Ce am spus (94)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.

(94.) „Mi-au trebuit peste 27 de ani de viaţă să scriu o sută de biografii din tată în fiu, de la căderea Babilonului până în 2040!”

<Titus  Crisciu: Ce amintiri păstraţi anilor de şcoală petrecuţi în Lugoj, oraşul în care v-aţi născut şi aţi trăit până la 18 ani?

Gheorghe Schwartz: Îmi amintesc un lucru care pentru moment m-a marcat. Eram în clasa a V-a şi urma să iau premiul întâi, dar din cauza dosarului, nu l-am luat. Atunci am hotărât să nu mai învăţ şi abia pentru bacalaureat am reînceput să învăţ şi am reuşit primul. Spun lucrul acesta cu emoţie, pentru că tot în această lună (mai, 2013, n. n.) mă voi întâlni cu foştii colegi de liceu la 50 de ani de la absolvire şi abia aştept să văd pe cine o să mai recunosc şi cine mă va recunoaşte pe mine.

<T.C.: Ce aţi făcut, cum v-aţi petrecut timpul în loc să învăţaţi?

1. S.: Am jucat şah, probabil destul de bine, din moment ce eram în echipa de şah de seniori a Lugojului, care era suficient de puternică.

<T.C.: Lugojul, ca  alte oraşe din Banat şi Ardeal, era multietnic şi, ca atare, se vorbeau  mai multe limbi. În ce măsură v-a influenţat acest lucru în copilărie?

G.S.: Într-adevăr, Lugojul a fost un oraş cu foarte multe etnii şi dovada acestui lucru era că părinţii mei cu bunicii vorbeau nemţeşte, între ei limba maghiară, iar eu cu ei vorbeam româneşte, ca la şcoală. Pot să spun că m-a marcat mai mult decât se crede, pentru că multilingvismul, care se propagă foarte devreme, are şi multe riscuri. Părinţii nu ştiau lucrul acesta. Printre altele, eu mi-am pierdut auzul fonematic şi, în primele clase eram incapabil să diferenţiez pe g de c, pe b de p şi aşa mai departe. Un alt impediment este că sunt extrem de neîndemânatic. Pe vremea aceea nu s-a ştiu acest lucru. Mai vreau să vă spun că am avut un învăţător genial, Ioan Munteanu, căruia îi port o mare recunoştinţă. Un învăţător atât de bun încât dintre cei 27 de elevi în prima clasă, unul era debil mintal, l-a aşezat lângă mine, ca o premoniţie că o să devin defectolog, iar băiatul a ajuns până în clasa a şaptea. Toţi în afară de acest copil, am terminat învăţământul superior, ceea ce era cu totul ieşit din comun în condiţiile de atunci.

<T.C.: Aşa cum aţi anticipat, după absolvirea universităţii din Cluj, cu specialitatea defectologie, aţi fost repartizat la Arad, unde aţi lucrat 34 de ani. Cum a debutat această lungă perioadă din viaţa Dvs.?

G.S.: Prima amintire a fost aceea că, deşi am terminat facultatea cu zece, mi s-a scăzut un punct din cauza mustăţii. Aşa că am spus să mă repartizeze unde vor ei şi Aradul a fost primul pe listă. Astfel am ajuns la Şcoala ajutătoare din Arad, unde am lucrat până în 1989, ca simplu dascăl şi m-am întors, după ce am fost în diplomaţie şi la Inspectoratul pentru Cultură, precum şi la televiziunea locală prin cablu. La Şcoala ajutătoare am fost iar profesor, director adjunct, apoi director, până am trecut în învăţământul superior.

<T.C. : Ce atmosferă era în anii de început în învăţământ, într-o şcoală pentru copii cu nevoi speciale?

G.S.: Eu sunt foarte legat de copiii cu nevoi speciale. Dacă ceva a funcţionat bine înainte de 89, deşi nu am amintiri plăcute din perioada respectivă, învăţământul special a fost bine organizat. El a fost distrus după 1989, tot din motive economice, bănuiesc eu; a fost acea celebră baroneasă Emma Nicholson care a vrut să implementeze specificul britanic, foarte bun, dar trebuie să fie şi condiţii pentru acest lucru. Noi am pus, ca de obicei, carul înaintea boilor şi învăţământul special, la ora actuală, este catastrofal. Am scris şi o nuvelă despre Şcoala ajutătoare, „Jurnal cu Doru”, publicată într-un volum apărut la editura Cartea românească în 1976. Este o meserie pe care nu poţi s-o faci decât cu sufletul. Este foarte mare nevoie de defectologi (psihopedagogi speciali, cum sunt numiţi astăzi) pentru că, pe măsură ce sistemul sanitar se dezvoltă, sunt tot mai mulţi copii cu nevoi speciale, chiar dacă pare un paradox. Nu mai mor copiii afectaţi de meningită, de encefalită – poliomelita a fost eradicată – însă rămân 2-3 dintr-o sută cu tare şi aceştia sunt trimişi la şcoala de masă, ca să nu se simtă discriminaţi în şcoala integrativă, cum se numeşte acum, dar ei vor abandona învăţământul pentru că nu vor face faţă cerinţelor. Eu am avut rezultate, iar acum mulţi dintre copiii de care m-am ocupat se autoîntreţin, sunt organizaţi în familii, ca toţi ceilalţi.

