Paradoxul Groenlanda. Cum ar putea Trump să declanșeze activarea Articolului 5 împotriva SUA și să distrugă NATO

„Avem absolut nevoie de Groenlanda”, a spus Donald Trump despre insula care face parte din Danemarca, țară membră NATO, într-un interviu acordat The Atlantic. Apoi a reiterat poziția asta duminică seara, în faţa unor jurnalişti, la bordul aeronavei prezidenţiale Air Force One care îl ducea de la Mar-a-Lago către Casa Albă.

„Avem nevoie de Groenlanda din punctul de vedere a securităţii naţionale, iar Danemarca nu va fi în măsură să se ocupe de acest lucru”, a spus Trump, indicând și că SUA „se va ocupa” de Groenlanda „în vreo două luni”. 

„Să vorbim despre Groenlanda în 20 de zile”, a adăugat Trump.

Separat, premiera Danemarcei, Mette Frederiksen, i-a cerut lui Trump „să oprească amenințările” privind preluarea Groenlandei, adăugând că „SUA nu au niciun drept să anexeze vreuna dintre cele trei națiuni din Regatul Danemarcei”.

„Aș îndemna cu fermitate Statele Unite să înceteze amenințările la adresa unui aliat istoric apropiat și la adresa unei alte țări și a unui alt popor care au spus foarte clar că nu sunt de vânzare”, a declarat șefa guvernului de la Copenhaga.

A urmat apoi un val de susținere pentru suveranitatea Groenlandei din partea decidenților din țările nordice și baltice, iar prim-ministrul Poloniei, Donald Tusk, a avertizat că Europa trebuie să devină unit cât de repede posibilă pentru că, în caz contrar, este „terminată”, potrivit Politico.

Separat, UE a reacționat ferm după declarațiile lui Trump, reafirmând că respectarea suveranității și a integrității teritoriale rămâne un principiu de neclintit în relațiile internaționale. Poziția oficială a UE a fost exprimată luni de Anitta Hipper, purtătoare de cuvânt a diplomației europene, care a subliniat că aceste valori nu sunt negociabile, mai ales atunci când este vorba despre un stat membru.

„UE va continua să apere principiile suveranităţii naţionale, integrităţii teritoriale şi inviolabilităţii frontierelor”, a declarat aceasta, insistând asupra faptului că situația este cu atât mai gravă „atunci când este pusă în discuţie integritatea teritorială a unui stat membru UE”.

Pe de altă parte, ministrul de Externe german, Johann Wadephul, a declarat și el că Groenlanda aparţine Danemarcei şi că NATO ar putea discuta despre consolidarea protecţiei sale, dacă va fi nevoie.

În tot acest context, premiera daneză Mette Frederiksen a declarat într-un interviu acordat postului de televiziune TV2 că dacă preşedintele SUA, Donald Trump, invadează Groenlanda, acest lucru va însemna sfârşitul NATO.

Potrivit The Guardian, marea majoritate a celor 57.000 de locuitori ai Groenlandei doresc să devină independenți față de Danemarca, dar nu au nicio dorință de a deveni parte a SUA, potrivit unui sondaj din ianuarie. Teritoriul are dreptul de a-și declara independența încă din 2009.

Jennifer Kavanagh, director de analiză militară la Defense Priorities, un think-tank care pledează pentru reținere în politica externă a SUA, a declarat tot pentru The Guardian că multă vreme a ignorat „zdrăngănitul armelor” (adică retorica agresivă) al lui Trump la adresa Groenlandei.

„Acum nu mai sunt atât de sigură. Nu ar fi atât de greu pentru SUA să plaseze câteva sute sau câteva mii de soldați în Groenlanda și nu-mi este clar cine ar putea face ceva în această privință”, a spus aceasta.

Sfârșitul NATO?

Avertismentul premierei Mette Frederiksen, conform căruia o invazie americană a Groenlandei ar însemna „sfârșitul NATO”, nu e o exagerare retorică, ci constatarea unei realități structurale pe care Europa a refuzat să o vadă mult timp. Dacă Statele Unite, garantul suprem al securității transatlantice, ar viola teritoriul unui stat membru fondator, atunci Articolul 5 al Tratatului NATO (adică piatra de temelie a Alianței, care stipulează că un atac asupra unui membru este un atac asupra tuturor) ar deveni nul de facto.

