Ce nu s-a văzut în Comitetul de pace al lui Trump: mizele de pe masă INTERVIU

Totuși, în sală erau prezenți, așa cum remarcă The Guardian, autocrați, lideri iliberali, politicieni cu obiective diferite. Unul dintre beneficiarii prezenței a fost, fără doar și poate, iliberalul Viktor Orban, care a primit, public, sprijinul lui POTUS în alegerile care urmează la Budapesta.

Ce i-a adus pe toți acești politicieni în comitetul lui Donald Trump? Este reconstrucția Gazei obiectivul lor sau mai degrabă e vorba despre poziționări geopolitice? Pentru că, așa cum spune experta în Orientul Mijlociu Raluca Moldovan în acest interviu pentru Cotidianul, în Fâșia Gaza încă nu este pace, ci o pauză armată. În plus, absența lui Benjamin Netanyahu poate însemna că  Israelul dorește să evite impresia că acceptă o internaționalizare excesivă a dosarului Gaza.

Raluca Moldovan este conferențiar la Universitatea Babeș‐Bolyai Cluj Napoca, în cadrul Departamentului de Relații Internaționale și Studii Germane. Este și director executiv al Centrului EUXGLOB al UBB și președinte interimar al Asociației Inițiativa pentru Cultură Democratică Europeană.

Citește și: J. Schmitt : Fără aliați, SUA nu vor putea să se impună nici măcar în America Latină. Lingușirea nu e o strategie – INTERVIU

Cotidianul: Board of Peace, comitetul de pace prezidat, pe viață, de Donald Trump, a fost tema acestor zile. Miza lui majora este reconstrucția Fâșiei Gaza. Să începem de aici – care este acum situația în Gaza, cum arată pacea obținută, de fapt?

Raluca Moldovan: Situația din Gaza rămâne profund fragilă, iar ceea ce vedem în acest moment nu este o „pace” în sens clasic, ci mai degrabă o pauză armată sau un aranjament de încetare a focului cu orizont limitat. După luni de confruntări intense între Israeli Defense Forces și Hamas, infrastructura civilă a Fâșiei Gaza este masiv afectată, capacitatea administrativă este aproape inexistentă, iar situația umanitară rămâne critică.

Din punct de vedere militar, intensitatea operațiunilor a scăzut, însă nu putem vorbi despre o stabilizare reală. Hamas nu a fost eliminată ca actor politico-militar, iar Israelul nu și-a atins integral obiectivul strategic de demantelare completă a structurii sale de comandă. În aceste condiții, „pacea” actuală este mai degrabă o suspendare temporară a ostilităților decât o rezolvare a conflictului.

Pe plan politic, vidul de guvernanță este problema centrală. Nu există încă un consens clar privind cine va administra Gaza post-conflict: Autoritatea Palestiniană, o formulă internațională de tranziție sau un mecanism mixt. Fără un aranjament instituțional credibil, orice reconstrucție riscă să fie superficială și reversibilă. În plus, acest vid de autoritate și legitimitate funcționează în avantajul Hamas, care profită pentru a-și reconsolida baza de putere în Gaza, potrivit unui raport publicat în această săptămână de BBC.

În plan umanitar, miza este enormă: reconstrucția locuințelor, a infrastructurii energetice, a spitalelor și a sistemului de apă. Dar reconstrucția fizică nu este echivalentă cu pacea. Pacea presupune garanții de securitate, mecanisme de control al reînarmării și un cadru politic sustenabil. Or, în acest moment, aceste elemente sunt incomplete sau absente.

Așadar, dacă vorbim despre „pacea obținută”, trebuie să fim riguroși: este o fază de dezescaladare, nu o soluție politică finală. Iar succesul sau eșecul acestui Board of Peace va depinde tocmai de capacitatea de a transforma această pauză fragilă într-un aranjament politic durabil.

Premierul Netanyahu nu a participat la BoP, a fost ministrul de Externe. De ce această absență a lui Benjamin Netanyahu, transmite ceva, e o poziționare?

