De ce avem o politică externă mediocră ANALIZĂ

Modesta noastră prezență la Forumul Economic de la Davos și  absența președintelui Nicușor Dan sau lipsa unor soluții românești la crizele cu care se confruntă UE și aliații din NATO nu sunt cauzate doar de o lipsă de talent diplomatic adaptat realității anului 2026, cu toate provocările care vin la pachet, ci și de faptul că liderii statului român sunt epuizați de supraviețuirea politică de la o zi la alta. 

Partenerii externi, fie că vorbim de cancelariile occidentale sau de investitorii strategici, nu pot construi planuri pe termen lung cu un stat ai cărui interlocutori riscă să fie aruncați peste bord de pe o zi pe alta în urma unor negocieri politice de culise.

Diplomația cere predictibilitate, iar Bucureștiul exportă doar convulsii politice. În loc să capitalizeze poziția sa strategică la Marea Neagră și să fie un pilon de stabilitate pe flancul estic, mai ales că avem graniță cu o țară aflată în război, România importă vulnerabilitate și arată aproape în fiecare zi că e o problemă de gestionat pentru UE, nu un partener credibil și matur de dialog.

Citește și: Nicușor Dan încă nu a învățat cum să fie președinte. Ce ar fi trebuit să-i spună lui Trump

Când agenda publică este dominată de șantaj politic în coaliție, de frica că primarii ar putea să se arunce în brațele politice ale AUR și de ezitarea președintelui, politica externă devine un lux pe care nimeni nu și-l permite. 

Suntem ignorați la nivel european tocmai pentru că semnalul transmis de la București este unul de incoerență totală. De ce? Păi un stat care nu își poate rezolva tensiunile dintre Palatul Victoria și primarii de comune, care nu poate trece o reformă administrativă fără amenințarea căderii guvernului, nu are capacitatea de a gestiona dosare complexe de politică externă.

Instabilitatea politică de la București nu e doar un zgomot de fond, cum ar crede unii, ci e o frână economică reală, căci piețele financiare reacționează la incertitudine, iar costurile de împrumut ale României rămân ridicate tocmai din cauza riscului politic. 

Iar în acest context, premierul Ilie Bolojan, prins între necesitatea reformelor și atacurile partenerilor de coaliție, devine simbolul acestei paralizii. El e practic omul care încearcă să repare motorul mașinii în timp ce pasagerii se luptă pentru volan fără să fie conștienți că în timp ce se ceartă riscă să trimită mașina în șanț, fix ca-n filmele americane de duminică.

Ei bine, dinamica asta distructivă e alimentată de o fractură majoră între necesitatea reformelor fiscale și interesele electorale pe care colegii de coaliție ai premierului Bolojan vor să și le conserve. 

Citește și: Suntem pe cont propriu în apărarea gazelor din Marea Neagră. Șefului Armatei: „Neptun Deep nu e acoperit de Articolul 5 NATO”

În timp ce premierul vorbește despre responsabilitate și reducerea cheltuielilor, partenerii de guvernare din PSD și o aripă a PNL văd în aceste măsuri o amenințare directă la adresa bazinului lor electoral. Iar rezultatul este un blocaj decizional care se traduce, în plan extern, prin incapacitatea de a absorbi eficient fonduri sau de a respecta țintele de deficit asumate în fața Comisiei Europene.

Mai mult, spectacolul public al conflictului dintre premier și liderii partidelor de coaliție, mai exact liderii din PSD precum grindeanu, Manda, Ciolacu și Olguța, erodează credibilitatea instituțiilor statului. Și fie că ne place sau nu și că ne dăm seama sau nu, conflictele acestea ajung pe masa ambasadorilor acreditați la București, care mai departe transmit starea de spirit de aici în propriile cancelarii.

Iar atacurile asta constante, acuzațiile de „scamatorii contabile” și amenințările voalate cu retragerea sprijinului politic creează imaginea unui stat disfuncțional. Iar într-o Europă care caută coeziune în fața provocărilor geopolitice care acum vin și de la partenerul transatlantic, România nu face decât să arate că e un partener slab, măcinat de orgolii provinciale.

