Ce se va întâmpla cu Gaza și palestinienii?

Dacă războiul este continuarea politicii cu alte mijloace, așa cum spunea Carl von Clausewitz, atunci care sunt obiectivele politice ale războiului de acum?

Președintele Statelor Unite spune că formarea a ”două state este singura modalitate de a garanta securitatea pe termen lung a Israelului și a poporului palestinian”. ”Pentru a ne asigura că israelienii și palestinienii pot să trăiască în egală măsură în libertate și demnitate. Nu vom renunța să acționăm în acest scop”.

Ce va urma după încetarea războiului?

Nu așteptați soluții de la guvernele israeliene de dreapta

”Nu căutați vreun răspuns de la Netanyahu”, scrie Rajan Menon, cercetător la Universitatea Columbia. ”El a spus limpede că obiectivul este să distrugă Hamas, în special aripa sa militară, Brigăzile Qassam. Unii din extrema dreaptă au mers și mai departe, cerând distrugerea totală a Gazei, poate cu arme nucleare, sau expulzarea întregii populații. Însă asta va duce la rezultatele de până acum – alimentarea urii. Nici Netanyahu, nici alți membri ai guvernului nu au articulat o poziție coerentă pentru politica post-război în Gaza, pentru a nu mai vorbi despre disputa mai largă dintre israelieni si palestinieni. Pentru această situație sunt vinovate ambele tabere”.

Israelul poate decide să rămână în Gaza sine die. Asta ar presupune însă ca militarii israelieni să supravegheze o populație ostilă de 2,3 milioane de locuitori, dintre care unii vor recurge la rezistență armată, chiar și în lipsa unor lideri. În acest fel se va ajunge la un ciclu al violenței care se autoalimentează, inclusiv la apariția unei variante a Hamas. În plus, Statele Unite au precizat că ocupația Gazei este inacceptabilă, cu excepția unei „perioade de tranziție”.

Alternativa este o forță multinațională de menținere a păcii. Însă ce state vor furniza trupele? Marea Britanie, SUA și Franța au purtat discuții, însă palestinienii îi vor privi pe acești militari ca pe niște aliați ai Israelului, nu ca pe niște protectori imparțiali. În cazul trimiterii unor trupe arabe, lucrurile ar fi interpretate la fel de israelieni. Soluția ar putea fi o misiune ONU, însă experiențele din Rwanda sau Bosnia și Herțegovina ridică semne de întrebare în privința eficientei unei asemenea misiuni.

Rămâne problema administrării, care nu poate fi rezolvată de trupele de menținere a păcii, fiind necesară o guvernare locală. Israelul a exclus implicarea aripii politice a Hamas. Pe de altă parte, moderații din Autoritatea Palestiniană și mișcarea Fatah nu sunt bine văzuți de palestinienii din Gaza. Un sondaj recent arată că palestinienii își doresc mai degrabă dizolvarea actualei Autorități Palestiniene, pentru că ea ar servi mai mult intereselor Israelului.

”Începând din 1996, Israelul nu a avut (cu excepția lui Ehud Barak) niciun lider cu un plan care să abordeze aspirațiile palestinienilor. Iar traiectoria politică de dreapta a Israelului, în special din ultimii ani, face puțin probabilă apariția unui asemenea lider, în cazul în care nu au loc schimbări politice fundamentale. Și totuși, istoria și geografia îi obligă pe palestinieni și israelieni să trăiască unii lângă alții”, scrie Rajan Menon.

Soluția cu două state, respinsă de actualul guvern israelian, dar susținută de admnistrația SUA, este blocată în acest moment. Cisiordaia a fost ciopârțită: Israelul controlează total Zona C, 60% din suprafața totală și cu cel mai fertil pământ. Zonele A si B sunt sub Autoritatea Palestiniană, însă constau în arhipelaguri izolate de șosele rezervate doar israelienilor din colonii. Aici trăiesc aproape jumătate de milion de israelieni (unii în condiții legale, însă mulți în condiții ilegale chiar din perspectiva legilor Israelului). Iar Israelul continuă să construiască noi așezări chiar în condițiile războiului din Gaza. ”În acest context, cum ar putea un stat palestinian în Cisiordania să satisfacă măcar la un nivel minim aspirațiile palestinienilor, astfel încât să fie marginalizate mișcări precum Hamas?”, se întreabă Rajan Menon.