Absența lui Benjamin Netanyahu nu este un detaliu protocolar, ci un semnal politic atent calibrat.

În primul rând, participarea doar la nivel de ministru de Externe sugerează că Israelul nu dorește, cel puțin în această fază, să valideze pe deplin formatul Board of Peace ca platformă decisivă de negociere. Dacă premierul ar fi fost prezent personal, ar fi transmis un mesaj de asumare politică directă și de angajament strategic. Trimiterea ministrului indică mai degrabă o poziție de testare – o prezență care menține dialogul deschis, dar fără a investi capital politic maximal.

În al doilea rând, există și o dimensiune internă. Netanyahu se află într-un context politic sensibil, marcat de presiuni interne, de critici privind gestionarea războiului și de vulnerabilități juridice și electorale. Să nu uităm că Netanyahu se confruntă anul acesta cu un test electoral extrem de dificil (chiar dacă alegerile parlamentare din Israel nu au încă o dată clar stabilită, termenul limită fiind octombrie 2026) și evident nu doreștă să își cheltuie capitalul politic fragil pe care îl are pe ceva ce nu este un pariu sigur 100%. O implicare directă într-un format prezidat pe viață de Donald Trump ar fi putut fi interpretată intern fie ca o concesie prematură, fie ca o repoziționare strategică înainte de a avea garanții clare privind parametrii reconstrucției și ai aranjamentelor de securitate.

Citește și: De ce e folosită România în războiul declanșat de MAGA contra UE

În al treilea rând, este posibil ca Israelul să dorească să evite impresia că acceptă o internaționalizare excesivă a dosarului Gaza. Pentru guvernul israelian, controlul arhitecturii de securitate post-conflict este esențial. O prezență la cel mai înalt nivel ar fi echivalat cu o acceptare implicită a faptului că Washingtonul – și nu Ierusalimul – stabilește cadrul postbelic.

Prin urmare, absența lui Netanyahu transmite prudență strategică. Israelul nu respinge inițiativa, dar nici nu o consacră drept forumul central al viitoarei ordini din Gaza. Este o poziționare de expectativă, nu de opoziție frontală.

Înseamnă prezența statelor arabe în acest Comitet de pace o asumare pentru cauza palestiniană sau e vorba despre o relație cu administrația Trump, așadar o poziționare mai degrabă față de SUA decât față de Gaza și conflictul Israeli-Palestinian?

Prezența statelor arabe în acest „Board of Peace” trebuie interpretată mai degrabă în cheie strategic-pragmatică, nu ca o asumare normativă sau ideologică a cauzei palestiniene.

Pentru actori precum Arabia Saudită, Egypt, Emiratele Arabe Unite sau Qatar, participarea la acest format are o logică predominant geopolitică. Este o investiție în relația cu administrația Donald Trump, care rămâne principalul arbitru de securitate în Orientul Mijlociu și actorul-cheie în orice aranjament post-conflict din Gaza. Ca și în cazul Acordurilor Abraham, când drumul spre Ierusalim trecea prin Washington, și de data aceasta, drumul spre Gaza City trece prin aceeași stație.

Asta nu înseamnă că dimensiunea palestiniană este complet absentă, dar ea este subordonată altor priorități: stabilitatea regională, evitarea unei noi radicalizări (din partea unui hamas regrupat sau din partea altor grupări cu obiecctive și metode similare, cum este Jihadul Islamic Palestinian) care să afecteze regimurile arabe, și accesul la procesul de reconstrucție. Pentru multe state arabe, Gaza este în primul rând un dosar de securitate și un potențial risc de contagiune politică, nu doar o cauză identitară sau simbolică care le asigură un grad semnitificativ de popularitate în rândul propriilor cetățeni.

Mai mult, participarea în BoP le permite acestor state să influențeze indirect parametrii reconstrucției – fluxurile financiare, mecanismele de control, rolul actorilor locali – fără a-și asuma costurile politice ale unei confruntări directe cu Israelul. Este o formă de „implicare gestionată”, care menține solidaritatea declarativă cu palestinienii, dar evită confruntarea strategică.

