Ce-i atrage pe turişti la aceste capodopere?

Depăşirea limitelor. Dorinţa de spectacular a generat opere menite în primul rând să atragă atenţia, să frapeze atât pe cunoscători, cât şi publicul larg, interesat altfel destul de puţin de artă. Două dimensiuni le caracterizează în mod obişnuit: mărimea şi îndrăzneala tehnică. Sunt piese de excelenţă tehnică nemaiatinsă până la ele şi de proporţii nemaiîntâlnite. Din aceste puncte de vedere ele marchează epoca în care au fost create şi sunt menite să rămână în istorie.

Dincolo de măiestrie, ele presupun un buget nelimitat. Fără Papa Iulius al II-lea, Michelangelo n-ar fi putut crea Capela Sixtiă, fără aprobarea Parlamentului, în urma unui lobby îndelungat, Christo şi Jeanne-Claude n-ar fi putut ambala Reichstagul. Pentru realizarea acestor opere gigantice, artiştii mobilizează în jurul lor o vastă reţea de energii. Este poate unul dintre aspectele seducţiei lor. Cultivând spiritul colectiv, ele se oferă şi aparţin tuturor. Până acolo încât, de exemplu, JR asociază realizării giganticelor lui instalaţii fotografice o mulţime de persoane, locuitori marginalizaţi ai favelelor sau femei victime ale războaielor din cele patru părţi ale lumii.

Sfidarea Zeilor şi Naturii pentru a atinge infinitul

Ciclopul lui Jean Tinguely

Ar trebui adăugate piesele care sunt opera unei vieţi întregi, realizate de artişti care, în secret, s-au înhămat la o sarcină ce-i depăşea. „Ciclopul” lui Jean Tinguely şi al prietenilor lui este una dintre ele. Monstrul creat din elemente disparate s-a născut în 20 de ani în inima pădurii Milly.

Aceste opere gândite la superlativ pot fi de interior sau de exterior, se pot întinde pe un întreg teritoriu sau pot fi monumente de for public. Indiferent de categorie, aleasă oricum arbitrar, ele se înscriu întotdeauna în mediul înconjurător, care constituie etalonul lipsei lor de măsură.

Operele sub cerul liber, cele ancorate în peisaj sau într-un context urban sunt gândite adesea mai mari decât spaţiul care le este alocat. Ele se conectează cu elementele naturale, cum ar fi apa pentru „Spiral Jetty” a lui Robert Smithson, aerul sau cosmosul ca în cazul orbitoarelor „Lightnings Fields” de Walter De Maria, sau focul în cazul vulcanului lui James Turrell, iar uneori cu toate acestea în acelaşi timp, ca în provocările pirotehnice ale chinezului Cai Guo-Qiang.

Buddha din oraşul chinez Sanya

Aceste opere spectaculoase, în care omul lansează metaforic o provocare Zeilor sau Naturii pentru a atinge infinitul, Judicael Lavrador şi Emmanuelle Lequeux le descriu într-un fascinant periplu prin întreaga lume.

Evident mai limitate ca dimensiuni, lucrările de interior au totuşi mărimea permisă de spaţiile mereu mai largi ale instituţiilor culturale moderne şi de dezvoltarea logistică. „Turbina Hall” de la Tate Modern din Londra, vechea uzină termică dă, ea singură, o nouă scară pentru operele hiperbolice. Chiar uriaşul „Păianjen” conceput de Louise Bourgeois pare mic în această catedrală industrială. La Tate, ca şi la Guggenheim din Bilbao sau la Grand Palais din Paris, în timpul expoziţiilor „Monumenta”, este nevoie de aceste piese-mastodont care atrag mulţimea şi mass-media, în această epocă a strategiilor comunicaţionale.

Paradoxal, o operă spectaculoasă răspunde acestei exigenţe şi chiar o depăşeşte pentru că ea reinventează formatul de expunere şi provoacă un efect surprinzător. Alteori, artistul înlocuieşte monumentalitatea pe verticală, preferând diseminarea, ca la instalaţia lui Ai Weiwei de la Londra, constând în acoperirea podelei cu mii de seminţe de floarea-soarelui, lucrate în porţelan. În aceste cazuri, spectaculosul include o anume fragilitate, care uluieşte spectatorul care nu se aşteaptă la aşa ceva în cazul marilor dimensiuni.