<T.C.: Vă rog să sintetizaţi cele trei activităţi diferite pe care le-aţi practicat după 1989: cea de consilier şef la Inspectoratul pentru cultură, cea din diplomaţie şi cea de conducător al unei televiziuni locale.

G.S.: Sunt trei activităţi total diferite. Pe vremea aceea, instituţiile de cultură erau subordonate Inspectoratului şi a fost o muncă de reorganizare a ceea ce am găsit acolo. De pildă, existau instituţii care nu funcţionau deloc, cum a fost Orchestra de muzică populară a Filarmonicii, pe care em desfiinţat-o şi am reînfiinţat-o drept Orchestra „Rapsozii Zarandului”, cea care a fost timp de mai mulţi ani una dintre formaţiile foarte importante din România. Ei mai lucrează prin prestări de servicii, dar sper ca prin I.C.R. să refacem această formaţie.

<T.C.: Apoi aţi lucrat o scurtă perioadă în străinătate. Despre ce este vorba şi în ce perioadă?

G.S.: Am fost consilier cultural, mai întâi la Ambasada din Budapesta şi după aceea la Bonn, între 1992 – 1993. La Budapesta am fost foarte puţin şi mai ales cu muncă de teren, iar la Bonn am încercat să fac mai multe lucruri, dar am fost dezamăgit de sistemul care era atunci în diplomaţie, pentru că diplomaţii se ocupau mai mult de interesele lor, decât de interesele naţiunii române. Am iniţiat câteva programe noi, care, din păcate, au murit după ce am plecat eu. Am adunat un lanţ de galerii de artă într-un fel de asociaţie, în oraşe mai mici din Germania, pentru că în oraşele mari te pierzi. În oraşele mai mici ieşeai în evidenţă, venea şi primarul, şi preotul, şi dascălii şi era un eveniment. În două luni am reuşit să adun 17 galerii, în special din vestul Germaniei, dar şi una din Elveţia, iar avantajul era că nu ar mai fi venit doar cei 3-4 artişti plastici români, mereu aceiaşi, ci puteau veni foarte mulţi în acelaşi timp, iar galeriile puteau să transporte mai uşor lucrările dintr-o parte în alta, plăteau împreună taxele de asigurare, puteau să vândă lucrări şi incontinuu ar fi fost prezenţă plastică românească în Germania. Acest proiect vreau să-l preiau acum cu ţările din jur, prin I.C.R.[1]. Un alt lucru, am luat legătura cu cea mai mare societate de librării din Germania şi le-am propus să aibă în oraşele cu o populaţie românească un stand de carte românească, pentru că există o puternică diasporă românească avidă de cărţi. Era important nu numai pentru pătrunderea literaturii române în acest spaţiu, dar şi pentru că nemţii erau dispuşi să vândă cartea la preţul din Germania, preţ care la noi era încă foarte mic. Asta ar fi salvat multe edituri din ţară. După plecarea mea, ambele proiecte au dispărut.

<T.C.: Cum aţi ajuns să vă ocupaţi de televiziune?

G.S.: Am realizat primul post de televiziune prin cablu din Arad, cred. Se numea „Intersat” şi avea o cotă extraordinară în localitate, pentru că încă nu se puteau prinde marile posturi. Nu vă mai spun că aproape totul se făcea în direct şi am transmis câteva emisiuni tabu: un interviu cu un transsexual, un interviu cu o prostituată… A fost poate cea mai romantică perioadă din viaţa mea, care a durat aproape trei ani. Am plecat de acolo pentru că am simţit că nu mai am timp să scriu.

<T.C.: Ne întoarcem în timp la scriitorul Gheorghe Schwartz, care a debutat aproape în acelaşi timp în două reviste. Despre ce reviste este vorba şi în ce an?

