Ce am spus (76)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.

 

(76.) Interviu cu scriitorul Gheorghe Schwartz (la 65 de ani)

„Satisfacţia pe care o simte scriitorul este că el creează o lume – istoria! Faptele se pierd, ceea ce a scris el rămâne literă de lege. Vai de demiurgul care se îndoieşte de munca sa! Şi vai de demiurgul care nu se îndoieşte niciodată!”

1. <Dragă Gheorghe Schwartz, în curând vei împlini 65 de ani şi te afli, ca scriitor, în pragul celui de-al 30-lea volum. E o performanţă! Ai obţinut de-a lungul carierei numeroase premii, între care şi Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor în 1998. Ai la activ vreo zece mii de pagini! Eşti unul dintre cei mai harnici scriitori ai generaţiei şi ai întregii literaturi române. E un pariu personal sau o întâmplare? Cum priveşti înapoi, cu mânie, cu regret, cu melancolie?

Că voi împlini, sper, 65 de ani nu e vine mea, dar faptul că am publicat, până acum, peste 30 de cărţi şi mult peste zece mii de pagini se datorează (şi) acestui accident biografic. Se spune că un poet se epuizează pe la vârsta de 30 de ani; nu ştiu dacă este adevărat. Însă sunt sigur că un prozator abia atunci începe să dea ce are mai bun din el. De aceea, nu privesc înapoi nici cu mânie, nici cu regret, nici cu melancolie, ba mai am puterea chiar să gândesc şi înainte. La vârsta mea, principala atitudine este cea de contemplare. Eu încerc să mă situez într-o contemplare activă. (Pe urmă, vin şi întrebările: „Poţi interveni?” „Şi, dacă da, cât de mult poţi interveni?” „Şi în ce scop să fie intervenţia?” Etc.) Spaima mea cea mai mare este că s-ar putea să nu apuc să termin ciclul Cei O Sută (unde, acum când răspund întrebărilor tale, mă aflu la cel de Al Optzeci şi optulea destin). Iar, de voi apuca să ajung la capătul babilonicului proiect, aş mai vrea să scriu câteva cărţi. Sunt un mare nesăţios…

2. <Să ne întoarcem puţin la copilărie, pentru că acolo se întâmplă întotdeauna ceva important pentru devenirea unui creator. Acolo se petrece declicul iniţial, cel care declanşează pactul cu inconştientul. Ca psiholog, ne poţi spune mai multe… Ce detalii din copilărie, din adolescenţă poţi evoca în sprijinul acestei ipoteze? Care a fost educaţia în familie, atitudinea părinţilor? A contat evreitatea ta în lupta cu inerţia şi cu complexele? Au contat lecturile, profesorii, modelele?

Se mai spune că, pe măsură ce îmbătrâneşti şi memoria apropiată ţi se toceşte tot mai mult, îţi revin cu mare acuitate amintirile timpurii. Unii consideră acest lucru drept un semn de senilitate. Cum memoria (ca şi atenţia) este indispensabilă activităţii, atunci când viaţa activă scade, se reorientează şi acest proces psihic. Îmi aduc aminte tot mai des de copilărie, de familia mea de atunci, cu care, încetul cu încetul, mă pregătesc să mă reîntâlnesc. Însă nu recunosc nici un declic care să-mi fi orientat atunci calea spre scris. Pe când ceilalţi copii visau să ajungă aviatori sau scafandri, eu am vrut, din clasele primare, să devin regizor de teatru. (Am făcut în timpul şcolii caiete de regie – după cele ale lui Sică Alexandrescu pentru piesele lui Caragiale. Eu am fost cucerit de Cehov, de Shakespeare, de Molière.) Când să dau admiterea la Academia de Teatru, mi s-a spus că nu există secţie de regie pentru bacalaureaţi şi că trebuie să absolvi mai înainte filologia, dreptul sau filosofia. Mă îndoiesc acum că informaţia a fost exactă, dar n-am verificat-o niciodată. De scris am scris de prin clasa a V-a primară, mi s-a difuzat  şi o piesă pionerească la postul local de radiodifuziune, dar după ce am comis şi câteva lucrări extrem de proaste, am renunţat la ideea de a face carieră din scris. Nimeni nu m-a îndemnat spre literatură. Profesorii m-au influenţat doar într-atât că în facultate m-am plictisit cumplit la cursuri şi, în loc să iau notiţe, am reînceput să scriu. În Cluj, unde existau reviste de cultură, mediu literar, cenacluri şi grupări de scriitori, nu am profitat de niciuna dintre aceste oportunităţi. În studenţie am fost un singuratic. Mi-a ajuns să scriu şi, în ultimii ani de facultate, să trimit povestiri la reviste. (N-am primit niciun răspuns, nici măcar la celebrele „poşte ale redacţiei”.) Evreitatea mea? Habar n-am! Probabil că mi-a influenţat scrisul, toţi purtăm în gene o anume moştenire, dar n-am fost adoptat pe vremea aceea nici măcar de către scriitorii evrei. (Pe la sfârşitul anilor 60, mai erau destui scriitori evrei în România şi ţin minte că unul dintre ei chiar mi-a atras atenţia că am venit prea târziu, „locurile fiind de acum ocupate”.) Cu toate astea, evreitatea mea mi-a determinat biografia: dacă n-ar fi fost cumplita prigoană fascistă, m-aş fi născut cu vreo opt ani mai repede, părinţii mei neavând curajul de a face un al doilea copil în acele vremuri, în „minunata perioadă interbelică…” Evreii, timp de milenii în diaspora, poartă în gene nu numai zestrea neamului lor, ci şi cea a artei convieţuirii cu pământenii de pe unde i-a adus soarta. De cele mai multe ori, o artă a supravieţuirii.

