâţia fani câţi are el. Dar sper ca, în timp, cititorii mei, atâţia câţi sunt, să nu se rărească. Fac parte dintre scriitorii care visează că scriu şi pentru viitor. Dulce consolare, mare orgoliu…

• Cine sau ce formează cititorii de mâine?

– Ziua de mâine.

• Credeţi că într-un viitor nu prea îndepărtat cititorii activi vor fi preponderent din rândul scriitorilor sau al oamenilor de cultură? Va ajunge literatura un fenomen oarecum auto-întreţinut şi periferic?

– Nu! Cu toată jelania la modă, o statistică elementară ne va demonstra că astăzi citeşte mult mai multă lume decât acum 200 de ani. Şi chiar şi decât acum 100 de ani. Asta chiar şi în condiţiile în care televizorul – distracţia săracului – face totul pentru a îndepărta omul contemporan de literatură, de cultură, în general.

• Cititorul român şi cititorul occidental. Asemănări şi deosebiri.

Deosebirile sunt de nivel material, de acces la tehnică, la cărţile din librării. Cum omul nu s-a schimbat din punct de vedere structural în ultimele milenii, nici cititorul, tot om şi el, nu s-a modificat structural. Deosebirile evidente ţin de conjunctură, de progresul tehnic, de mentalităţi şi prejudecăţi. Şi nu poţi să-i pretinzi unui om dintr-o ţară bântuită de foame şi boli să fie un consumator de artă aidoma celui sătul, şezând confortabil în fotoliu într-o cameră  cu climă artificială. Încă o dată, diferenţele ţin de conjunctură, de gradul de civilizaţie şi de coeficientul de inteligenţă.

• Există o lipsă de cititori profesionişti în diferite poziţii cheie ale industriei româneşti de carte (redactori de carte etc.)?

– Eu cred că problema este alta: în România nu există instituţia agentului literar. (Aşa cum există impresari pentru artiştii de scenă ori pentru fotbalişti.) Voi repeta acest lucru până ce agenţii literari vor apărea şi la noi. (Într-o democraţie modernă autentică, în economia de piaţă există personaje care ştiu că din talentul unui scriitor se pot face bani la fel de buni ca şi din picioarele unui fotbalist.) Agenţii literari nu vor aduce cu ei neapărat scriitori mai buni, însă vor fi în stare să scoată în evidenţă ceea ce este vandabil şi, implicit, uneori, şi ceea ce este mai valid estetic vorbind. Şi tot ei vor fi şi cei care vor scoate literatura română din anonimat. Şi, nu în ultimul rând, vor ajuta şi scriitorii români s-o ducă ceva mai bine. (Pe lângă criticul literar, care stabileşte o anumită ierarhie profesională, agentul literar ar putea măcar ridica nivelul material al celor ce se încăpăţânează să scrie.)

(Ancheta revistei Discobolul: „Despre puterile şi slăbiciunile cititorului actual”, ianuarie – februarie – martie 2010)

 

[1] Pentru „dispoziţie”, vezi Gheorghe Schwartz, (2008) Psihologia transversală (partea generală), editura Universităţii „Aurel Vlaicu” din Arad.