Ce am spus (90)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.

(90.) „Ajungem cu înţelegerea doar până unde suntem pregătiţi s-o primim

1. <Domnule Gheorghe Schwartz, sunteţi la capătul unei construcţii literare cu totul excepţionale. Romanul Cei O Sută, se termină acum, la acest final de an 2012. Douăzeci şi şapte de ani, două luni si patru zile de muncă nu înseamnă doar voinţă, tenacitate, imaginaţie, talent, disciplină. Înseamnă o luptă cu timpul. Este, de altfel, o temă recurentă a cărţii. Scribul este adeseori speriat de perspectiva de a nu-şi termina cronica. Şi, totuşi, nu se grăbeşte. Se documentează temeinic, caută detaliile, îşi permite luxul de a avea îndoieli. Cum este, domnule Schwartz, să trăieşti aceasta incredibilă experienţă?

Când am început să scriu CEI O SUTĂ, desigur că n-am ştiut ce mă aşteaptă, cum n-am ştiut ce mă aşteaptă nici atunci când m-am născut. Numai că, la vârsta de patruzeci de ani, câţi am avut când am pornit în această aventură, publicasem deja zece cărţi, aşa că posedam de acum măcar îndemânările de bază pentru scris. Ce a urmat a fost că am început să trăiesc în ritmul CELOR O SUTĂ, să număr măruntele evenimente prin care treceam după la Al Câtâlea dintre CEI O SUTĂ mă aflam. Timpul meu a devenit funcţie de ritmul în care avansam. Să-ţi trăieşti astfel viaţa îţi dă un sentiment straniu, de parcă ai vieţui simultan în două fuse orare. Acum, lunga aventură s-a terminat şi încerc să revin uluit în timpul obişnuit, ceea ce nu e câtuşi de puţin uşor. Deşi mai am o mulţime de proiecte literare, mă regăsesc cu greu în viaţa de după CEI O SUTĂ.

2. <Scrieţi de peste patruzeci de ani. Prima dumneavoastră carte, „Martorul”, apărea în 1972. Urmată, detaliu interesant, de „Ucenicul vrăjitor”, în 1976. Începea, deja, să-l frământe pe tânărul scriitor de atunci gândul unei „vrăjitorii” aflate în spatele aparenţelor? Spun „vrăjitorie” în dublul sens, de invizibil, dar existent, precum şi de răzvrătire împotriva canoanelor oricărei dogme.

„Invizibilul existent” este la fel de prezent ca şi vizibilul. Ca să folosim un exemplu la îndemână: omul dispune de o multitudine de simţuri – mult mai multe decât cele cinci pronunţate de lumea profană – dar nu atâtea încât să fie capabil să recepţioneze infinitatea de stimuli cu care este continuu bombardat. Şi, totuşi, şi acei stimuli există şi-şi produc efectele. Asta şi fiindcă pentru o parte dintre acei stimuli nu avem capacitatea de a-i conştientiza, iar în cazul altora nu transformăm senzaţiile în percepţii. „Invizibilul existent” nu numai că există, dar ne şi determină viaţa în aceeaşi măsură ca şi vizibilul.

Revenind la al doilea aspect al întrebării, canoanele apar din reflexele formate faţă de ceea ce a fost decretat oficial ori cutumiar. Când accepţi şi altceva – „invizibilul existent” poate fi o sursă ce se opune veşnic datelor seci, clădite doar şi doar pe ce ne dictează simţurile tradiţionale – rişti să fii considerat răzvrătit. Nu poţi avea aceleaşi rezultate ale gândirii şi ale simţirii cu cei care operează pornind de la alte surse, de la mai puţine surse.

3. <Salvează scrisul ceva din trecerea noastră prin lume? Şi dacă da, despre a cui salvare vorbim? A celui care scrie? A celui care citeşte?

Să salveze ce? Micimea trăirilor, răutăţile inerente, animalul din om? Nu cred că artistul poate spera la aşa ceva. Comandantul lagărului de la Auschwitz a fost un mare admirator al lui Beethoven, al lui Beethoven care, printre altele, a compus Oda Bucuriei (iniţial Oda libertăţii). Pe de altă parte, este adevărat că majoritatea consumatorilor de artă caută în muzică, literatură, balet, cinema etc. „altceva”, adică o trăire în afara propriei lor trăiri. Iniţial, se ştie, arta n-a fost decât pur ritualică. Nu ajungeai să participi la ea prin învăţare, ci prin iniţiere. Astăzi, arta trebuie învăţată, de aceea şi este publicul atât de stratificat în alegere, în pretenţii. Arta te duce în altă stare, uneori te transpune în interiorul dorinţelor tale celor mai tainice. Asta s-ar putea numi o „salvare”, doar că dorinţele tale cele mai tainice nu sunt întotdeauna la limita superioară a moralităţii. Astea toate din punctul de vedere al consumatorului; producătorul de literatură – ori de altă artă – nu se gândeşte la nicio salvare, deşi, pentru autorul adevărat, arta însăşi este singura salvare.