Citește și: „România nu are ambiția să devină lider regional din cauza politicienilor, nu a așteptărilor sociale” – Iulia Joja INTERVIU

Prin urmare, vorbim mai degrabă despre o diplomație de aliniere decât despre una de angajament normativ. Statele arabe sunt prezente pentru a nu fi excluse dintr-un proces condus de SUA, nu pentru a redefini fundamental conflictul israelo-palestinian. În acest sens, BoP reflectă o realitate mai largă a regiunii: cauza palestiniană rămâne importantă la nivel discursiv, dar deciziile sunt dictate de relația cu Washingtonul și de calcule de securitate națională.

Au fost Camp David, apoi acordurile de la Oslo, SUA nu sunt la prima încercare de soluționare a conflictului Israelo-palestinian. Sunt acum fundamente pentru o reușită?Sau nu e vorba despre conflictul mare, ci strict despre Gaza?

Pentru a evalua șansele actuale, comparația cu precedentele istorice este inevitabilă.

Acordurile de la Camp David din 1979 au reușit pentru că au avut trei elemente esențiale: lideri dispuși să își asume costuri politice majore (președintele egiptean Anwar Sadat și premieul israliean Menachen Begin) , un obiectiv clar (pace bilaterală Egipt–Israel) și o arhitectură de securitate bine definită, garantată de SUA.

Oslo a avut un alt tip de logică: recunoaștere reciprocă și etapizare. A creat un cadru instituțional, dar a lăsat deschise dosarele cele mai sensibile – frontierele finale, Ierusalimul, refugiații – ceea ce a făcut acordul vulnerabil la blocaje și radicalizare.

În cazul actualului Board of Peace, trebuie să fim realiști: nu pare să existe, cel puțin deocamdată, un mandat pentru o soluție comprehensivă a conflictului israelo-palestinian. Nu vedem o negociere asupra statutului final, asupra soluției celor două state sau asupra parametrilor teritoriali permanenți.

Inițiativa pare mai degrabă concentrată pe Gaza post-conflict: reconstrucție, administrare, mecanisme de securitate și prevenirea reînarmării. Este un dosar funcțional, nu unul constitutiv.

În plus, contextul regional este diferit față de 1979 sau 1993:

• Nu există un lider israelian și unul palestinian cu capital politic comparabil cu cel al lui Rabin sau Arafat.
• Sistemul politic palestinian este fragmentat între Autoritatea Palestiniană și Hamas.
• Polarizarea internă în Israel este profundă.
• Mediul regional este mai competitiv și mai multipolar.

Prin urmare, fundamentele pentru o „mare pace” nu sunt, în acest moment, vizibile. Ceea ce se încearcă pare a fi mai degrabă o stabilizare tehnică a Gazei, nu o soluționare istorică a conflictului.

Dacă acest mecanism va produce rezultate concrete – o guvernanță funcțională, securitate relativ stabilă, implicare regională coordonată – el ar putea crea condiții pentru un proces mai amplu. Dar, realist vorbind, nu suntem în punctul unui nou Camp David. Suntem într-o fază de gestionare a consecințelor unui război, nu de redesenare a ordinii politice finale.

Cum arată, atât cat îl vedem, planul de reconstrucție pentru Gaza?

Planul de reconstrucție pentru Gaza, în măsura în care este vizibil în acest moment, pare să fie structurat pe trei paliere: umanitar, infrastructural și politico-instituțional. Dar trebuie subliniat din capul locului: nu avem încă un document public detaliat, ci mai degrabă linii directoare și declarații de principiu.

Primul palier este cel umanitar imediat. Prioritatea absolută este restabilirea funcțiilor de bază: acces la apă potabilă, energie electrică, servicii medicale și adăpost. Distrugerile sunt extinse, iar fără o stabilizare rapidă a condițiilor de viață, orice proiect politic devine irelevant. Acest segment presupune finanțare masivă și coordonare între agenții internaționale, actori regionali și autorități locale.

