Ce Justiție avem, ce Justiție vrem!

În aceste zile, în care se discută intens despre modificările ce trebuie aduse legilor justiției, se impune, cred, o radiografie  a sistemului judiciar din România.

Justiția română nu mai suferă de disfuncții izolate, ci de o problemă de arhitectură. Sistemul a fost construit nu pentru a garanta independența magistraților, ci pentru a o gestiona, filtra și, la nevoie, sancționa.

Problema centrală este capturarea puterii decizionale la vârful sistemului. Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) și Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ) nu mai funcționează ca instituții care să asigure un echilibru, ci ca noduri de comandă. O majoritate restrânsă din CSM controlează numiri, promovări, evaluări profesionale și, implicit, cariere. Acest nucleu se autoreproduce prin mecanisme elective fragmentate și incomplete și prin controlul traseelor profesionale, blocând alternanța reală și orice reformă venită din interior. Schimbarea unor persoane nu modifică mecanismul: puterea rămâne în interiorul mecanismului, doar fețele se schimbă.

Promovarea magistraților a fost transformată dintr-un proces meritocratic, într-un sistem de selecție a celor conformiști. Examenele obiective au fost înlocuite cu interviuri subiective, în care nu competența este testată, ci compatibilitatea cu cei care conduc sistemul judiciar. Magistrații sunt întrebați în interviuri despre pozițiile lor publice, despre participarea la proteste sau sesizarea CJUE. Aceste întrebări nu evaluează profesionalismul, ci loialitatea. Rezultatul este un proces de selecție negativă: magistrații competenți și independenți se retrag, iar cei „adaptați” avansează.

În cazul procurorilor, problema este amplificată de controlul ierarhic excesiv. Șefii pot infirma acte nu doar pentru nelegalitate, ci și pe criterii de oportunitate, pot bloca dosare prin refuzul de a semna sau pot scoate procurori din dosare sensibile. Ordinul Parchetului General nr. 344/2023, care stabilește reguli de funcționare ale instituției, distribuirea dosarelor și atribuțiile procurorilor, duce această logică la extrem, transformând procurorul de ședință într-un executant al unei linii stabilite ierarhic, nu într-un magistrat care își exprimă convingerea profesională în funcție de probe.

În loc să corecteze abateri reale, Inspecția Judiciară funcționează ca instrument de presiune. Dublul standard este evident: toleranță pentru magistrații apropiați conducerii, reacții dure și disproporționate față de cei critici. Inspectorii nu răspund pentru abuzuri, chiar și atunci când sancțiunile pe care le-au dat sunt anulate definitiv de instanțe. Mesajul transmis sistemului este simplu și eficient: critica se pedepsește, tăcerea protejează.

Desființarea Secției de Investigare a Infracțiunilor din Justiție (SIIJ) nu a rezolvat problema, ci a dispersat-o. Mecanismele de presiune au fost redistribuite între CSM, Inspecția Judiciară și parchete. Controlul a devenit mai difuz, mai greu de urmărit, dar la fel de eficient. Lipsa unei analize reale a abuzurilor din trecut a permis reciclarea practicilor sub alte forme.

Libertatea de exprimare a magistraților și statutul lor de avertizori de integritate sunt golite de conținut. Opiniile critice, participarea la proteste sau semnalarea disfuncționalităților atrag sancțiuni informale: nepromovare, marginalizare, controale repetate. Autocenzura devine regulă, iar sistemul își pierde capacitatea de autoreglare.

La nivel tehnic, până și garanții fundamentale, precum repartizarea aleatorie a dosarelor, sunt vulnerabilizate. Suspiciunile privind manipularea ECRIS, lipsa unui audit independent și controlul intern al accesărilor în sistemul informatic subminează dreptul la un judecător imparțial și erodează încrederea în hotărârile definitive.

La nivel administrativ, mutările, delegările și detașările discreționare sunt folosite ca sancțiuni mascate. Schimbarea specializării sau scoaterea din complet a unui magistrat incomod produce efecte mai severe decât o sancțiune disciplinară, fără a lăsa urme formale și fără posibilități reale de contestare.

Toate acestea sunt amplificate de subdimensionarea și supraîncărcarea intenționată a magistraților cu dosare. Volumul de muncă nesustenabil nu este doar o problemă de management, ci un mecanism de disciplinare: magistratul epuizat nu mai are timp, energie sau curaj pentru opoziție. Conformismul devine strategie de supraviețuire.

În parchete, politizarea numirilor completează tabloul. Conducerile sunt rezultatul unor decizii politice previzibile, nu al unor competiții reale. Lipsa răspunderii la vârf face ca eșecurile să fie plătite de procurorii de execuție, iar dosarele sensibile să fie tratate cu prudență excesivă.

Efectul sistemic este unul singur: frică, conformism și degradarea actului de justiție. Independența devine privilegiu pentru un nucleu restrâns și obligație formală pentru restul. Deciziile sunt prudente, birocratice, lipsite de curaj juridic. Cetățenii percep selectivitatea și impunitatea, iar încrederea publică se erodează.

Justiția din România nu parcurge, deci, o simplă criză de imagine și nici una care poate fi rezolvată prin schimbări cosmetice. Este rezultatul unui sistem construit să se autoprotejeze. Fără modificarea legilor justiției din 2022 și fără reechilibrarea reală a puterii interne, justiția va rămâne funcțională administrativ, dar disfuncțională democratic.