Aş mai adăuga ceva: fericirea, ca expresie superioară a „clipei singure”, o stare ce nu se poate verbaliza (spre deosebire de bucurie), singurul timp lipsit de trecut şi de viitor, fericirea poate fi găsită uneori – rareori – într-o ficţiune (scrisă, pictată, dansată, filmată, cântată etc.). Această scoatere din timp ar putea fi socotită o salvare. Dar atunci ar trebui să considerăm însăşi excluderea din viaţă o salvare. Ceea ce ar fi cumplit.

4. <Am început această convorbire cu romanul Cei O Sută nu doar fiindcă terminarea lui este, în sine, un succes enorm. Ci şi fiindcă este, în mare parte, un roman ezoteric. Cel puţin, poate fi citit în această cheie. (Cum poate fi citit şi în cheie istorică, desigur). Scribul se afla în căutarea unui adevăr care subîntinde naraţiunea, construind o structură vastă, luminând adeseori simboluri care, unora, ne sunt cunoscute. Ce rol joacă experienţa Frăţiei în elaborarea acestei cărţi?

Cu ani în urmă, cu prilejul accederii la un spor de salariu, atunci când am apucat să mă familiarizez (cât de cât) cu şlefuirea pietrei brute, am recunoscut că mă aflam, în cadrul elaborării CELOR O SUTĂ, la o societate secretă nu foarte onorabilă, dar totuşi asemănătoare în formă şi organizare cu ceea ce cunoşteam atunci despre francmasonerie. Societatea aceea livrescă s-a născut înainte de a fi fost eu iniţiat în structură. Vreau să spun că mi se pare corectă afirmaţia că francmason te naşti, iar iniţierea nu-ţi oferă decât prilejul de a pătrunde mai adânc în cunoaştere. Predispoziţia trebuie să existe, ea provine din genele fiecăruia. „Invizibilul existent”, amintit mai sus, este prezent peste puterea noastră de cunoaştere. Iată, întorcându-ne la CEI O SUTĂ: am acolo un personaj liant, un evreu pe care l-am numit Ţipor. Evreu pentru că face parte dintr-o naţiune care a supravieţuit celor două mii cinci sute de ani pe cât se întinde saga mea.

5. <Vorbim despre frăţie, despre lojă, deci despre trăirea într-o anume spiritualitate. Despre – cum spuneţi uneori în ultimul roman – „trăirile dobândite” . Credeţi că dobândim, acolo, trăiri care ne pot susţine existenţa, chiar şi în profan?

Dacă masonul devine dintr-un om bun, unul şi mai bun, atunci da, atunci trăirile sale pozitive nu se pot manifesta doar în templu, iar „afară” individul să se comporte altfel. Problema fiecăruia este ca omul care a bătut la uşă cu lovituri de profan să fi fost un om bun: problema celui căruia i s-a permis să intre şi problema celor care l-au primit. Trăirile dobândite nu pot să apară pe un teren neprielnic lor. Fiind valabilă şi reciproca, mulţi indivizi lipsiţi de şansa de a descoperi uşa templului, pot avea trăiri masonice, chiar dacă nu sunt conştienţi de asta. Este însă adevărat, pentru ei posibilităţile de a avansa în cunoaşterea structurilor intime sălăşuind în miezul pietrei sunt mai mici. Însă nu imposibile: am putea da numeroase exemple în istorie referindu-ne la oameni de cea mai mare moralitate, precum şi de maximă erudiţie, oameni care n-au fost masoni.

5. <Există, oare, o arhitectură a destinului, o coerenţă ascunsă a întâmplărilor pe care le trăim?

Depinde ce înţelegem prin „destin”. De obicei numim „destin”, desfăşurarea lucrurilor pe care nu ni le putem explica după cunoştinţele şi după logica noastră. Marele Arhitect a orânduit astfel lucrurile ca să ajungem doar până acolo cu înţelegerea unde suntem pregătiţi s-o primim.

6. <Aveţi faima unui om sceptic. Nu credeţi în miracole. Evitaţi romantismul, culorile melancoliei, langoarea, promisiunile entuziasmul. Şi totuşi, continuaţi Drumul.. Cercetaţi simbolistica, istoria, heraldica, aprofundaţi ezoterismul cu toate deschiderile lui, de la Cabala la numerologie. Credeţi, totuşi, intr-o adevărată lumină a cunoaşterii?

De multe ori, suntem tentaţi să confundăm ezoterismul – şi tot ce ţine de el – cu superstiţia. Care, la rândul ei, poate ţine loc de o pseudoreligie. Pentru că aţi pomenit de numerologie: eu cred profund în cifra opt. Numele meu are opt litere, prenumele tot opt, iar toate cărţile mele beletristice au titluri din opt litere. Cele altfel întitulate, nu au apărut… Ce-i asta? Numerologie, esoterism? Nici vorbă. Dar, recunosc, sunt tentat să caut o raţiune în ceea ce mi se întâmplă şi s-o găsesc prin tot felul de paralele. Aşa m-am născut…

(Radu Ciobotea în revista Trivium nr. I-III, 2013.)