Prognozele nu stârnesc încredere deplină, dar rămân indispensabile luării deciziilor. De aceea, o reflecţie bine informată asupra anilor ce vin este totdeauna de salutat. Cu astfel de convingere ne putem apropia cu profit major de cea mai nouă carte, foarte recent publicată, a lui George Friedman, „The Next Decade. Empire and Republic in a Changing World” (Anchor, New York, 2012). Autorul, cunoscut director al unui centru de prospectare a viitorului din Washington D.C., a dat, cu puţini ani în urmă, volumul „The Next 100 Years” (pe care l-am comentat în Andrei Marga, „The Destiny of Europe”, Editura Academiei, Bucureşti, 2012), în care voia să capteze evoluţia geopolitică a următorului secol. Cu „The Next Decade”, deja faimosul autor se plasează în actualitatea nemijlocită a vieţii noastre pentru a anticipa ce se va petrece în decada ce începe în momentul de faţă. George Friedman vrea să ofere răspuns la presanta şi dificila întrebare: ce va fi în decada ce vine?
Răspunsul său vizează, în esenţă, Statele Unite ale Americii, dar, uneori direct sau măcar prin implicaţie, întreaga lume! Ce va fi, aşadar?
Statele Unite vor evolua, prin forţa lucrurilor, de la republică la imperiu, cu toate consecinţele, „nu pentru că intenţionează, ci deoarece istoria lucrează în acest sens” (p. XV). SUA vor rămâne forţa principală a lumii în deceniul ce vine, dar înăuntrul lor va trebui reflectat mai profund asupra naturii „puterii” şi a felului în care aceasta se exercită. „Statele Unite … sunt în cea mai bună condiţie printre marile puteri. Spre deosebire de Europa, problemele lor economice nu cauzează o destrămare. Spre deosebire de China, problemele lor economice pot fi abordate mai uşor. Aceasta nu înseamnă că problemele economice ale Statelor Unite nu au fost dureroase” (p. XXI). Între timp, ca urmare a crizei declanşate în 2008, s-a produs „delegitimarea autorităţii elitei financiare, care a fost văzută simultan drept coruptă şi incompetentă. Elita politică a intervenit atunci să stabilizeze situaţia şi, eşuând în rezolvarea problemei, a fost ea însăşi delegitimată” (p. XXI). Problema crucială rămâne, însă, tranziţia de la republică la imperiu, care vor trebui, totuşi, „reconciliate” prin recâştigarea „încrederii publice (public trust)” şi reconfigurarea exercitării preşedinţiei. Statele Unite au ieşit din Războiul Rece „nu doar ca hegemon global, ci ca imperiu global”, cu tot ceea ce înseamnă în fapt aceasta. Dar, „după 11 septembrie 2001, Statele Unite, obsedate mai nou cu terorismul, au devenit chiar mai dezorientate, pierzând considerarea principiilor strategice pe termen lung, luate împreună” (p. 5). A sosit, în orice caz, ora unei vaste reconsiderări, încât principala putere a lumii „să treacă de la ignorarea voluntară a realităţii la acceptarea ei, fie şi reticentă. Odată cu această acceptare se va produce începutul unei politici externe mai sofisticate. Nu va fi vreo proclamare a imperiului, ci doar un management mai eficace, bazat pe adevărul subsecvent al situaţiei” (p. 11). Nu va fi deloc o soluţie retragerea Statelor Unite din rolul global de acum: „Unica opţiune este ca această ţară să administreze (manage) ceea ce a fost creat. Aceasta începe cu reconcilierea principiilor morale cu exerciţiul puterii” (p. 238).
Observaţia profundă a lui George Friedman în acest punct este că „simpla urmărire a puterii, fără vreun scop moral, nu duce nicăieri” (p. 238). În practica internaţională, Statele Unite vor trebui „să facă tranziţia de la o obsesivă politică externă la o mai echilibrată şi nuanţată exercitare a puterii” (p. 240). Ele vor trebui să se concentreze, militar vorbind, asupra mărilor. „Patru lucruri sunt necesare – scrie George Friedman. Primul, o naţiune care are o înţelegere nonsentimentală a situaţiei, aşa cum este ea. Al doilea, lideri care sunt pregătiţi să se confrunte cu efortul reconcilierii realităţii cu valorile americane. Al treilea, preşedinţi care înţeleg puterea şi principiile şi cunosc locul fiecăreia. Dar, mai presus de toate, este nevoie de un public american matur, care recunoaşte despre ce este vorba şi cât de puţin timp stă la dispoziţie pentru a dezvolta cultura şi instituţiile necesare pentru a administra trecerea republicii într-un rol imperial. Fără aceasta, nimic nu este posibil. Situaţia este departe de a fi fără speranţă, dar pretinde un enorm act de voinţă din partea ţării pentru a creşte” (p. 243). Statele Unite ale Americii sunt, aşadar, chemate să-şi reia rolul moral care le-au consacrat în politica mondială, pe fondul unei noi luări de conştiinţă, într-o situaţie schimbată.