G.S.: Într-adevăr, în octombrie 1969 am debutat cu două scurte povestiri în revista Familia din Oradea şi nu mult după aceea, în ianuarie 1970 cu o pagină de proză în România literară…

<T.C.: …Iar în 1972 aţi debutat în volum cu romanul MARTORUL, care a fost distins cu un premiu important…

G.S.: MARTORUL trebuia să fie a doua mea carte, pentru că prima, un volum de povestiri, ar fi trebuit să apară la editura Cartea Românească. El era cules, gata de tipar, dar ghinionul meu a fost că redactorul de carte a plecat din ţară exact când urma să apară volumul. În consecinţă cartea a fost topită. (…)

<T.C.: Eu nu vă laud, dar vă admir pentru îndrăzneala de a vă fi propus să scrieţi ciclul CEI O SUTĂ, un grandios proiect, care s-a vrut a fi cea mai mare construcţie a literaturii din întreaga literatură română. Când şi unde a apărut primul volum şi drumul parcurs până la cel de-al unsprezecelea, care va fi şi ultimul?

G.S.: Acesta trebuie să apară zilele astea (mai, 2013. Nota mea.) Am început ciclul la 40 de ani, nu-l puteam începe mai repede, pentru că trebuia să am o ucenicie serioasă în spate. Începutul a fost în 1985, iar primul volum a apărut în 1988, la editura Facla, după care au urmat evenimentele din 1989 şi a început calvarul cu editurile. Al doilea volum a apărut la editura Cartea românească, iar volumele al treilea şi al patrulea la editura Alpha. După acestea a venit o perioadă în care n-am putut să public niciunde. Volumul al şaselea a apărut la editura Polirom, unde am fost lăsat baltă, probabil ca pedeapsă pentru că le-am adus un premiu. Apoi am reuşit să public ultimele cinci volume la editura Curtea veche, în condiţii de colaborare perfectă.

<T.C.: La un moment-dat se preconiza să scrieţi douăsprezece volume? Aţi rămas la unsprezece?

G.S.: Eu am superstiţia cifrei opt. Numele meu are opt litere, prenumele are opt litere, toate titlurile cărţilor mele de beletristică au opt litere şi voiam să fie opt volume.

<T.C.: Bine, dar titlurile cărţilor de specialitate sunt mai lungi. Vorbiţi-ne şi despre profesorul Gheorghe Schwartz.

G.S.: Ca profesor universitar, trebuia să public şi aceste cărţi şi, desigur, titlurile sunt altfel. Una dintre aceste cărţi, de care eu mă simt tare legat, poate la fel ca şi de CEI O SUTĂ, este PSIHOLOGIA TRANSVERSALĂ, o explicaţie a comportamentului uman, lucrare apărută în mai multe ediţii. E o disciplină ce le plăcea studenţilor pentru că nu e deloc aridă şi explică, într-adevăr, comportamentul uman. Criticul Ioan Holban a descoperit foarte bine că e greu să înţelegi scrisul meu dacă nu cunoşti şi această fundamentare teoretică.

<T.C.: Vă propun să revenim puţin la primul volum din ciclul CEI O SUTĂ, publicat la editura Facla şi mai ales la felul cum a fost receptat de confraţi acest titlu, unic experiment în literatura română.

G.S.: La Facla am avut norocul să întâlnesc un redactor extraordinar, care este Ion Nicolae Anghel, de la care am învăţat multe lucruri în redactarea unei cărţi. Întregul ciclu a fost bine primit, aproape fiecare volum fiind nominalizat la premiile U.S.R. şi ale Filialei, sau la alte premii: în afară de premiile breslei scriitorilor, am luat Marele Premiu „Liviu Rebreanu” de la Bistriţa, Marele Premiu „Mihai Sadoveanu” de la Iaşi. Premiul Academiei Române „Ion Creangă” etc. Dar se scrie tot mai puţin despre ciclul CEI O SUTĂ. Mă aşteptam ca măcar, ca despre o curiozitate, să se scrie mai mult despre el. Din păcate, în general în literatura mondială, se pare că sunt două variante: sau scrii, sau te ocupi de managementul scrisului tău. Eu n-am avut timp să mă ocup de managementul cărţilor mele. Noi ducem lipsă de ceea ce se numeşte „agent literar” şi vreau ca din toamnă, la Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad să deschid un curs postuniversitar de agent cultural, pentru că tinerii nu ştiu că se poate câştiga foarte bine din această meserie, care este benefică atât pentru scriitor, cât şi pentru agent.

<T.C.: Totuşi au fost critici care v-au apreciat, de pildă Ioan Holban…

G.S.: Ioan Holban este unul dintre criticii cei mai importanţi la ora actuală: este foarte serios, a citit tot. A scos acum o nouă Istorie a literaturii române moderne, aproape exhaustivă, chit că acolo este o listă de autori pe care-i cultivă el. Şi Gheorghe Mocuţa de la Arad a scris despre cărţile apărute; am avut mai multe critici favorabile, dar nu am mai avut şuvoiul care a fost la început.

