În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.
(81.) Autografe
Când Gabriel Chifu mi-a propus să scriu un material pentru rubrica despre „Cărţile colegilor mei”, nu mi-am dat seama în ce labirint aveam să intru. Iar când m-am aşezat la masă pentru a onora solicitarea, m-am văzut tot mai descumpănit. Să mă refer doar la un anumit coleg nu mi se părea corect, atâta vreme cât mă simt solidar cu un număr mult mai mare de scriitori. Să scriu despre doi-trei prieteni? Despre care dintre ei? Care doi-trei îmi sunt mai colegi decât alţii mult mai numeroşi? Şi, pe urmă, m-am întrebat, există „colegialitate” între autori, în spiritul definiţiei unui dicţionar de neologisme care defineşte termenul „coleg” drept „tovarăş de studii, de muncă, de activitate etc.”? Păi, eu mă simt mult mai coleg cu un scriitor care a terminat o cu totul altă facultate decât mine, iar munca mea la o carte este solitară, nefiind în clipele-zilele-anii aceia „tovarăş de muncă, de activitate” cu nimeni altcineva decât cu mine însumi.
Să înlocuiesc termenul „coleg” cu „prieten”? Nici asta, mi-am dat repede seama, nu merge: este adevărat că în viaţa mea de singuratic mă întâlnesc mai mult cu persoane cu care am preocupări şi afinităţi apropiate, însă vechile mele prietenii se perpetuează şi cu cei câţiva oameni de care m-am ataşat de decenii şi care nu sunt neapărat scriitori.
Să scriu despre două-trei cărţi ale unor autori pe care-i consider „colegi”? Şi, ceilalţi, cei despre care n-aş scrie, nu mi-ar mai fi „colegi”?
În disperare de cauză, am pătruns în rafturile bibliotecii mele, sperând că măcar acolo există o selecţie bazată atât pe colegialitate, cât şi pe legături stabilite între oameni care citesc. Aiurea! Cine a intrat vreodată în apartamentul meu ştie că acolo nu există decât cărţi, cărţi şi iar cărţi. Şi multe pipe. Pentru că nu sunt capabil să elimin nici un volum, oricât de stupid, greutăţile considerabile de hârtie ce îmi apasă îngrijorător duşumelele s-au născut la fel de întâmplător ca şi învălmăşeala de trupuri printre care mă strecor zilnic pe bulevard. (Nici pe stradă nu mi-am ales eu „colegii de trotuar” ori, mai degrabă, trecătorii din rândul cărora fac şi eu parte. Unii îmi sunt simpatici, majoritatea indiferenţi, pe alţii nu ştiu cum să-i ocolesc mai repede.)
„Hai s-o iau altfel!”, mi-am zis. Pe vremuri, când m-am mutat în locuinţa de acum, aranjându-mi volumele în rafturi, am decis ca toate cărţile cu autograf să fie aşezate în acelaşi loc. Nu mi-am justificat atunci această hotărâre, ea a venit cumva „de la sine”, aşa cum se întâmplă în atâtea momente din viaţa noastră. „De la sine, de la sine”, însă în subconştient există întotdeauna o motivaţie. Să fi fost aceea că mi-am închipuit că volumele cu dedicaţie îmi transmit şi o parte din autoritatea maestrului care şi-a pus semnătura pe pagina de gardă? Să-mi fi imaginat că prin acel gest s-ar naşte o legătură de mare solidaritate între autor şi mine? Să fi considerat că, în felul acela, am devenit dacă nu chiar prieteni, măcar colegi? Nu ştiu ce a fost atunci în capul meu, dar tot înghesuind noi şi noi cărţi în locurile tot mai puţin disponibile, de la un anumit moment n-am mai fost consecvent cu hotărârea iniţială şi multe dintre volumele cu dedicaţie şi autograf s-au împrăştiat printre celelalte lucrări. Găseşte-le pe toate, dacă poţi…
În rafturile iniţiale, luând pe rând, tom cu tom, am dat într-adevăr de unele nume de autori pentru care am o mare stimă, de altele, tovarăşi dragi de drum, precum şi multe lucrări ale unor scriitori stimabili, dar în care nu mă regăsesc câtuşi de puţin şi… şi de o puzderie de lucrări despre care habar nu am nici cine sunt autorii, nici ce conţin volumele. (Nu vi s-a întâmplat să vă intre cineva în casă şi, mirându-se de rafturile pline nu cu bibelouri, ci cu volume, să exclame: „Vai, câte cărţi aveţi!? Pe toate le-aţi citit?”, iar eu, răspunzând spăşit că nu le-am parcurs chiar pe toate, produc o mare decepţie în începutul de admiraţie pe care era cât p-aici să-l stârnesc. Pe urmă, oaspetele se întâmplă să continue: „Dacă tot nu le-aţi citit, de ce le mai ţineţi?” La care nu sunt capabil să răspund.) Se află acolo cărţi ale unor personalităţi în mare vogă cândva şi ale altora – nu foarte multe – care şi-au păstrat şi până astăzi valabilitatea. Se află acolo amintirea din memoria mea atât de obosită a unor momente luminoase, clipa când am primit dedicaţia. La fel ca şi întunericul total în privinţa provenienţei altor autografe.