3. <Ai debutat cu romanul Martorul, în 1972. E un titlu care te-a marcat pentru că ai rămas „martorul” istoriei, fără a fi obsedat, cum a spus Sorin Titel, de experienţa personală, de biografie. În schimb, ai o încredere oarbă în imaginaţie şi în biblioteci, în alte surse ale întâmplării şi destinului, dacă le pot numi astfel. Cum se împletesc aceste elemente în opera ta?

Experienţa personală – dacă e bine redată – poate să se prezinte ca un text interesant pentru lectură şi valoros pentru diferiţii analişti. Dar oare reprezintă un asemenea document mai mult decât viaţă povestită, un fel de istorie de popularizare? Povestea a fost scrisă de Dumnezeu. (Noi fiind actorii într-un scenariu extrem de larg.) Ce rost are să rescriem ceea ce s-a scris deja? În unele limbi, termenul de literatură se confundă cu cel de ficţiune. În acest sens concep şi literatura mea. M-am ferit întotdeauna să copiez faptele, însă pentru a mă face înţeles folosesc trăirile. De pildă, volumul VIII din ciclul Celor O Sută (Secretul Florenţa) se petrece în oraşul din titlu. Or, eu n-am fost niciodată la Florenţa. Volumul următor (Diavolul argintiu), predat unei edituri, se desfăşoară, în cea mai mare parte, la Hanovra. Eu am trăit o vreme în Germania, am colindat-o în lung şi în lat, dar la Hanovra n-am ajuns niciodată.

Cred că arta scrisului tocmai în aceasta constă: în construirea unui puzzle în care fragmentele disparate să provină din creuzetul autorului, iar alăturarea lor să se realizeze după reţetele cunoscute ale vieţii. Doar astfel limbajul rămâne inteligibil – prin echilibrul permanent dintre materialul inventat şi logica, educaţia, cutumele celui căruia i se adresează. Cititorul trebuie să posede instrumentele necesare pentru a se putea descurca în universul ce i se propune.   

4. <Care era situaţia prozei româneşti în momentul debutului?

Eu am debutat în 1969 în revista „Familia” din Oradea şi în volum la sfârşitul anului 1972 la nou înfiinţata editură FACLA din Timişoara. A fost o perioadă când mica deschidere de după 1965 a fost înăbuşită de Tezele de la Mangalia. Aceste două momente sunt foarte bine reflectate în ceea ce s-a întâmplat atunci: pe de o parte, a (re)apărut un mare număr de reviste culturale (odată cu redistribuţia administrativă a ţării), s-a spart monopolul a ceea ce a fost ESPLA (Editura de Stat pentru Literatură şi Artă), înfiinţându-se şi alte case de editură, au fost tipărite lucrări interzise în alte ţări ale lagărului socialist, au apărut direcţii de creaţie inimaginabile cu un deceniu înainte (de exemplu, curentul onirist), au fost trecuţi în uitare şi eliminaţi din lecturile obligatorii o parte dintre proletcultişti, au fost reabilitaţi scriitori importanţi ţinuţi până atunci la index; pe de altă parte, sistemul represiv a devenit din nou tot mai dur, cenzura tot mai haotică, nesiguranţa iarăşi mereu mai mare. A fost perioada când au apărut scriitorii aşa-zisei „generaţii şaizeci”, scriitori care s-au clasicizat repede, devenind repere importante la vârste timpurii. De la Nicolae Labiş nu s-au mai făcut asemenea cariere cum a reuşit un Francisc Munteanu sau un Titus Popovici. Dacă pe plan naţional numele importante s-au impus, pe plan regional cam aceiaşi autori şi-au păstrat poziţiile şi pe mai departe. Cine a venit după 1971 n-a mai avut aceeaşi soartă. Şi asta nu numai datorită conjuncturii politice, ci şi fiindcă noii veniţi n-au avut parte de critici care să-i susţină. (În ceea ce mă priveşte, primele cronici – nu proaste, ci de-a dreptul „desfiinţatoare” – le-am avut din partea a doi critici din generaţia mea!) Ca întotdeauna, cei câţiva scriitori cu adevărat importanţi au captat atenţia a numeroşi trepăduşi: gândeşte-te la cât cozonac s-a mâncat de pe urma lui Nichita Stănescu.

