Ce am spus (78)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.

 

(78.) Revistele de cultură – un alt aspect al paradoxului românesc

Poate vă aşteptaţi să pomenesc aici doar despre transformările prin care trece intelighenţia românească şi greutăţile pe care le întâmpină, despre exodul de creiere tinere şi despre lipsa de perspective a unui autor tânăr, care ştie că din artă nu se poate face avere şi nici măcar trăi decent, despre indiferenţa guvernanţilor faţă de cultură şi rapacitatea economiei de piaţă în legătură cu tot ce pare a fi neproductiv material. Sau, poate, vă aşteptaţi să reiterez adevărul după care literaţii nu prea au simţul afacerilor, aşa că nu au reuşit să se adapteze noilor condiţii, nici să caute soluţii de a găsi „mijloace moderne”  de supravieţuire. În loc de aceasta, altceva voi scrie în legătură cu revistele de cultură din România anului 2011.

Oamenii au rămas aceeaşi, cel puţin de 2500 ani încoace, de când îi urmăresc în ciclul meu romanesc CEI O SUTĂ. Nu sunt nici mai morali, nici mai frumoşi, poate puţin mai înalţi şi cu posibilităţi tehnice mai eficiente în a face bine şi/sau rău. De schimbat s-au schimbat formele de exprimare. Printre acestea şi circumstanţele în care apar revistele de cultură. Referindu-mă doar la spaţiul românesc, revistele de cultură au rămas, poate, cele mai conservatoare din toată mass-media. (Când spun acest lucru nu dau nici o nuanţă peiorativă termenului „conservator”.)

În condiţiile de astăzi, jurnalismul a devenit o marfă, lucru ce domină şi funcţia sa de informare corectă, de formare, de exprimare a unor tendinţe altele decât cele la modă. Cum în mass-media generalistă, se întreţine ideea despre cultură că are o audienţă limitată, informaţiile în legătură cu autorii şi artiştii de performanţă apar fie într-un colţ de pagină – dacă apar – fie la ore imposibile. Pe de altă parte, selecţia se face tot după o audienţă creată de proprietarii instituţiilor de presă sau de „specialiştii” lor. De pildă, în puţinele talk-show-uri cu profil cultural, nu ajung decât vedele fabricate astfel.

Este cu atât mai meritoriu că mai există reviste de cultură care mai fac abstracţie de ierarhiile impuse de o promovare de multe ori sălbatică. Este cu atât mai meritoriu că mai există reviste de cultură care mai fac abstracţie de prăbuşirea reţelelor de distribuţie, astfel încât exemplarele tipărite la Iaşi n-au nici o şansă de a ajunge la Arad, iar publicaţiile din Cluj nu vor ajunge la Craiova. Este cu atât mai meritoriu că mai există reviste de cultură care mai fac abstracţie de condiţiile materiale mizere cu care se luptă cei mai mulţi dintre conducătorii lor. Este cu atât mai meritoriu că mai există reviste de cultură care mai fac abstracţie de dispreţul cu care sunt privite de către băieţii cu bani, ei fiind cei ajunşi, de cele mai multe ori, în poziţii decizionale.

Revistele de cultură au astăzi rolul de a menţine pe plan regional o tribună de exprimare pentru creatori. Deoarece astăzi să fii manechin sau manelist aduce nu numai venituri, ci şi o notorietate mult mai mare decât să scrii poezii – interesul pentru cultură este în scădere. La fel şi tentaţia pentru revistele de cultură. Şi, cu toate acestea, revistele de cultură nu numai că îşi continuă apariţia, dar mai şi proliferează. Eu aş numi acest fenomen un alt aspect al paradoxului românesc. România este ţara cea mai săracă din Uniunea Europeană, dar cu cele mai multe automobile de lux, ţara cu cea mai profundă criză economică, dar cu terasele şi restaurantele pline la orice oră din zi ori din noapte, ţara unde limba naţională este izgonită din mediul universitar (orice comunicare nefiind admisă a fi tipărită decât în engleză), dar cu un număr din ce în ce mai mare de aspiranţi la literatură.

România este ţara cea mai săracă din Uniunea Europeană, dar cu câte o revistă de cultură nu numai în fiecare judeţ, dar, în curând, în fiecare comună. Ceea ce dovedeşte că în România, ţara cea mai săracă din Uniunea Europeană, numărul de visători pe cap de locuitor nu numai că nu scade, dar este în plină creştere. Iar artiştii adevăraţi din visători se trag…

Revistele de cultură – un alt aspect al paradoxului românesc. Precum şi un alt aspect al continuităţii.

P.S.

În urmă cu vreo 30 de ani, am răspuns, într-un interviu, la o întrebare dragă fostului sistem: „Care credeţi că este menirea socială a scriitorului?”. Am spus: „Menirea socială a scriitorului este de a-şi tăia singur craca şi de a se lupta cu morile de vânt”. Iată că nici astăzi, într-o altă orânduire, afirmaţia mea nu şi-a pierdut actualitatea.

(Ancheta „Revistele de cultură – paradox şi continuitate” în revista Însemnări ieşene, ianuarie 2011.)