Schimbări majore multiple vor avea loc în decada ce vine, iar America şi oricine ar trebui să le ia în seamă. Bunăoară, conform lui George Friedman, „Uniunea Europeană nu va dispărea, cu siguranţă acest fapt nu survine în următorii zece ani. Uniunea a fost fondată ca o zonă de comerţ liber şi va rămâne astfel. Dar ea nu se va transforma într-un stat multinaţional care să fie un jucător major pe scena mondială” (p. 154). Situaţia se explică prin aceea că statele europene nu sunt dispuse să-şi unească forţele militare, iar starea finanţelor publice nu o permite. „În cele din urmă, există o birocraţie europeană” (p. 154). Se poate spune, în consecinţa multor considerente, că „Europa revine la istorie”. Pe acest fundal, „ţările Europei de Răsărit vor fi în poziţia stranie în care nu vor avea propriul lor sistem bancar intern” (p. 152), ceea ce le va crea dificultăţi. Pe de altă parte, în acelaşi context, Germania va înregistra „reprofilarea (reemergence)” în spaţiul european şi, odată ce Germania se aliază cu Rusia şi Franţa, se apropie de un rol nou în lume. „Germania are nevoie de gazul natural, pe care Rusia îl posedă din abundenţă, iar Rusia are nevoie de tehnologie şi expertiză, Germania avându-le din plin pe amândouă” (p. 158). China va continua să-şi consolideze economia, pe care o va aduce în forma maturizată a unei economii puternice, dar se va preocupa, în următorii zece ani, cu precădere, de asigurarea de pieţe externe pentru voluminoasa ei producţie (p. 174) şi, pe de altă parte, de „securitatea internă” (p. 177). „În următorii zece ani, japonezii nu vor fi în stare să menţină deplina ocupare a forţei de muncă sporind exorbitant datoria publică şi privată. Asemenea chinezilor, ei vor trebui să schimbe modelul economic. Dar japonezii au un avantaj uriaş: ei nu au un miliard de oameni ce trăiesc în sărăcie. Spre deosebire de chinezi, ei pot să absoarbă austeritatea, dacă este nevoie, fără să aducă instabilitate” (p. 179). China şi Japonia vor juca, fiecare în felul propriu, rolul major la Pacific şi un rol cu impact mondial. Rusia va înregistra, de asemenea, o „reprofilare (reemergence)”, însoţită de slăbiciuni tradiţionale. „Strategia lui Putin de concentrare pe producţie de energie şi export reprezintă un superb instrument pe termen scurt, dar acesta va fi eficace numai dacă formează baza pentru o expansiune economică majoră. Pentru a atinge acest obiectiv, Rusia are de abordat slăbiciunile structurale implicate, care se înrădăcinează încă în probleme geografice ce nu sunt depăşite cu totul” (p. 128). În lume, în înţeles cuprinzător, vom trăi consecinţele crizei financiare începută în 2008. „Cel mai semnificativ efect al crizei din 2008 în decada ce vine va fi geopolitic şi politic, nu economic. Criza financiară din 2008 a reacreditat importanţa suveranităţii naţionale. O ţară care nu îşi controlează propriul sistem financiar sau moneda a fost profund vulnerabilă faţă de acţiunile altor ţări… În decada următoare, tendinţa va fi de distanţare de limitarea suveranităţii economice şi către un naţionalism economic crescând” (p. 52). Se va reduce capitalul alocat „dezvoltării tehnologice” şi va scădea „apetitul pentru risc” (p. 224). „Criza demografică” îşi va lăsa urmele în multe ţări. Pretenţiile educaţionale ridicate vor contribui la „contractarea forţei de muncă” (p. 226). „Inovaţia tehnologică radicală” nu va mai fi orientare majoră în economie, locul acesteia fiind luat de „găsirea de pieţe de desfacere” (p. 229).
Carte neobişnuit de bogată în informaţii proaspete, „The Next Decade. Empire and Republic in a Changing World” oferă închegat un tablou al situaţiei lumii, din care am decupat câteva teze şi ilustrări. Autorul ei, George Friedman, formulează cu curaj şi clarviziune ipoteze ferme, ce pot fi, desigur, discutate, dar care captează o variantă înalt probabilă de evoluţie a lumii în decada ce vine. El prezintă de fiecare dată, cât se poate de limpede, ce au de făcut Statele Unite ale Americii şi autorităţile lor, dar de învăţat din analiza sa bine documentată are, cu siguranţă, oricine.