Dacă îmi aduc în faţă personajele importante – canonizate – pe vremea când debutam eu, mi-e teamă că ar trebui să amintesc nume care, majoritatea, nu mai spun absolut nimic. Într-o Românie unde scara de valori a fost întotdeauna grav viciată, unde nu opera (indiferent de domeniu), ci omul este cel aşezat în ierarhie, este firesc să dispară lucrarea odată cu autorul ei.

5. <Critica a fost destul de atentă în cazul tău, până la revoluţie. Ce se întâmplă acum, când te afli în faţa unui proiect unic în literatura noastră, din care ai realizat trei sferturi? A adormit critica? Am văzut că o provoci, din când în când, fie în articole de atitudine, fie chiar şi în recentul volum, Secretul Florenţa. Cum te-au receptat criticii importanţi, autorii ultimelor istorii literare?

Proiect din care am realizat, până acum, 87%…

Nu se poate face o comparaţie în ceea ce priveşte receptarea critică de dinainte de 1989 cu cea de azi. Până la acel an de cotitură, scriitorul era considerat o speranţă, se citea printre rânduri, scriitorul era mai protejat, era persoană publică, se putea exprima – într-o teribil de îngustă piaţă a informaţiei – ceea ce altul n-avea cum face. Acum oricine poate spune orice. (De obicei, fără nici un rezultat.) Ierarhiile s-au structurat după alte criterii, în special după veniturile adunate. Cititorii au mai puţină vreme pentru lectură, dar, în acelaşi timp, sunt confruntaţi cu mult mai multe tentaţii. Scriitorii alunecă tot mai jos în topul aprecierii publicului. Se pomenesc tot mai săraci, trebuie să facă tot mai multe alte munci pentru a supravieţui. (Dar sunt convins că este o fază vremelnică. Omenirea a mai trecut prin astfel de perioade.) Am citit în presă că Ioana Bordei (sper că nu i-am greşit numele) s-ar putea despărţi de iubitul ei. Cumplit! Tu ai habar cine este şi ce lucruri minunate a făcut până acum Ioana Bordei (sau cum s-o fi numind)? Eu recunosc spăşit că nu. Necazul cel mare este că avem de a face cu o politică de stat îndreptată împotriva culturii, pentru educarea populaţiei înspre cele mai joase producţii ale spiritului, goana după audienţă şi populismul politicienilor aducând deservicii pe termen lung identităţii culturale naţionale.

Da, pe vremuri aveam în jur de douăzeci şi cinci de cronici şi recenzii la o carte. Acum, când scriu aceste rânduri, deşi Secretul Florenţa a apărut de vreo două luni, nu s-a consemnat nimic. „Cum m-au receptat criticii importanţi, autorii ultimelor istorii literare?” Nicolae Manolescu m-a trecut în rândul „autorilor de dicţionar”, iar Alex Ştefănescu m-a ignorat cu totul. Sau: tocmai astăzi am primit prin poştă o revistă conţinând stenograma unui colocviu de proză. Sunt menţionate acolo zeci de nume. Nu şi al meu. Despre Cei O Sută se vorbeşte – când se vorbeşte – ca despre o curiozitate, câte un confrate mă mai întreabă la Al Câtelea am ajuns, ca într-un gest de politeţe „Ce mai faci?”. Cei mai mulţi n-au citit niciun rând din cele opt volume groase apărute până acum. Faptul că nici măcar un proiect asemenea Celor O Sută nu stârneşte apetitul criticii – măcar ca o curiozitate… – e elocvent.