Ţin minte când am obţinut autograful de la un clasic în viaţă, mai ales dacă acel clasic în viaţă a rămas clasic în viaţă şi după ce nu se mai află printre noi. Ţin minte aproape fiecare dintre acele momente când am schimbat volume cu congenerii mei literari. Nu voi uita „ceata arădeană”, care chiar când ne-am oferit dedicaţii convenţionale şi stupide, ştiam că reprezintă un moment de prietenie. Apoi au fost tovarăşii de generaţie. Pe urmă, timişorenii, clujenii, moldovenii etc. („Listele nominale” sunt întotdeauna vinovat de incomplete şi nasc mereu regrete pentru cel ce le-a făcut, atunci când îşi aminteşte că – vai! – iar a mai uitat pe cineva.)
Şi, totuşi, autografele sunt de cele mai multe ori formale. La o lansare, de multe ori habar n-ai dacă i-ai urat lectură plăcută unui agramat ori unui doct profesor de liceu. Habar n-ai dacă ţi-ai exprimat stima cuiva care o chiar merită cu prisosinţă ori unui terchea-berchea. Chiar şi între scriitori se dau numeroase dedicaţii fără nici un conţinut afectiv real. Nu toate constituie certificate de intimitate. Nu toate ne legitimează că suntem colegi. Am citit, odată, într-un text plin de indignare iacobină, cum un anumit autor – de altfel extrem de stimabil – a fost învinuit că i-au fost descoperite într-un anticariat două volume cu urări pentru fostul prim-secretar al judeţului. Gata! Respectivul a fost un colaboraţionist mizerabil! Şi am citit şi despre cineva care l-a măgulit pe un securist cu o asemenea dedicaţie, deşi autorul respectiv se jură că habar n-a avut cui i-a scris pe carte.
Şi, totuşi, mă aflu în mijlocul rafturilor bibliotecii mele, căutând alţi şi alţi colegi. Care îmi ies în întâmpinare printre atâţia trecători întâmplători, la fel cum primesc mesajele pe internet, unele extrem de lipsite de sens pentru mine, iar altele… Ieri am primit două proze proaspete de la Bedros Horasangian. Gellu Dorian mi-a dăruit ultima sa carte cu autograf. Mai de mult mi-a scris Grette Tartler. Stop! Nu vreau să deschid o altă listă de vinovate absenţe impardonabile!
Caut prin bibliotecă şi găsesc ici-colo colegi. Şi mai găsesc chiar şi prieteni. Cu unii mă întâlnesc din când în când, cu alţii nu m-am mai văzut de mulţi ani, cu destui va trebui, de acum, să aştept să ne reîntâlnim în Ceruri. Dar caut o anumită carte, una care m-a impresionat profund, un volum de versuri al unui poet cu care n-am apucat să pălăvrăgesc cât aş fi vrut, cu care ne-am întâlnit doar de puţine ori în viaţă, pe care-l ştiu personal prea puţin. În labirintul bibliotecii mele este aproape imposibil să găsesc cartea cu pricina şi rătăcesc tot mai adânc pe culoare înfundate. Poetul, după ce a trecut printr-o experienţă existenţială, ţin minte că mi-a scris cam aşa pe pagina de gardă: „Lui Gheorghe Schwartz, cu nădejdea că voi trăi să apuc ultimul volum din Cei O Sută”. Şi a semnat: Emil Brumaru. După toate acestea, ce sunt eu cu Emil Brumaru: coleg sau prieten? Sau ce?
(Ancheta „Cărţile colegilor mei”, România literară din 9 septembrie 2011.)