Realizări efemere, dar cu tentaţii turistice

Reichstag-ul ambalat de Christo&Jeanne-Claude

Multe dintre aceste opere durează numai o vreme, uneori nici atât, dar efectul lor fulgerător este atât de marcant, încât le asigură posteritatea. E drept, autorii lor s-au gândit şi la perenitatea creaţiilor, fotografiindu-le. Aceste dovezi vizuale nu sunt mai puţin impresionante.

Primele schiţe pentru ambalarea Reichstagului au fost făcute în 1971. Christo şi Jeanne-Claude au trebuit să aştepte 24 de ani până când Parlamentul German a fost drapat cu imensa mantie de ţesătură sintetică argintată, strânsă cu sfori de culoarea albastrului cerului, pentru două săptămâni. De-a lungul timpului, edificiul, devenit un simbol al Germaniei reunificate, a fost supus mai multor intervenţii. Incendiat în 1933 de nazişti, aproape distrus în 1945, a fost reconstruit. Opera celor doi creatori a fost cumva un ecou al acestor bulversări istorice, dar şi o referinţă la o anumită istorie a artei, în care drapajele, pliurile au fost percepute ca un simbol al erotismului sau al puterii. Proiectul a avut nevoie, pentru a fi pus în operă, de 90 de alpinişti profesionişti şi de 120 de muncitori care au instalat cei 100.000 de metri pătraţi de pânză şi 15.600 de metri de corzi.

„APEC Cityscape Fireworks” al chinezului Cai Guo-Qiang a fost consacrat de Jocurile Olimpice de la Beijing. Înaintea acestui eveniment, artistul se mulţumea să picteze cu praf de puşcă, prevăzând pentru fiecare vernisaj al expoziţiilor sale câte un mic performance exploziv. De atunci a devenit un artist-artificier, fumul şi focul construind peiaje abstracte de multe ori la dimensiunea unei săli întregi.

Cai Guo-Qiang, Explozii universale

La Iguazu-on-Hudson, artistul danez Olafur Eliasson a avut curajul, în 2008, să creeze patru enorme cascade în plin New York. Cea mai spectaculoasă dintre ele se lovea violent de pilonii ce susţin Brooklyn Bridge. Instalaţia, intitulată „New York Waterfalls”, a costat 15 milioane de dolari şi a adus profituri de pe urma celor 12 milioane de turişti care au invadat oraşul să vadă această rivală a Niagarei.

JR este un artist francez care doreşte să rămână anonim. De ani de zile el acoperă faţadele locuinţelor din periferia pariziană, din favelele braziliene sau din cartierele Shanghaiului menite distrugerii cu peisaje în care afişează portrete de mari dimesiuni ale locuitorilor lor, persoane marginalizate sau femei care îşi suportă cu demnitate rănile provocate de diferitele conflicte din întreaga lume. Tot în 2008, el le-a dedicat proiectul itinerant „Women Are Heroes”, care a generat şi un film, lansat în acelaşi an, în care, din Cambodgia în Kenya, figurile lor defilează în ritmul trenului, prin câmpii şi sate, prin cartierele sărace şi construcţiile industriale dezafectate.

Opere-teritorii

Niki de Saint Phalle, Jardin des Tarots

Există apoi operele-teritoriu pe care privitorul, practic, nu le poate cuprinde dintr-o singură privire. Ele se întind pe spaţii largi de mai mulţi kilometri şi sunt gândite adesea ca un parcurs sau ca perspective traversând spaţiul. Printre ele se detaşează „Double Negative” de Michael Heizer, o călătorie în centrul „Land art-ului”, care reuşeşte uneori să schimbe peisajul. Pentru prima sa operă, „Cutremurul”, din 1969, Michael Heizer a săpat o imensă tranşee în platoul din Nevada, „Mormon Mesa”, lungă de 457 de metri, lată de 9 metri şi adâncă de 15 metri. El a deplasat 240 de tone de rocă vulcanică şi de pietre pentru a-şi realiza lucrarea. După aceea s-a lansat în construirea unui oraş în plin deşert, proiect intitulat „The City”. Pentru Heizer, pământul însuşi a devenit suportul operei.

În regiunea Toscana, într-un mic orăşel, Capalbio, vizitatorul se poate desfăta în „Grădina de tarot” concepută de Niki de Saint Phalle în 1998. O pădure de sculpturi monumentale, realizate în 15 ani de muncă, reprezentând cele 22 de arcane ale jocului de cărţi. Ezoterică, kitsch şi magică în acelaşi timp, „Grădina”, cu „locuitorii” ei („Marea Papesă”, „Diavolul”, „Amanţii”), constituie cu adevărat o lume paralelă.