Titulescu avea dreptate atunci când spunea că fără o politică internă așezată, politica externă este doar o formă fără fond. Mai concret spus, cât timp energia liderilor de la București se consumă în comploturi și strategii de supraviețuire, România va rămâne un spectator la marginea Europei, incapabilă să-și joace cartea și să-și protejeze interesele naționale într-o lume care se schimbă acum aproape la fiecare click. 

Citește și: Paradoxul Groenlanda. Cum ar putea Trump să declanșeze activarea Articolului 5 împotriva SUA și să distrugă NATO

Premierul Ilie Bolojan a avertizat recent că deficitul bugetar va depăși „foarte probabil 8%” la finalul anului 2025, o cifră alarmantă care include și datoriile cu care statul a intrat în 2026. 

Bolojan a explicat că, deși pe cash deficitul arată mai bine,  el e unul de etapă și se finalizează în martie, atunci când se înregistrează și datoriile cu care România intră în anul următor, adică în 2026. Realitatea contabilă care include arieratele va lovi dur, o situație similară cu cea din 2024, când deficitul a sărit de la 8,7% la 9,3% după adunarea datoriilor restante.

Replica premierului a venit ca răspuns la atacurile PSD, care l-au acuzat de „scamatorii contabile”. Iar Bolojan a trebuit să explice situația, folosind metafora „scării pe care trebuie să coborâm” și spunând că reducerea deficitului este un efort gradual. 

Dacă într-un an cobori două trepte, adică în concepția premierului reduci cheltuielile masiv, efortul pentru anul viitor e mai mic. În plus, Bolojan a mai spus că reducerea cheltuielilor de salarii de la 14,3 la 13,6 miliarde de lei într-o singură lună a fost un efort de echipă, posibil doar prin măsuri nepopulare.

Însă realitatea cu care România a intrat în 2026 e una a datoriilor ascunse. Bolojan a punctat că statul are restanțe majore în zona de energie și sănătate, doar concediile medicale însumând aproximativ 1,2 miliarde de euro anual. Deci atingerea țintelor de deficit nu este un moft, ci o necesitate pentru a recâștiga credibilitatea în fața piețelor internaționale și a reduce dobânzile uriașe pe care le plătește țara noastră.

Citește și: Doctrina Donroe și zorii unei noi ordini mondiale bazate pe interese economice și de securitate

PSD refuză însă să accepte această logică a austerității, temându-se de decontul electoral. Așa că Sorin Grindeanu și Lia Olguța Vasilescu au pornit o ofensivă retorică prin rețelele de propagandă din presă, acuzând că investițiile au fost sacrificate. 

Claudiu Manda a descris situația plastic, spunând că premierul Bolojan „nu cântă din același playlist” cu PSD și amenințând direct: „Va veni un moment în care o să spunem «Hai să schimbăm lăutarul că nu mai merge»”. 

Retorica asta nu face decât să confirme instabilitatea coaliției. Iar pe lângă retorica asta, surse politice indică faptul că liderii PSD apropiați de Grindeanu, alături de o aripă a PNL ostilă reformelor și controlată de Hubert Thuma de la Ilfov negociază intens formarea unui nou guvern. Miza este înlocuirea lui Bolojan cu un premier „mai flexibil”, mai puțin dispus să taie în carne vie, care să permită primarilor să respire bugetar.

Planul puciștilor a fost temporizat de victoria lui Ciprian Ciucu la Primăria Capitalei, dar presiunea primarilor din teritoriu a readus ideea în actualitate. Edilii PSD și PNL, obligați să implementeze măsuri nepopulare, au transmis clar liderilor de la centru: „ori scăpați de Bolojan, ori plecăm la AUR”. Iar amenințarea asta cu dezertarea în masă către partidul lui Simion și Dungaciu e pârghia care accelerează negocierile subterane pentru a-l arunca pe bolojan pe scările de la Palatul Victoria.