Al doilea palier este reconstrucția infrastructurii critice. Aici intră rețeaua energetică, drumurile, spitalele, școlile și sistemele de canalizare. Costurile sunt de ordinul a aproximativ 70 de miliarde de dolari, din care sunt disponibili până acum 17 miliarde, 7 provenind din donații ale statelor membre ale BoP și 10 de la SUA. Pentru actori precum Qatar sau Arabia Saudită, contribuția financiară este și un instrument de influență regională.

Citește și: Cosmin Popa: Pacea SUA-Rusia, o manipulare cu acordul victimei. Mizele reale ale acordului și momeala aruncată – INTERVIU

Al treilea palier, și cel mai delicat, este cel instituțional. Cine administrează Gaza? Cum se previne reînarmarea Hamas? Care este rolul Autorității Palestiniene? Fără un aranjament clar de guvernanță și securitate, reconstrucția riscă să fie ciclică – adică să refacă infrastructura care poate fi distrusă într-un nou episod de violență.

Din ceea ce se conturează până acum, planul pare să evite frontal dosarele politice finale – statutul teritorial, soluția celor două state – și să se concentreze pe stabilizare funcțională. Este o abordare pragmatică, dar limitată. Reconstrucția fizică poate crea o fereastră de oportunitate, însă nu substituie o soluție politică.

În esență, planul arată mai degrabă ca un proiect de stabilizare post-conflict, nu ca un acord de pace comprehensiv. Succesul său va depinde nu doar de bani, ci de capacitatea de a construi un aranjament de securitate credibil și acceptat de actorii locali. Fără acest element, reconstrucția riscă să fie doar o pauză între două crize.

România a fost poziționată ca mediator în regiune, în vreme regimului Ceaușescu mai ales, care a cultivat relații bune și cu Israel, și cu state arabe. Este poziția de acum a României o reluare a acestei politici de mediere?

Percepția istorică a României ca mediator în Orientul Mijlociu – un rol mai pregnant în perioada lui Nicolae Ceaușescu – este evocată uneori în comentariile publice ca o “tradiție” de diplomație echilibrată între parteneri divergenți. În discursul său de la reuniunea inaugurală a Board of Peace de la Washington, însă, președintele Nicușor Dan a pus accentul pe faptul că România are „relații tradițional bune atât cu poporul israelian, cât și cu poporul palestinian”, și că această poziție poate fi un avantaj în eforturile de stabilizare și reconstrucție pentru Gaza.

Dar dincolo de această referire la relațiile bune cu ambele părți, declarațiile oficiale arată clar o diferență fundamentală de context și de rol:

1. România nu a venit ca mediator central al conflictului, ci în calitate de observator într-un format inițiat de un actor terț – administrația americană. România nu s-a angajat la niciun rol direct de negociere între părți, așa cum ar face un mediator neutru recunoscut la scară largă.
2. Mesajul transmis de președintele Dan nu a fost unul de “aliniere” față de una sau alta dintre părți în conflict, ci mai degrabă de contribuție umanitară și de expertiză instituțională – evacuarea copiilor din Gaza și tratamentul lor în România, burse pentru studenți palestinieni, sprijin pentru sistemele de urgență și reconstrucția instituțiilor locale.
3. De asemenea, președintele a subliniat că prezența la Washington este un gest diplomatic strategic în relația bilaterală cu Statele Unite într-un context geopolitic complicat, nu o asumare a unui rol exclusiv de mediere în conflictul propriu-zis.

Așadar, dacă în discursul istoric România putea fi percepută ca un canal de comunicare relativ autonom între tabere divergente, poziția de acum este mai degrabă una de sprijin și consolidare a unei agende internaționale construite de alți actori principali. România își prezintă deschiderea și capacitatea de a contribui constructiv, dar nu își revendică un rol de mediator principal în negocierile de fond ale conflictului israelo-palestinian.

În termeni simpli: nu avem o reluare a vechii politici de mediere independentă, ci o adaptare a profilului diplomatic românesc la realitățile alianțelor și formatelor contemporane, în care Bucureștiul caută să fie prezent, relevant și util – dar în coordonare cu partenerii strategici și în limitele mandatului de observator.