Ce am spus (80)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.

(80) „Am învăţat că omul nu s-a schimbat de-a lungul istoriei”

Un personaj pentru fiecare procent din istoria certă a omenirii.e

<Andrea Ghiţă: Cine sunt Cei o sută şi care e sorgintea lor ?

Gheorghe Schwartz: Noaptea dintre 15 şi 16 august 1985 a fost extraordinar de caldă şi noi eram deja extraordinar de sătui de tot ceea ce se întâmpla. Chinuit de insomnie am încercat să aflu ce rost are să continuăm să peticim mereu un sac care se rupe tot timpul. Făcând un calcul simplu mi-am dat seama că noi reprezentăm cam un procent din istoria certă a omenirii. În urmă cu trei – patru mii de ani totul se petrecea doar în mit, în legendă. Perioadă atestată documentar a început abia acum două mii cinci sute de ani. Împărţind două mii cinci sute de ani la douăzeci şi cinci de ani – durata convenţională pentru o generaţie – mi-am dat seama  că s-au scurs cam o sută de generaţii de când istoria omenirii este certă. Atunci m-am gândit că reprezentând un procent din istoria omenirii e important să ne trăim clipa. Pe de altă parte, tot ceea ce s-a întâmplat mai demult decât vremea bunicilor se transformă tot în legendă. Nu ne aducem aminte decât de câteva personaje, restul fiind completat din ceea ce ni s-a povestit. Există tot felul de straturi ascunse ale istoriei, printre care se află şi propria noastră istorie povestită de scrib. Scribul este cel care face istoria şi nu evenimentele, scribul este cel care poate să înlocuiască adevărul, să-l înfrumuseţeze sau să-l strice şi tot scribul poartă răspunderea anonimă a acestor evenimente. În noaptea aceea m-am transformat în scrib, pentru a scrie biografia a o sută de personaje din tată în fiu, începând de la căderea Babilonului, una dintre primele întâmplări cunoscute din tratatele scrise tot de… scribi. În douăzeci şi cinci de ani am ajuns la cel de al optzeci şi şaselea. Ciclul se întitulează Cei o sută. Înainte de a începe acest ciclu am mai publicat alte zece cărţi şi împlinisem patruzeci de ani de viaţă. Sunt convins că mai devreme n-aş fi putut să scriu o asemenea saga, întrucât a trebuit să citesc enorm. Eu trebuie să ştiu ce putea să mănânce un personaj în Atena şi cum îşi lega şireturile un roman, ce era permis să spui în teritoriul merovingian şi cum se înjura nu ştiu unde.

Nouă volume din unsprezece

 <A.G.: Câte romane au apărut până în prezent şi ce perioadă cuprind ele ?

Gheorghe Schwartz: Primul volum se întitulează Anabasis, începe în perioada căderii Babilonului şi ajunge până în epoca precreştină.  Este populat cu foarte multe personaje atestate de istorie, ca de pildă Socrate, Alexandru Macedon, dar şi personaje care au dus cultura în lume. Cele mai multe sunt personaje atestate, pe care le-am găsit în înscrisuri mai puţin cunoscute pe care am avut şansa să le consult. Apar şi personaje plăsmuite de mine, care se alătură celor atestate, ajutându-le în lucrarea lor. Cel de al doilea volum,  Ecce Homo, se petrece în perioada romană, cu mulţi actanţi apropiaţi de putere. Personajele mele nu sunt personaje istorice. Sincer să fiu, nu mai ştiu care personaje provin din documente şi care s-au înfiripat în mintea mea. Al treilea volum, Oul de Aur, se derulează la începutul erei creştine. O perioadă care mi-a convenit, fiind puţin cunoscută în istorie. Credeam că voi putea scrie mai multe episoade lirice. Când acolo, este o epocă ticsită de personaje care nu mi-au permis să ies din epic. Volumul al patrulea, Mâna albă, se petrece în cea mai mare parte la Roma. Mâna Albă era o societate secretă destul de periculoasă care trăia în suburbiile şi în cimitirul din Roma. Volumul al cincilea este Vara rece, a cărei acţiune se desfăşoară în perioada cea mai puţin cunoscută din istorie:  migraţia popoarelor. Cel de al şaselea, Axa lumii, are loc în zorii Renaşterii, în timp ce volumul al şaptelea, Culoarul templier, prezintă influenţa cavalerilor templieri. Reprezintă o istorie apocrifă întrucât templierii mei nu se află în cercul principal. Volumul al optulea, Secretul Florenţa, este istoria unei familii apărută din neant. Neantul reprezentându-l spaţiul istoric al României actuale, un spaţiu plin de legende şi  poate cel mai puţin atestat de documente. Venind din acest spaţiu, unul dintre Cei o sută  întemeiază o dinastie puternică la Florenţa, clădeşte un palat – Palatul Bosci – pe care l-am căutat mult în ghidurile turistice, până când mi-am amintit că a pornit din mintea mea…  Familia Bosci trăieşte şapte generaţii de mari succese, fiind în legătură cu Familia Medici şi cu marii maeştri ai Renaşterii. Fireşte că apar şi corifeii Michelangelo, Leonardo da Vinci şi alţii, dar în treacăt – personajele importante fiind undeva în decorul întâmplărilor.  Cel de al nouălea volum este şi el terminat, se numeşte Diavolul argintiu şi vine în continuarea poveştii familiei Bosci, care, după incendierea palatului, se mută în spaţiul german, la Hanovra, unde trăieşte Contrareforma cu tot ceea ce a însemnat ea. Mai urmează două volume pentru a încheia acest ciclu care este bucuria şi justificarea existenţei mele.