S-a scris destul de mult despre „Ciclopul” din Milly-la-Foret al lui Jean Tinguely, un monstru de oţel şi oglinzi, la care sculptorul elveţian şi soţia sa, frumoasa Niki, au lucrat în secret timp de 20 de ani, fără a-l termina niciodată, pentru că, din punctul lor de vedere, monstrul, hrănindu-se din el însuşi, trebuia să crească şi să dureze cât lumea.

Robert Smithson, O spirală a incertitudinilor

În noul oraş Cergy-Pontoise, din Ile-de-France, François Mitterrand inaugura în 1984, înainte de a fi terminată, „L’Axe majeur” a sculptorului Dani Karavan. O succesiune faraonică de „porţi”, pe un traseu de trei kilometri. 12 staţii şi monumentul „Douăsprezece Coloane” formează „L’Axe majeur”, încărcată de referinţe la civilizaţiile antice, care pleacă de la un mare ansamblu de imobile postmoderne, proiectate de arhitectul Ricardo Bonfill, şi se desfăşoară în direcţia Parisului. În timpul nopţii, traseul este materializat cu ajutorul unui laser albastru.

Tot în acestă categorie se înscrie şi deja amintita „The Lightning Field” a lui Walter De Maria din Noul Mexic, un adevărat sanctuar al fulgerelor. Locul acestei experienţe estetice este o cabană din apropierea localităţii Albuquerque. Pe suprafaţa vastă din faţa căsuţei, artistul a montat 400 de paratrăsnete, care, din 1977, atrag fulgerele frecventelor nopţi cu furtuni din zonă, creând imaginea unei adevărate apocalipse.

Edificii industriale convertite în săli de expoziţie

Subodh Gupta, Line of Control

Sculpturile de interior formează o a treia categorie, nu mai puţin spectaculoasă. Artiştii contemporani vor să ştie întotdeauna dimensiunile spaţiilor în care vor expune fie pentru a se integra armonios în ele, fie pentru a le contraria. Cu atât mai mult cu cât vechile edificii industriale convertite în săli de expoziţie sau marile construcţii moderne destinate artei pariază ele însele pe gigantism. Trăim în epoca unor adevărate fortăreţe artistice în care ar trebui adunate cele mai mari tezaure estetice, care să atragă mulţimile, condiţie esenţială de supravieţuire pe o piaţă concurenţială. Australianul Ron Mueck este autorul unei imense instalaţii, „In Bed”. Un personaj feminin, cu ochii încercănaţi, cu o figură dramatică, este plasat într-un pat, spijinit de o pernă şi învelit cu o pilotă. Totul la dimensiuni impresionante, menite să accentueze sentimentele de tristeţe, de melancolie.

Indianul Subodh Gupta a expus la „Tate Britain” din Londra un gigantic asamblaj de ustensile de bucătărie, de forma unei ciuperci atomice, intitulat „Line of Control”. Efectul este mai curând pozitiv decât tragic, prin sentimentul de saţietate şi bunăstare pe care îl provoacă. Ca şi seminţele de floarea-soarelui ale lui Ai Weiwei, din porţelan alb şi negru, pictat de mână de artizani chinezi, care au acoperit, pe durata toamnei şi iernii anului 2010, podeaua de la „Turbine Hall”. Lucrarea este o aluzie istorică la afişele propagandistice ale Revoluţiei Culturale care îl prezentau pe Mao în faţa unui popor de floarea-soarelui. Artistul a fost arestat luna trecută pe aeroportul din Beijing pentru un motiv care nu a fost făcut public nici astăzi, iar atelierul şi locuinţa sa au fost percheziţionate şi computerele confiscate. Fiu al poetului disident Ai Qing, Ai Weiwei, cunoscut mai ales în afara ţării sale, avea deja interdicţia de a părăsi China din decembrie anul trecut, când autorităţile chineze au accentuat represiunea opozanţilor, în jurul datei de decernare a Premiulu Nobel pentru pace lui Liu Xainho.

