– Cine iaste Împăratul Măririi?
– Domnul iaste Împăratul Măririi!
La a treia întrebare diaconul deschidea uşa în două canate şi toată lumea intra în biserică repetând necântat:
– Hristos a înviat din morţi!Fiecare se aşeza pe locul său. Probabil că de la ridicarea bisericii fiecare a rămas cu aceleaşi locuri în funcţie de contribuţia adusă. Era un lucru ştiut. Fiecare bărbat are scaunul său şi nevasta lui avea un altul în zona de femei. Pentru copii, oricâţi ar fi fost, nu erau decât scaunele tradiţionale vopsite în albastru. Nimeni nu putea aduce unul în plus. Nu era sfinţit, spuneau cei bătrâni.
Dacă o familie avea mai mulţi copii, aceştia stăteau în picioare lângă tată sau lângă mamă. Şi nu aveau voie să vorbească între ei. Nici măcar un cuvânt. Liniştea în biserică era aproape la fel de importantă ca sfinţenia locului. Dacă unul dintre noi scăpa o vorbă sau se întorcea preţ de câteva secunde cu spatele spre preot, devenea un fel de oaie neagră a acelor sărbători.
– Ai văzut ce-a făcut a lu’ cutare? Cred că acasă a luat o mamă de bătaie cum n-au văzut nici sfinţii de pe pereţi!
Egali în faţa lui Dumnezeu, oamenii aveau locurile după importanţa şi bogăţia lor. Lângă strane erau scaunele celor mai înstăriţi. Ei puteau avea şi sfinţi. Nu era mândrie mai mare decât să fii donatorul unuia dintre obiectele de cult. Al unei icoane mari, al unui prapur sau al unui sfeşnic. Dacă nu arăta impunător şi nu era scump, ceilalţi nu erau de acord să fie sfinţit şi pus pe un anume loc în bisericuţă. Adeseori auzeai spunând nu „Icoana Sfintei Marii”, ci „icoana lui Ion a lu’ cutare”.
Cine i-ar bănui pe ţăranii de la noi de o pioşenie exagerată ar greşi enorm. Una era atitudinea în biserică, indiferent dacă era goală sau plină. Şi dacă un bărbat deschidea uşa pentru a face curat sau pentru a repara ceva, înainte de a trece pragul, îşi scotea pălaria sau căciula. Afară glumeau pe seama tuturor. Şi a sfinţilor, şi a preotului, şi a bisericii. La Paşti, după ce se împărţea Pasca în cănile acoperite cu batiste noi, bărbaţii ieşeau şi începeau să comenteze slujba.
Invariabil, la despărţire, dimineaţa de Paşti se încheia cu o glumă. Cea mai cunoscută era povestea popii cel tânăr din Cigmău. Era un fel poveste favorită a ţăranilor din sat. Mama a avut totdeauna un farmec aparte la rostirea acestei istorioare. Cică fiul popii din Cigmău (satul lui Ioan Budai-Deleanu, şi el fiu de popă) s-a făcut şi el preot. Şi a venit vremea să ţină prima slujbă în biserica satului său, în faţa neamurilor şi a consătenilor. Toată lumea era numai ochi şi urechi la predici şi la glasul dres al tânărului părinte. Iar la sfârşit, după ce a împărţit Pasca, feciorul popii i-a întrebat pe ţărani:
– Cum vi s-a părut slujba, oameni buni? Am izbutit una frumoasă?
– Frumoaaasă, părinte, frumoaaasă de tot!
– Păi eu ori fac slujbă şi cânt, ori îi f…. Dumnezeii mă-sii, a zis odrasla bătrânului preot al satului.
Istorioara aceasta avea meritul de a se aşeza ca un pansament peste misterul nopţii de Înviere, peste amintirile legate de străbunii îngropaţi afară şi de bolnavii rămaşi acasă. Ea juca rolul unui semnal de începere a bucuriei. Sărbătoarea Sfintelor Paşti se transforma dintr-un gând legat de Domnul într-o petrecere în toată regula. Mâncare şi băutură, nedeie şi vizite pe la rude, leapşa şi pinca, ciocnit ouă şi plimbat spre pădure.
Începea Paştele bucuriei de a trăi!