Un personaj enigmatic – Ţipor.

<A.G. Spuneaţi că romanele ciclului sunt populate atât de personaje istorice reale, cât şi de altele, imaginare. Dacă v-aş ruga să vă opriţi asupra unuia dintre acestea din urmă, pe care l-aţi alege?

Gheorghe Schwartz: Acest ciclu lung are o sută de personaje principale, dintre care optzeci şi şase au prins deja viaţă. Romanele sunt populate cu oameni care au plecat din Babilon, au trecut prin toate centrele de istorie culturală ale omenirii, mai puţin orientul îndepărtat.  Unul dintre personaje pentru mine reprezintă o enigmă. Poartă numele de Ţipor şi este evreu. Nu consider că în istorie „poporul ales” ar fi avut un rol mai deosebit decât cel al altor popoare. Are însă marele merit de a nu fi fost distrus cu totul într-o perioadă atât de lungă de timp. Asta m-a determinat să-l introduc pe acest evreu cu rol de liant. Despre spartani nu mai ştim mare lucru, Grecia  nouă nu mai este Grecia Antică, italienii nu mai sunt romanii de altădată, pe când acest evreu prăpădit, foarte bogat sau foarte trădat, este acelaşi de câteva mii de ani. În ebraică Ţipor înseamnă pasăre, însă eu habar nu aveam de acest cuvânt. De altfel, şi în alte cărţi scrise de mine apar personaje care poartă nume ebraice, deşi eu nu cunosc deloc această limbă. Nu ştiu de unde s-au ivit aceste nume. Probabil că purtăm în genele noastre nişte straturi de cunoştinţe pe care le-am uitat de mult. Cred că numele respectiv este cel mai potrivit pentru acest personaj, care transcende timpurile şi, asemenea păsării Phoenix, reînvie după fiecare cataclism pe care-l suferă. Ţipor este omorât de zeci de ori în aceste cărţi, dar revine mereu, constituind un liant între diferitele volume ale ciclului. El este întotdeauna în preajma personajelor principale şi de cele mai multe ori plăteşte pentru această apropiere.

A scrie înseamnă speranţă

<A.G: Ce reprezintă pentru dumneavoastră acest ciclu vast, la care lucraţi de un sfert de secol?

Gheorghe Schwartz: Cei o sută este o construcţie care mi-a umplut viaţa şi  m-a făcut să trăiesc după orarul lor. Eu nu mai ştiu ce s-a întâmplat în 1995, dar ştiu că atunci am scris „Al douăzeci şi treilea” şi întreaga mea viaţă decurge după calendarul acestui ciclu. Am învăţat eu însumi foarte mult din această muncă. Am învăţat că lucrurile nu se schimbă de-a lungul istoriei, că omul nu se schimbă. Tot ceea ce s-a schimbat este tehnica şi micile tabieturi pe care ni le-am construit, pe de o parte, iar,  pe de altă parte, suntem capabili să omorâm mult mai mulţi oameni într-o singură zi decât romanii sau grecii sau asirienii în toate războaiele lor. Scrierea ciclului Cei o sută este o încercare de a demonstra că omul rămâne om cu păcatele şi cu calităţile sale tot timpul, că există întotdeauna o speranţă şi ea constă în urmaşii noştri care vor reînnoda acest şir. Această speranţă înseamnă pomul pe care-l sădim, casa pe care o clădim şi opera pe care o lăsăm după noi. Aşa era şi acum 2500 de ani şi aşa este şi acum. Asta este şi speranţa mea.

(Interviu TVR, la emisiunea despre naţionalităţi, 14. 8. 2011)