<T.C.: Să reamintim că în primele volume publicate v-aţi inspirat din viaţa petrecută la Lugoj. Dar nici una dintre cărţile din ciclul CEI O SUTĂ nu cuprinde aspecte din biografia Dvs., fie că erau mai scurte la început, fie că erau mai voluminoase.

G.S.: Este foarte adevărat ceea ce spuneţi, dar este problematic la mine. Eu cred că biografia fiecăruia dintre noi a fost odată scrisă de către Dumnezeu şi n-am deloc de gând să fac concurenţă unei asemenea autorităţi. Atunci, trebuie să inventăm noi o lume a noastră, probabil mai puţin complexă decât cea făcută de Dumnezeu şi să descriem acea lume. Aţi remarcat bine că primele patru volume sunt mai groase, dar când am ajuns la al cincilea, mi s-a spus: cărţile sunt tot mai scumpe, cine are bani să cumpere cărţi groase? Atunci a trebuit să împart următoarele cărţi nu în patru, ci în şapte volume. Dar nu am schimbat nimic, a rămas o ficţiune în decor real, adică a trebuit să cunosc relaţiile din perioada respectivă.

<T.C.: Ca scriitor care a publicat şi înainte şi dupăm 1989, spuneţi-mi, mai există oprelişti în literatura română?

G.S.: Nu este o mare diferenţă: eu am avut de pătimit, după ce am publicat la începutul anilor ’80, articolul „Despre ierarhii” în care spuneam că la noi în literatură, ca în toate domeniile vieţii, din păcate, succesul se face la cârciumă şi dacă nu o frecventezi şi eşti izolat nu poţi fi cunoscut de cutare critic. Se citeşte puţin. (…) Toţi cei care scriu onorabil în România ştiu ce este cu CEI O SUTĂ, dar nu cred că au citit trei oameni întregul ciclu. Un prieten din Lugoj, care acum este profesor la Mannheim, m-a consolat spunându-mi că Immanuel Kant în toată viaţa lui a vândut 47 de exemplare din opera sa.

<T.C.: Aşa cum reiese şi din discuţia noastră, după 89 aţi avut mai multe funcţii, iar de curând aveţi o nouă provocare, cea de director al Filialei Banat – Crişana a Institutului Cultural Român. Mai întâi, de ce s-au înfiinţat aceste noi forme de organizare, filialele?

G.S.: Această funcţie s-a născut într-un climat foarte turbulent: a plecat fosta conducere a I.C.R.-ului şi atacurile la adresa domnului ministru Andrei Marga au fost foarte dure şi nedrepte. S-au înfiinţat filiale pentru că principala acuză, pe lângă meritele incontestabile pe care le-a avut echipa Patapievici, a fost aceea că din fondurile I.C.R.-ului au profitat foarte puţini oameni şi interesul este ca filialele să descopere cât mai multe activităţi reprezentative care ne-ar putea legitima la fel de bine în străinătate; şi cine cunoaşte mai bine decât noi aceste potenţialităţi din teritoriu? Asta ar fi sarcina noastră: de a descoperi talente şi de a le sprijini din toate punctele de vedere. Avantajul este că nu pornim de la zero, pentru că există multe filiale în lume în care putem să avem nişte relee pentru talentele româneşti.

<T.C.: Care sunt domeniile în care se vor căuta şi se vor descoperi aceste talente?

G.S.: În tot ceea ce reprezintă spiritualitatea românească. Nu ne vom axa numai pe literatură, pictură şi muzică, ci şi pe ştiinţă, religie etc. Acum e perioada în care se cristalizează lucrurile şi sper ca din toamnă să se aplice din plin.

<T.C.: Vă doresc succes!

P.S.

De la momentul acestei discuţii au trecut câteva săptămâni. Între timp, filialelor interne ale I.C.R. li s-a suspendat activitatea, nu s-a spus că se desfiinţează, aşa că eu trag nădejdea că iniţiativa – care s-a dovedit atât de valoroasă – nu va fi înmormântată de noua conducere a I.C.R.-ului.

G.S.

(Interviu realizat cu reportofonul de Titus Crişciu şi publicat în revista Banat, nr.7-8, 2013.)

 

[1] Notă: în perioada aceea eram directorul Filialei Banat – Crişana a I.C.R., structură înfiinţată de preşedintele Andrei Marga şi desfiinţată odată cu schimbarea lui din funcţie.