De ce? Păi esența NATO este chiar Articolul 5. Iar o invazie a SUA (liderul de facto al alianței) asupra teritoriului Danemarcei ar crea un paradox logic și operațional imposibil de rezolvat. Danemarca ar avea dreptul legitim să invoce Articolul 5 pentru a cere ajutorul celorlalți aliați împotriva Statelor Unite. 

Aceasta ar rupe instantaneu coeziunea alianței, forțând statele europene să aleagă între a-și respecta tratatul (apărând Danemarca) sau a se supune forței militare dominante a SUA, transformând NATO dintr-o alianță defensivă bazată pe valori comune  într-o simplă sferă de influență unde securitatea este garantată doar în măsura în care servește intereselor administrației MAGA.

Interesul Statelor Unite pentru Groenlanda se fundamentează pe o valoare strategică incontestabilă, recunoscută de decenii de planificatorii NATO și Pentagon, după cum indică și o analiză a celor de la The Conversation.

Teritoriul este esențial pentru dominația în Arctica, găzduind baza aeriană Thule și sisteme radar vitale pentru apărarea antirachetă a SUA, într-un moment în care rutele polare devin tot mai accesibile, iar rivali precum Rusia și China își extind prezența. 

Totuși, dincolo de rațiunile militare, acțiunile administrației Trump indică o proiecție calculată a puterii, menită să testeze limitele comportamentului acceptabil în relațiile internaționale.

O eventuală intervenție americană în Groenlanda ar scoate la lumină vulnerabilitatea structurală a Danemarcei și a întregii Europe în fața Washingtonului. Relația transatlantică este definită de o asimetrie profundă, în care armatele europene depind critic de sistemele de armament, logistica și informațiile furnizate de SUA. 

Trump a înțeles și a exploatat această dependență, știind că aliații NATO, inclusiv Danemarca, nu dispun de capacitatea tehnică și militară de a opera independent sau de a opune o rezistență fizică reală.

Mai concret spus, administrația MAGA știe în acest moment că autonomia strategică a UE e mai curând un slogan decât o realitate, iar europenii nu pot riposta în mod credibil împotriva coerciției americane, fie ea economică, militară sau tehnologică.

În acest context, o preluare forțată sau o controlare funcțională a Groenlandei ar demonstra că suveranitatea statelor europene, în lipsa unei puteri militare proprii generată de o autonomie strategică care nu se creează peste noapte și pe care ani la rând au întârziat-o chiar europenii înșiși, e doar de decor. 

Cu alte cuvinte, după decenii în care Europa a trăit din dividendele păcii după finalul Războiului Rece și în ideea că va fi apărată necondiționat SUA, reducându-și bugetele pentru apărare până la momentul invaziei pe scară largă a lui Putin în Ucraina din 24 februarie 2022, ideea unei riposte europene credibile acum împotriva vreunei intervenții americane în Groenlanda devine neplauzibilă.

Ce ar transmite Trump printr-o astfel de mișcare? Că în Occident nu există un echilibru intern de putere între parteneri egali, ci o singură voce de comandă. Mai exact, Statele Unite stabilesc direcția, iar Europa, redusă la un rol pasiv, ia act de decizii și se supune cerințelor Washingtonului.

O astfel de realitate ar demonstra Europei că SUA nu mai sunt un partener, ci o amenințare la adresa integrității teritoriale a statelor membre UE. Iar acest lucru ar duce inevitabil la o decuplare militară și politică rapidă între Europa și SUA.

La modul practic, statele europene ar fi forțate să își creeze de urgență propriile structuri de apărare unitare, adică o armată europeană funcțională care acum e doar la nivel de concept, nu doar pentru a se apăra de inamici externi, ci și pentru a-și proteja suveranitatea față de fostul aliat de peste ocean.

Cu alte cuvinte, lumea pe care o știam se va fi destrămat dacă vom ajunge într-o astfel de realitate. Iar marea problemă e că și în Europa vor fi la acel moment țări care vor dori să se așeze în spatele Washingtonului din dorința de a nu-l supăra pe cel puternic care te poate invada. Abia atunci am putea vorbi despre o „putinizare” a politicii externe a SUA.

Fereastra de oportunitate pentru Rusia și China și întoarcerea în timp

Destrămarea NATO ar reprezenta cel mai mare cadou geopolitic posibil pentru adversarii sistemici ai Occidentului. Rusia ar putea profita de haosul intern și de lipsa de coordonare dintre SUA și Europa pentru a-și testa limitele în Europa de Est, inclusiv în România și Republica Moldova, știind că nu mai există un răspuns unitar.