Cotidianul scrie chiar că Sorin Grindeanu ar fi dispus la un sacrificiu strategic în ideea de a renunța la funcția de premier la rotativa din 2027, cu condiția ca PNL să-l elimine pe Bolojan în următoarele săptămâni. 

Citește și: ANALIZĂ De ce a lipsit Nicușor Dan de la Berlin

Favoritul inițial pentru înlocuire, Cătălin Predoiu, a ieșit din calcule după dezvăluirile Recorder despre Justiție, iar noua variantă vehiculată e ministrul de Finanțe, Alexandru Nazare, considerat de mai multe zone politice din jurul guvernării drept un tehnocrat „mai maleabil politic”.

Așa că orice auzim în perioada asta din gura PSD-iștilor, mai ales în ceea ce privește ieșirea de la guvernare, nu ar trebui luat în seamă. Calculele PSD sunt cinice, dar pragmatice. Social-democrații nu vor să iasă de la guvernare, știind că urmează rotativa din 2027, anul premergător alegerilor generale. 

Prin urmare, obiectivul lor e să rămână la butoane, dar să schimbe „lăutarul” care impune ritmul reformelor. Idealul pentru PSD-iști ar fi un guvern PNL-PSD-UDMR, dar fără Bolojan și fără USR, care să administreze țara într-un mod mai tradițional, fără „șocuri” reformiste.

Singura temere reală a celor care vor să-l arunce pe Bolojan pe scări e capacitatea premierului de a reacționa radical. Și mai multe surse politice au declarat că există riscul ca, odată demis, Ilie Bolojan să rupă PNL în două și să formeze un nou partid alături de Ciprian Ciucu și alți lideri liberali (și nu numai). Iar o astfel de mișcare ar reconfigura total dreapta românească și ar pune în pericol însăși existența PNL ca partid major, un risc pe care baronii locali încă îl cântăresc.

În teorie, președintele Nicușor Dan ar putea bloca acest plan, dar poziția sa este extrem de fragilă politic în acest moment. Amenințat cu suspendarea de către opoziția așa-zis suveranistă și dependent de PSD pentru a evita un referendum de demitere, locatarul Palatului Cotroceni are o marjă de manevră limitată. 

Mai mult, negocierile din perioada asta pentru șefia serviciilor secrete și a parchetelor complică și mai mult dinamica politică de la București și nu e exclus ca președintele să se trezească pe masă cu propunerea de a accepta schimbarea premierului Bolojan ca parte a unui „pachet de pace” negociat între forțele politice care conduc statul român. E o ipoteză de lucru care trebuie luată în calcul, dar care rămâne doar o ipoteză momentan.

Citește și: Cum se văd ambițiile României de la Berlin și Washington. Interviu cu doi experți

Marți, premierul a declarat la RFI că nu exclude un guvern minoritar fără PSD, deși preferă stabilitatea, acuzând direct partenerii de guvernare că au întârziat reformele critice. „Dacă am fi respectat programul, multe măsuri ar fi fost deja adoptate”, a spus Bolojan, aruncând responsabilitatea în curtea PSD.

Și ca să înțelegem imaginea de ansamblu, ultima ședință a coaliției s-a încheiat fără rezultat după mai multe ore de discuții, PSD condiționând tăierile de cheltuieli de acordarea unor noi ajutoare financiare, adică exact tipul de măsură populistă pe care Bolojan vrea să o evite. 

Reforma administrației a fost din nou amânată, iar asumarea răspunderii guvernamentale în fața Parlamentului pe tăierile din administrație în jurul datei de 29 ianuarie a devenit incertă.

În acest context de haos total, ministrul Finanțelor, Alexandru Nazare, e miercuri la Bruxelles pentru a negocia bugetul pe 2026 cu un deficit asumat de 6,2%. 

Nazare a plecat însă la Bruxelles ca un emisar al unui guvern în care premierul este amenințat cu demiterea, iar partenerii de coaliție se sabotează reciproc. 

Întrebarea de 1.000 de puncte care se pune în acest moment e ce credibilitate poate avea România în fața Comisiei Europene când ministrul Finanțelor prezintă cifre pe care propriul guvern nu le poate garanta politic? 