Am tot repetat un lucru (mai ales pentru mine însumi): pentru ca să izbuteşti în meseria scrisului trebuie 1.) să ai în spate o operă şi 2.) să ai parte de un management adecvat. Sunt foarte puţini cei cu darul de a le îndeplini pe amândouă. În cazurile fericite, pe lângă un artist important apare un mecena sau o rudă tenace care se ocupă de marchetingul necesar. Mie, scriind atât de mult şi lăsându-mă antrenat şi în alte activităţi pentru a putea trăi, nu-mi rămâne timp pentru a deveni propriul avocat literar. Până şi la întâlnirile de breaslă – atât de importante din acest punct de vedere – nu prea am avut vreme să mă duc. Sunt un provincial, arădean de peste patruzeci de ani. Aradul este un oraş în vestul extrem al ţării… Dar sunt convins că măcar Cei O Sută nu vor muri împreună cu mine. Dacă n-aş fi atât de ferm convins de acest lucru, n-aş fi avut puterea să le ofer cei mai buni ani ai vieţii mele. Şi să continui.

6. <Proza ta e, după părerea mea, o proză actuală, ce aparţine canonului neomodernist, mai ales în prima parte a ciclului lugojan (romanele „Pietrele”, „A treia zi”, „Spitalul”, „Om şi lege”). Faci parte din galeria scriitorilor care se apropie şi ne apropie de Europa Centrală, de Kafka, de Thomas Mann, de Hesse. De ce ai ales parabola, misterul şi nu, să zicem, formula realist-esopică pe linia Ivasiuc-Buzura?

Aş fi tentat să răspund printr-o exprimare repetată prea des: „Nu eu am ales metoda; ea  m-a ales pe mine”. Dar ar fi prea simplu. Probabil că totul porneşte de la aceeaşi premisă după care n-are rost să copiezi ceea ce există. M-am întrebat, de multe ori, de ce n-a compus o tragedie Shakespeare despre Henric al VIII-lea, regele care a oferit atâtea noduri epice majore. Cred că din acelaşi motiv: ceea ce s-a înrădăcinat atât de aproape în timp nu s-a estompat încă suficient pentru a oferi un suport pe care să poţi picta ceva original: pânza încă nici nu s-a uscat pentru a suporta deja un palimpsest.

7. <De peste 25 de ani eşti preocupat de soarta Celor O Sută, un proiect ambiţios, istoria neoficială a lumii („cealaltă Istorie”) de la Moise la… Gheorghe Schwartz, în o sută de biografii. Fiecare biografie e o povestire, un microroman. (Aici ar mai trebui să adăugăm un mare scriitor de care te apropii, Borges) A contribuit la ideea acestui proiect şi apetitul pentru povestire, pentru că eu cred că nucleul Cronicii Scribului se află în volumul Castelul albastru din 1986. Cum ţi-a venit ideea acestei Legende a Secolelor modernă? Ne poţi dezvălui dacă biografia lui Gheorghe Schwartz va apărea în ultimul volum al vastei cronici?

Cam multe întrebări într-una! În primul rând, întâiul dintre Cei O Sută nu este Moise, ci Primul. Că are o origine legendară – ca Moise, ca Sargon, ca Iisus – este adevărat, dar asemenea geneze sunt necesare pentru fiecare nou început. Cei O Sută s-au ivit într-un moment când, nemaivăzând nici un rost vieţii, a trebuit să caut un temei pentru a avea puterea de a continua, de a face un lucru diferit de veşnicul cârpit al unei pânze care se rupe mereu altundeva. Nu numai Castelul albastru a pregătit Cei O Sută, ci tot ce am trăit, aflat şi scris până atunci. (Omul, spre deosebire de animal, este construit şi din amintiri indirecte, o parte dintre ele extrem de influente.) Până să apară Anabasis, primul volum al ciclului, am fost deja autorul a zece cărţi tipărite. Care au constituit şcoala mea, călătoria mea de iniţiere. Fără de care n-aş fi putut trece mai departe.