În afara limitelor raţionale

Zurab Ţereteli, Petru cel Mare

Provocarea cea mai delicată o constituie monumentele de for public. Artiştii au de obicei în vedere toate elementele care le condiţionează existenţa şi receptarea, de la coroziune şi vandalism la normele de securitate şi la concurenţa cu viaţa oraşului, cu spectacolul lui viu. Opera trebuie să dea impresia că a „crescut” în spaţiul rspectiv. Altfel, locuitorii oraşului o resping, aşa cum s-a întâmplat cu „Tilted Arc” a lui Richard Serra, mutată de locuitori pentru că bloca trecerea.

La cotitura autostrăzii de la Marele Lac Sărat din Utah pare să apară brusc un dinozaur. Este „Spiral Jetty” sculptată cu buldozerele în peisaj de Robert Smithson, în 1970. O spirală de piatră care pluteşte pe apele albastre, colorate dimineaţa în roz. Înghiţită de creşterea apelor în 1972, opera a reapărut acum 7 ani. De atunci atrage nenumăraţi turişti fără ca locul să-şi piardă aspectul sălbatic. Artistul a murit în 1973, apucând să-şi vadă încă o dată opera din avion.

Cu lucrarea semnată de James Turrell, „Roden Crater”, din Arizona, privitorul s-ar putea crede pe suprafaţa Lunii. În deşertul cu vulcani, artistul l-a ales în 1970 pe cel mai înalt dintre ei, Roden Crater, pe care, după o muncă titanică l-a transformat în operă de artă dedicată zeului luminii pe care acest californian îl venerează de peste 40 de ani. Pentru a ajunge în centrul craterului, Turrell a săpat galerii, tuneluri şi camere de observare. Fiecare dintre aceste spaţii este destinat unui eveniment luminos cum ar fi eclipsele, solstiţiile, echinocţiile sau, zilnic, răsăritul şi apusul Soarelui ori apariţiei Căii Lactee.

Jeff Koons, Puppy, Muzeul Guggenheim, Bilbao

În faţa Muzeului Guggenheim din Bilbao, celebrul Jeff Koons a creat, în 1992, „Puppy”, o carcasă gigantică, înaltă de 30 de metri, care depăşeşte edificiul, împodobită cu 70.000 de petunii şi muşcate. 25 de tone de pământ, un sistem intern de irigare asigură viaţa sculpturii, care are şi o soră mai mică, expusă la Versailles.

Inspirat de lumea obiectelor banale, ca foarte multe dintre operele lui Claes Oldenburg, se ridică în Philadelphia imensul „Cârlig de rufe”, creat în 1976, din oţel, şi plasat, cu monumentalitatea lui ironică, într-una dintre pieţele oraşului.

Cele mai mari sculpturi din lume sunt prinse în „Guinness Book”. Printre ele şi cele semnate de rusul Zurab Ţereteli, ca „Petru cel Mare”, figurat ca o provă de corabie, pe malurile râului Moscova, ce întrece, cu cei 94 de metri ai săi, „Monumentul Renaşterii Africane”, de 53 de metri, statuie de factură stalinistă, turnată de muncitorii nord-coreeni, a cărei inaugurare la Sakar a stârnit numeroase polemici cu doi ani în urmă. O divinitate budistă, înaltă de 108 metri, a fost inaugurată în 2005, în oraşul chinez Sanya, fiind depăşită de o altă sculptură budhistă, creată în 1933 în Japonia, care are 120 de metri.

Alexander Calder, Omul, lucrare din Montreal

În 1967, la Montreal, Alexander Calder, cel care, în anii ’20 începuse să creeze la Paris „jucării” în fir metalic şi marionete articulate din lemn, care vor forma „Circul lui Calder”, a înălţat la Montreal „Omul”.

În sfârşit, există lucrări ce depăşesc orice limită raţională, anomalii artistice care amintesc faptul că opera de artă este o provocare a imaginaţiei. În această categorie se înscrie „Why Is a Raven Like a Writing Desk” a lui Loris Gréaud, expusă în 2006, la Londra, în vitrine futuriste cu opere invizibile cu ochiul liber şi chiar cu microscopul clasic. Sculpturi ale tehnlogiilor electronice.

Proiectarea peliculei „Modern Time Forever” de Sora Enso, de la Helsinki, a durat 240 de ore. Realizat de un colectiv de artişti, acest lungmetraj interminabil anticipează distrugerea de către elementele naturale a sediului unei mari întreprinderi finlandeze.

Faraonice, inimaginabile, provocând materia şi spiritul, aceste opere au aceeaşi ambiţie a artei dintotdeauna. Să emoţioneze privitorul.