Soluția Olmert – două state și trupe NATO în Gaza

Unele dintre variantele de mai sus pentru o soluție post-război sunt prezentate și de fostul premier israelian Ehud Olmert. El este pentru eliminarea tuturor capabilităților militare ale Hamas din Fâșia Gaza, însă spune că, imediat după încetarea războiului, care ar trebui să fie „limitat, Israelul ar trebui să le propună palestinienilor să înceapă negocierile pentru o soluție cu două state, iar partenerul de negocieri trebuie să fie Autoritatea Palestiniană. Ehud Olmert mai consideră că nicio țară arabă nu va fi de acord să înlocuiască cu propriile sale trupe armata israeliană din Gaza, după încheierea operațiunilor. Este motivul pentru care Olmert crede că varianta cea mai bună este o prezență militară NATO în Gaza, care să lase loc unei administrații civile de tranziție, înaintea încheierii negocierilor pentru crearea unui stat palestinian. Olmert l-a acuzat pe premierul Benjamin Netanyahu că a subminat Autoritatea Palestiniană, moderată, refuzând negocierile și mici compromisuri. Îl acuză pe Netanyahu că a sporit astfel autoritatea grupărilor radicale, în frunte cu Hamas, ba chiar că a permis finanțarea acestora prin intermediul Qatarului. Netanyahu este ”în cădere nervoasa”, a mai spus Olmert, pentru France 24.

Ehud Olmert a fost al doilea premier israelian din partea Kadima, după accidentul vascular cerebral care l-a incapacitat pe generalul Ariel Sharon, creatorul acestei formațiuni politice de centru care a reluat tatonările pentru soluția cu două state și retragerea israelienilor din coloniile din Cisiordania, un proces inițiat de premierul Yitzhak Rabin (asasinat în 1995).

Soluția contra curentului – speranța palestinienilor trebuie zdrobită

Există însă interpretări contra curentului care susțin abordarea lui Benjamin Netanyahu. Desigur, și atacul de pe 7 octombrie al Hamas, și reacția agresiva a premierului Netanyahu pot fi puse pe seama inculpării sale în mai multe dosare, a spaimei de a fi eliminat din viața politică, pot fi puse pe seama disputelor dintre premier și serviciile secrete, care s-au opus reformei justiției inițiată de Netanyahu. Toate au făcut ca Israelul să fie prin cu garda jos. Însă riposta de acum a Israelului se înscrie (întâmplător sau nu) într-o logică pe care cercetătorul american Richard Hanania (cu origini palestiniene creștine) o consideră singura ce poate duce la încheierea conflictului dintre israelieni și palestinieni.

Mai jos, rezumatul publicat de Hanania pe Twitter (acum X) al unui eseu ce poate fi citit integral aici.

Sunt trei modele de reprezentare a urii palestinienilor față de evrei, scrie Hanania.

1.       Modelul liniar: dacă opresiunea crește, atunci crește și ura;

2.       Modelul logaritmic: la fel ca în cazul de mai sus, însă, după un anumit nivel, această creștere se diminuează;

3.       Modelul ”pierderea speranței”: este un model care pleacă de la ideea că speranța într-o victorie face ca ura să crească și mai mult.

Găsirea celei mai bune riposte din partea Israelului la atacul de pe 7 octombrie depinde de care dintre modelele de mai sus este adoptat. Dacă adoptăm modelul liniar, atunci lansarea unui război în forță echivalează cu o luptă eternă. Nu există nicio dovadă că palestinienii și-ar domoli ura față de israelieni, dacă aceștia ar reduce din agresivitate. Modelele ce pot duce la o încetare a conflictului sunt cel logaritmic și ”pierderea speranței”.

Primul lucru de care trebuie să ne dăm seama este că ura palestinienilor față de israelieni și evrei este la un nivel maxim. Un sondaj recent arată că rata de aprobare a Israelului în rândul palestinienilor este de 0%, la fel și în cazul Statelor Unite. Palestinienii îi dezaprobă chiar și pe arabii care nu sunt radicalizați, islamiști sau de-a dreptul teroriști. Iată care este rata de aprobare: Brigăzile Qassam (89%), Jihadul Islamic (84%), Brigăzile Al Aqsa (80%), Hamas (76%), presa arabă (48%), Hezbollah (45%), Rusia (40%), Crucea Roșie (37%), China (34%), Turcia (33%), Iran (32%), Fatah (23%), Egipt (14%), Iordania (12%), Autoritatea Palestiniană (10%), presa occidentală (10%), ONU (9%), Arabia Saudită (3%), Marea Britanie (3%), Emiratele Arabe Unite (2%).

Un război necruțător în Gaza nu va duce la creșterea și mai mare a urii palestinienilor. Dimpotrivă, un studiu efectuat pe alte conflicte sugerează că eliminarea speranțelor palestinienilor poate reduce din ură acestora față de Israel. Un argument ar fi situația uigurilor din China. O cauză politică are nevoie de o doză de romantism și ceva șanse de reușită. Dacă arunci cu pietre într-un tanc israelian, nu doar că supraviețuiești și poți povesti ce ai făcut, dar devii și parte a unei mișcări care este romanțată în întreaga lume. Dacă faci așa ceva în China, mori. Începând din 2017, între 1 și 2 milioane de uiguri au fost izolați, reprimați, rata natalității a scăzut considerabil, iar reacția lumii occidentale a fost slabă spre zero în comparație cu reacția de acum la adresa Israelului.