Cine va fi Cel de Al O Sutălea? De unde să ştiu? Deocamdată n-am ajuns încă nici la străbunicul străbunicului său. Dar nu înţeleg de ce ar trebui să fie tocmai Gheorghe Schwartz Cel de Al O Sutălea. De ce n-ar fi fost el Al Optulea sau Al Patruzeci şi cincilea? Succesiunea este o iluzie cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe individul om, atunci când, izgonindu-l din Eden, i-a luat nemurirea. Înaintea acestei decizii demiurgice, fiind nemuritor, omul n-a cunoscut timpul. Pe care doar Dumnezeu l-a cunoscut. (De pildă, El – scrie în Carte – a făcut lumea în şase zile şi în a şaptea s-a odihnit. Dar era un alt timp, timpul Lui.) Abia odată ce a muşcat din mărul cunoaşterii, a aflat şi omul ce reprezintă timpul, întregul său univers a devenit limitat, iar spaima faţă de acea drămuire îi modelează toată existenţa. Între Primul şi Al Optzeci şi optulea nu există mari diferenţe morale, ci doar cele din ambientul tehnic.

8. <Călătoria în imaginaţie, în biblioteci, în istorie te duce uneori la căutări şi rezultate surprinzătoare, chiar derutante. La urma urmei, opera postmodernă e o compilaţie, o sublimă compilaţie. În ce măsură ai aderat la postmodernism, ca atitudine literară, în Cei O Sută?

Primul postmodernist pe care-l ştiu a fost Hesiod. A urmat Homer şi ceilalţi. Sunt unul dintre umilii lor urmaşi.

„Istorie” şi imaginaţie! Dumnezeule! De multe ori, după o vreme, nu ştiu nici eu ce am citit şi ce am inventat.

9. <Maniera ta de a scrie se înrudeşte, uneori, cu cea a detectivului care caută să dezlege enigme. Chiar ai alura unui detectiv, cu nelipsita pipă, cu pasiunea pentru jocul de şah, cu umorul sec, aptitudini pe care le-ai dezvoltat până la caricatură în volumele Maximele, minimele şi Paranoia Schwartz. Cred că această formulă epică, mai naturală, mai neorealistă te-ar fi dus la succes. Cum comentezi? Te-ai gândit vreodată să scrii un roman poliţist?

Asta îmi aduce aminte de o observaţie a lui Friedrich Dürrenmatt: dacă, într-o piesă de teatru, doi actori stau pe scenă la o masă, golind câte o halbă de bere şi emit cele mai profunde idei, publicul din sală moare de plictiseală. Însă, dacă i se spune spectatorului că într-una dintre cele două halbe se află un gram de otravă, lumea va urmări acţiunea cu sufletul la gură. În prezentarea făcută de editură ultimelor mele două volume, chiar sunt comparat cu un detectiv: „În timp ce scrie, prevăzătoare, istoria îşi şterge urmele, dar niciodată atât de mult încât să-l împiedice pe umilul, fantasmagoricul detectiv Scrib să scoată la lumină…” etc. Umilul, fantasmagoricul detectiv Scrib nu vrea decât să scoată la lumină grăuntele de otravă din halba de bere, spre a face suportabil discursul de idei.

10. <De multe ori, în demersul tău, sfidezi ştiinţa şi provoci istorismul. Istoria adevărată nu este numai cea scrisă şi acceptată, ci şi cea inevitabilă. Utopia poate egala Istoria, o poate suplini. Munca ta se aseamănă cu a unui alchimist. (Cred că ai o pasiune specială pentru Evul Mediu.) Nu te îndoieşti niciodată?

Istoria? Istoria este cea pe care o cântă menestrelii, cea pe care o aştern scribii pe hârtie, ceea ce acceptă mentalităţile populaţiei şi propaganda oficială a unui timp şi a unui spaţiu. Satisfacţia pe care o simte scriitorul este că el creează o lume – istoria! Faptele se pierd, ceea ce a scris el rămâne literă de lege. Vai de demiurgul care se îndoieşte de munca sa! Şi vai de demiurgul care nu se îndoieşte niciodată! Autorul are acest drept, actorul nu – în caz că arată şi cea mai mică îndoială, actorul este stigmatizat drept eretic…

11. <În ce măsură propria ta filozofie (dezvoltată în volumele Filosofia comportamentului, 2002 şi Psihologia transversală, 2006 ş.a.) îţi influenţează scriitura? (Am remarcat în Secretul Florenţa câteva conexiuni ale acestei filosofii cu aceea a lui Fra Gregorio, de exemplu, din gândirea medievală.)