Simultan, China ar putea exploata diviziunile pentru a-și consolida influența economică și strategică în Europa. Iar o Europă în relație de opoziție cu Washingtonul ar putea deveni mult mai receptivă la investițiile chineze, căutând în Beijing un partener economic stabil pentru a contrabalansa relația cu SUA. Într-un astfel de scenariu, China lui Xi Jinping ar reuși să profite de faptul că SUA ar fi izolate diplomatic de foștii aliați europeni.

La nivel principial, NATO apără în forma sa actuală o ordine internațională bazată pe reguli, respectarea suveranității și a dreptului internațional. Dar o anexare forțată a Groenlandei de către SUA ar semnala sfârșitul acestei epoci și întoarcerea la conceptul de realpolitik din secolul XIX, când marile puteri își revendicau teritorii pur și simplu pentru că puteau.

Dacă în 2026 Trump dă ordine de intervenție în Groenlanda, mișcarea lui ar legitima implicit acțiunile războiului de agresiune al lui Putin în Ucraina și pretențiile regimului comunist chinez de invazie a Taiwanului, căci ne-am afla în situația în care principala putere democratică a lumii ar acționa după aceleași principii imperiale și iliberale precum Rusia sau China.

Ce abordare va avea România?

Altfel spus, scenariul în care SUA anexează Groenlanda reprezintă sfârșitul inocenței europene și demonstrează că, într-o lume guvernată de interese tranzacționale în stil MAGA, Europa riscă să devină o victimă colaterală sau un teritoriu de cucerit, la fel ca în secolele trecute, dacă nu reușește să proiecteze o forță geopolitică credibilă într-un timp rapid.

Evident, cei care au ajuns până la finalul acestui text se întreabă cum ar trebui să se poziționeze România? Ei bine, țara noastră cred că trebuie să joace cartea pragmatismului extrem. Nu ne permitem luxul de a alege o tabără și de a o abandona pe cealaltă în acest moment.

Pe termen scurt trebuie să menținem relația bilaterală cu SUA, evitând retorica moralistă dură care l-ar irita pe Trump, dar refuzând ferm să aderăm în același timp la luări de poziții care subminează integritatea unui stat UE precum e Danemarca.

Pe termen mai lung cred că trebuie să devinim un vocal susținător al înarmării rapide a Europei și al creării unui pilon european de securitate și apărare în cadrul NATO sau chiar în afara lui, dacă NATO intră din nou „în moarte cerebrală”, așa cum spunea în 2019 președintele francez Emmanuel Macron.

Scenariul în care Groenlanda e anexată de SUA l-ar pune pe președintele Nicușor Dan în situația extrem de dificilă de a alege între două direcții: fie denunțarea fermă a încălcării suveranității Danemarcei (poziție care ar risca să atragă furia administrației Trump asupra României) fie tăcerea diplomatică, care ar echivala cu acceptarea faptului că dreptul internațional a murit, iar asta ar invalida însăși existența României ca stat protejat de tratate, nu de forța brută.

În paralel, ministra de Externe, Oana Țoiu, s-ar confrunta cu cel mai negru coșmar diplomatic posibil: gestionarea falimentului „Parteneriatului Strategic” cu SUA, pilonul central al politicii externe românești de trei decenii.

Șefa diplomației românești ar trebui să navigheze într-o zonă minată, dacă e să vorbim fără perdea, încercând să mențină unitatea europeană alături de nucleul dur al UE, fără a provoca însă o ruptură iremediabilă cu americanii, de care armata română depinde profund pentru apărarea de înaltă tehnologie și descurajarea strategică. Să nu uităm de sistemele Patriot sau HIMARS ori avioanele F-16 și F-35.

Mesajul MAE ar fi unul de echilibristică disperată, încercând să pledeze pentru dialog, deși timpul dialogului în scenariul nostru s-ar fi consumat. Am vorbit cu mai mulți diplomați români în ultimele ore, iar când a venit vorba de scenariul anexării Groenlandei, ei bine, marea spaimă nu este neapărat soarta teritoriului danez, ci precedentul creat.

Mai clar spus, dacă SUA pot anexa un teritoriu al unui aliat NATO, ce argumente ar mai avea MAE să invoce în fața Rusiei pentru protecția Republicii Moldova, spre exemplu?

Într-o astfel de eră a revenirii la „politica ciomagului” (Big Stick ideology), diplomația românească, oricât de competentă sau bine intenționată ar fi, riscă să devină irelevantă, fiind forțată să asiste neputincioasă la reîmpărțirea sferelor de influență între cei care dispun de ciomag.