Răspunsul, la cum arată politca noastră internă, nu poate să ne întoarcă decât la Titulescu, care sugera foarte bine că prestigiul extern al unei țări este doar umbra puterii sale interne. Așa că atât timp cât politica internă a României se rezumă la o gherilă permanentă între partidele din coaliția de guvernare, la trădări, șantaj și la incapacitatea de a menține o direcție strategică unită, politica externă va rămâne o simplă formă de cerșetorie diplomatică. 

E nevoie să fim sinceri și să spunem că nu putem pretinde respect din partea aliaților europeni (și nu numai) când noi oferim acasă spectacolul total al dezagregării instituționale. Practic, fără ordine la București, vom rămâne în continuare la periferia Europei, așteptând, cum bine zice un prieten, la ușa istoriei în timp ce alții scriu regulile jocului.

Citește și: ANALIZĂ Cum îi poate câștiga România atenția lui Trump

Și mai trebuie spus ceva, căci e necesar să nu ne ascundem după deget atunci când vorbim despre probleme. Avem o incapacitate, aș spune cronică, a statului român de a face front comun cu mediul antreprenorial de elită. 

Dacă ne uităm la cum poartă negocierile multe din țările care joacă eficient în plan geopolitic, ei bine, o să observăm că ele își aliniază agenda politică cu interesele marilor lor jucători economici. De ce fac asta? Pentru a transforma capitalul privat într-un vector de politică externă. 

La București aceste două lumi funcționează paralel, dacă nu chiar antagonist. Guvernul (dar nu numai ăsta, cât și cele din trecut) se uită la antreprenori și companii doar ca la o sursă de venit bugetar, nu ca la niște parteneri strategici care ar putea furniza expertiză și credibilitate. Iar fără această legătură, fără ideea de a construi un parteneriat public-privat pe mai multe domenii, România merge la negocieri geopolitice, atunci când merge,  „într-un picior”, căci e lipsită de forța și pragmatismul pe care sectorul privat le-ar putea injecta în rigiditatea aparatului birocratic.

Din această cauză, România a devenit un stat eminamente reactiv, un simplu executant care așteaptă directive în loc să genereze soluții. Ne ferim să ieșim în evidență cu propuneri curajoase în crizele europene pentru că ne lipsește încrederea internă. 

Politicienii noștri, de la președintele Nicușor Dan la premierul Bolojan, ministra Țoiu și chiar Grindeanu, care nu cred că a auzit de diplomație parlamentară, deși e președintele Camerei Deputaților, preferă confortul mediocrității și al tăcerii, adoptând poziția „ghiocelului” în fața partenerilor externi, tocmai pentru că în spate nu au susținerea unui plan național articulat împreună cu elitele economice. 

Suntem, deci, spectatori la rescrierea arhitecturii europene. S-a văzut asta foarte clar la Davos. Dar noi suntem spectatori și nu actori implicați nu pentru că nu am avea idei, ci pentru că ne este frică să le susținem și suntem paralizați de complexul de inferioritate al celui care nu are „temele făcute” acasă.

Iar cea mai gravă vulnerabilitate dintre toate e absența unei elite politice coagulate și transpartinice, care să fie dispusă să își asume nu doar privilegiile puterii, ci și greutatea formei instituționale a statului. 

În lipsa acestei elite care să garanteze continuitatea statului dincolo de ciclurile electorale, puterea la București e volatilă și conjuncturală. Nu avem lideri care să se identifice cu destinul pe termen lung al instituțiilor, ci doar gestionari de criză interesați de supraviețuirea imediată. 

Și fără un establishment care să impună respect și să proiecteze forță în plan internațional, nici nu mai am pretenția să pomenesc de puterea de a inspira, statul român rămâne doar o carcasă instituțională incapabilă să-și protejeze interesele și cetățenii și să-și facă vocea auzită într-o lume pe care începem să o înțelegem din ce în ce mai puțin. Pentru că nu seamănă cu nimic din ceea ce știam.