Războiul din Siria este un alt exemplu. În urmă cu peste un deceniu, președintele Bashar al-Assad era un paria în lumea musulmană, care a încercat chiar să-l înlăture de la putere. Însă, după ce a primit ajutorul Rusiei și Iranului și după ce a ucis suficient de mulți oameni, lumea arabă a spus «Hopa, nu mai contează» și l-a acceptat din nou. Dispariția speranței înseamnă dispariția cauzei politice.

Cred că avem de-a face cu o realitate in permanentă evoluție. Furia este un sentiment care apare atunci când speri să schimbi situația. Palestinienii au aceasta speranță pentru, că Israelul respectă drepturile omului. Când tabăra mai puternică renunță la orice rețineri, tabăra adversă începe să cedeze.

Este greu să ne imaginăm că palestinienii vor renunța acum la toate visele lor politice. Însă nu la fel de greu precum a ne imagina, în anul 1945, că Japonia va deveni ceea ce este acum. Că va renunța la toate ambițiile geopolitice și va deveni o țară pacifistă. Nu două bombe atomice au încheiat războiul mondial, ci faptul că japonezii au știut că, dacă nu vor capitula, va urma o a treia, o a patra, a cincea. Dacă ar exista o modalitate pentru ca Israelul să garanteze cu 100% certitudine că nu se va opri până la distrugerea Hamas, cred că rezistența palestiniană se va diminua. În acest moment, sunt șanse ca presiunea occidentală să nu permită Israelului o schimbare de regim în Gaza. În acest caz, ne vom întoarce la situația de dinainte de 7 octombrie.

Pentru Israel, victoria înseamnă expulzarea palestinienilor din Gaza. A le oferi o țară în care să-și dezvolte o cultură precum cea de acum este o fantezie. Conducerea din acea țară și-a oprima cetățenii și ar fi o amenințare pentru lumea întreagă. Dispariția cauzei palestiniene ar permite și acceptarea refugiaților palestinieni în țările arabe și în cele vestice. SUA vor fi de ajutor dacă vor susține Israelul, nu dacă vor face presiuni legate de drepturile omului. Și vor fi de ajutor dacă vor găsi soluții pentru transferul palestinienilor din Gaza în alte locuri. Distrugerea cauzei lor este un proiect pe termen lung și este singurul mod de a încheia conflictul.”

Mamele palestiniene si israeliene își plâng copiii cu aceeași durere

”De 75 de ani, israelienii construiesc o economie high-tech și o democrație, singura democrație din acea parte a lumii. Le-au oferit cetățenilor lor palestinieni mai multe drepturi decât majoritatea țărilor arabe le acordă cetățenilor lor. Și totuși, la fel ca toată lumea, palestinienii vor să fie liberi să aleagă cine să-i conducă, iar până acum au fost conduși de lideri corupți care și-au umplut buzunarele colaborând cu ocupanții israelieni. Hamas a provocat Israelul omorând oameni nevinovați, iar Israelul reacționează ucigând zece palestinieni pentru fiecare victimă israeliană”, scrie Panagiotis Theodoracopulos, pentru Takimag.

Poate că vă mirați, însă sunt un gentleman conservator care este de partea palestinienilor, pentru că am fost acolo și am văzut de aproape ce se întâmplă. Am fost în 1969, am vizitat taberele de refugiați ale celor evacuați în timpul creării statului Israel, în 1948. Am relatat ca jurnalist în timpul Războiului de Yom Kippur, în 1973. (…) În ultimii ani, violența statului împotriva palestinienilor a escaladat în mod dramatic. Este greu să descriu ce am văzut cu ochii mei când fanaticii religioși evrei – sau coloniști, cum li se spune – cei mai mulți tineri, bărbați și femei plini de ură rasială față de palestinieni, ajung față în față cu aceștia din urmă. Armata și politia israeliene ar trebui să fie neutre, însă iau partea coloniștilor și astfel satele arabe sunt părăsite și fanaticii religioși evrei se mută acolo. Planul guvernului este simplu: dacă viața devine de nesuportat pentru palestinieni, aceștia vor pleca în cele din urmă în Iordania, Arabia Saudită sau în altă parte, iar întreaga Cisiordanie va fi evreiască. Însă este o iluzie, pentru că vorbim de 8 milioane de palestinieni care nu sunt tocmai doriți de țările arabe.

De fiecare dată când vizitez Țara Sfântă, mi se pare o ironie să văd aici o inversare morală: ocupația israeliană în Palestina a fost considerată meritată, pentru ca evreii au fost supuși genocidului de către Germania nazistă. Dacă nu as fi trăit printre palestinienii oprimați și printre opresorii israelieni, as fi fost cu siguranță de partea celor din urmă. Uitați-vă doar la ce au făcut cu pământul lor și uitați-vă ce au realizat palestinienii: zero. Și, cu toate acestea, nu pot să ignor ce am văzut acolo cu ochii mei și ce am trăit. Am scris asta cu 40 de ani în urmă, și o fac și acum: o mama palestiniană își plânge copilul ucis cu aceeași durere ca și o mamă israeliană, deci trebuie să facem ceva”.