Ioan Holban – unul dintre foarte puţinii critici (şi) ai generaţiei mele, a fost cel care a remarcat că fără a cunoaşte Psihologia transversală nu vei înţelege o mare parte din sensul cărţilor mele. Psihologia transversală sau Filosofia comportamentului – la care am lucrat, de asemenea, vreme de mai multe decenii – constituie, alături de Cei O Sută, muncile care au dat conţinut vieţii mele. Psihologia transversală reprezintă noţiunea, Cei O Sută exemplificarea.

12. <Prieteniile literare, le-ai cultivat, ai timp să le mai cultivi, sau ai rămas un solitar?

Am avut câţiva prieteni, dar unii au murit, alţii au plecat. Am muncit întotdeauna pe multe fronturi, am avut mereu un sentiment de culpă dacă „socializam”, în loc să scriu. Înainte de 1989, „raiul” era Casa Scriitorilor de la Neptun, unde am fost de fiecare dată în aceeaşi serie cu Eugen Uricaru, Doina Uricariu, Grete Tartler/Stelian Tăbăraş, Adrian Popescu, Marian Papahagi, Ion Mircea, Florin Bănescu, Nicolae Turtureanu, Petre Poantă/Irina Petraş, Vasile Andru şi alţi scriitori cu familiile lor. Aşteptam un an cu speranţa că acele întâlniri se vor repeta. La Arad, i-am cunoscut pe Florin Bănescu, Viorel Gheorghiţă, Vasile Dan, Horia Ungureanu, Dorel Sibii, Gheorghe Mocuţa… Ne legau preocupările comune, necazurile de care niciunul dintre noi n-a fost scutit. După 1989, inamicul evident a dispărut, contactele s-au rărit. Înotăm tot mai singuri către un orizont aflat mereu la aceeaşi distanţă.

13. <Soţia ta e scriitor. Este ea şi primul tău cititor? Cum se împacă prozatorul cu poezia Iulianei Petrian?

Iuliana Petrian scrie pentru copii, pentru oameni mari, pentru copiii din fiinţa oamenilor mari. În mod inevitabil, după atâţia ani, ne-am format împreună, avem lecturi comune, gusturi comune. Ceea ce – totuşi – pe ea, personalitate puternică, n-a transformat-o în apendicele meu. Iuliana Petrian este, indiscutabil, criticul meu cel mai nemilos. Eu îi dactilografiez manuscrisele. Până să apară, ne certăm pe mai fiecare cuvânt. E bine.

14. <În mod normal, ar mai urma să scrii încă trei cărţi din ciclul Cei O Sută. Dacă nu eşti superstiţios, ce ne poţi spune despre ele? Autorul, ca şi Scribul, simte povara pactului faustic? Ori mai degrabă, e vorba în cazul tău, de un destin sisific, cum sugerezi prin parabola furnicii anonime care rostogoleşte bobul la nesfârşit? Cine ştie? Până unde poate merge omniscientul autor cu viziunea sa?

Prima dintre acele trei cărţi „care ar urma” există de acum şi este predată la o editură. Se intitulează Diavolul Argintiu. A doua – de fapt al zecelea volum, Bastonul contelui, – este în curs de elaborare. Aşa cum am spus, mă aflu la Al Optzeci şi optulea. Dacă voi mai avea răgazul necesar, în vreo trei ani aş putea termina întregul ciclu. (Şi iarăşi nu pot să nu repet: de douăzeci şi cinci de ani, bornele calendarului vieţii mele nu sunt marcate prin datele din agendă, ci prin la Al Câtelea am ajuns…)

Psihologia transversală împarte indivizii în oameni adamici, oameni faustici şi oameni prometeici. Cred că eu fac parte din cea de a treia categorie.  

15. <O ultimă întrebare: cum te raportezi la generaţiile mai tinere? Să ne gândim că ultima generaţie se prezintă ca un desant al prozei româneşti. E posibilă ruptura cu trecutul, aşa cum o înfăţişează ea?

Recunosc, citesc mult mai puţin decât aş dori. Lecturile mele, de ani buni, sunt subordonate documentării pentru Cei O Sută. Puţinele plăceri pe care mi le permit sunt, în majoritate, lecturi ţintite. Aşa că nu dispun de o privire autorizată asupra literaturii tinere. Dar: există literatură tânără? „Ce este sus este şi jos”. Ce va fi a mai fost. Marele Caleidoscop aranjează în mod aliator mereu aceleaşi bucăţele de sticlă.

Dă-mi voie să-ţi pun şi eu o întrebare: chiar crezi că va fi cineva care să citească acest interviu?

(Gheorghe Mocuţa în revista Orizont din 2 0ctombrie, 2010.)