CEI O SUTĂ Anabasis (21)

Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.

Al Cincilea zăbovi puţin în Elida, la Olympia. Acolo îi fusese văzut pentru ultima oară tatăl, cu mulţi ani în urmă, însă acum nu mai era nimeni care să şi-l amintească. Şi chiar dacă ar mai fi trăit Philopater, fiul său pornise prea târziu să-l caute: bătrânul trebuia să aibă spre optzeci de ani. Dacă ar mai trăi, îşi spunea Al Cincilea, o nouă modificare a vieţii i-ar fi desigur fatală. El supravieţuia în urmaşi şi urmaşii vieţuiau deja în el. Oricum, pretextul căutării era bun: vrăjit de scurta amintire a Atenei, Al Cincilea străbătu în grabă polisurile învrăjbite şi, sfidând războaiele şi primejdiile de tot felul, se grăbi să ajungă în Atica.

Scribul ştie: cei ce nu se tem au parte de mult mai puţine suferinţe decât ceilalţi — ei nu trec prin toate nenorocirile aduse de spaime în faţa noastră. Purtat de valurile viselor, Al Cincilea călători fără incidente şi străbătu fostele şi prezentele câmpuri de bătaie fără ca vreun demon rău să-i asmută în cale vreo ceată de refugiaţi disperaţi sau vreun pâlc de soldaţi porniţi după prădăciuni. Drumul pe căile de uscat a fost întotdeauna periculos în Grecia, cu atât mai mult cu cât războiul fusese declarat şi nu mai ştiai ce cetate de partea cui se află, cine pe cine are de răzbunat şi ce alianţe tocmai s-au sfărâmat. Trebui să pătrundă în miezul evenimentelor, pentru a afla că diferitele cetăţi şi popoare ce nu de mult fuseseră aliate au ajuns acum să se asedieze reciproc şi, uitând de vechea prietenie la greu, nu se cruţau de cele mai cumplite lovituri.

— Chiosul, Lesbosul şi Miletul au părăsit Liga maritimă tocmai atunci când aveam mai mare nevoie de aliaţi şi când spartiaţii primesc subsidii de la satrapii persani, se tânguiau atenienii.

— Nu mai ştii de partea cui se află locurile prin care tocmai treci, nu mai ştii ce e bine să spui şi ce constituie o crimă, gândea Al Cincilea.

— Situaţia se schimbă chiar la Atena de pe o zi pe alta, eroii de ieri sunt azi în surghiun, eroii de azi vor fi mâine executaţi, comentau cei întâlniţi plecând din metropolă.

Al Cincilea intră în cetate în zilele când Cei patru sute preluaseră puterea, rămase acolo în perioada răscoalei flotei aflate la Samos şi apucă entuziasmul rechemării lui Alcibiade osânditul. Rechemat şi ales strateg! (Alcibiade era cel ce obţinuse pentru atenieni expediţia din Sicilia, cel ce o nimicise în favoarea Spartei şi cel ce trădase şi Sparta şi uneltise cu satrapul Tissapherne).

Ritmul aflării veştilor era de nesuportat pentru adevărata fire a celui de Al Cincilea: Mindaros se îndreaptă cu grosul flotei spre Hellespont, atenieni sunt înfrânţi la Erythrai, ştirile sosesc într-un iureş care le răpeşte adevăratele dimensiuni: bătăliile de la Kynossema, de la Abydos, de la Cysicos. Şi, între timp, Cei patru sute sunt deja răsturnaţi. Iar asta doar în câteva luni. Al Cincilea nu se putea obişnui cu un asemenea ritm: atenienii treceau de la extaz la disperare de la o zi la alta, de la o oră la alta. Chiar şi omul cel mai dăruit de zei, Alcibiade, obţine victorii pentru Atena şi este arestat de vechiul lui partener de urzeli Tissapherne! Marele aventurier, drept care se dăduse în forul său interior Al Cincilea la sosirea la Atena, trecea prin toate chinurile: el nu mai era nici tânăr, ba dimpotrivă, se îndrepta spre bătrâneţe; nu mai era nici bogat, nu mai avea nici neamuri, nici prieteni. Noile cunoştinţe stabilite trăiau într-un alt timp, aveau alte valori morale. Din străinul semeţ venit din apus n-a mai rămas în curând decât un metec oarecare, un individ abia putând să-şi plătească impozitul celor douăsprezece drahme pe an, un ins acceptat mai mult datorită felului său straniu de a fi, dar şi pentru că nu se putea uita că fiul lui Philopater se trăgea dintr-o familie ai căror membrii s-au aflat mereu în preajma Marilor Regi. Aşa că din nou trecutul era cel ce-i înlesnea traiul, devenit acum cu totul inutil, trecutul de care se despărţise atât de brutal şi de necugetat în favoarea unui prezent ce se încăpăţâna să nu se lase cucerit; Al Cincilia mai trăia cu adevărat doar în scurtele şi violentele puseuri de ambiţie şi orgoliu. În rest… Păi, mai era şi acel rest…

De ce a venit Al Cincilea la Atena? Printre atâtea victorii şi înfrângeri succesive, oamenii mai aveau vreme să se intereseze şi de acest străin ciudat, îmbrăcat întotdeauna în acelaşi statos, păstrat însă mereu curat, despre ai cărui strămoşi se vorbea mult şi care părăsise o avere pe care imaginaţia atenienilor o confunda cu bogăţiile demult divizate şi pierdute ale legendarilor săi străbuni. Politeţea lui orientală — ce n-a apucat să se tocească nici după atâţia ani de trai în Italia — mărea misterul personajului. Iar zvonurile erau contradictorii ca individul însuşi: Al Cincilea ba venise din însărcinarea personală a Marelui Rege, ba era o iscoadă a lacedemonienilor, ba trebuia să ajute Liga maritimă, chiar şi atunci când satrapii trecuseră, de ochii lumii fireşte, făţiş de partea Spartei. Al Cincilea zâmbea enigmatic, nu aproba şi nu nega nimic, dar încuraja asemenea vorbe, iar atitudinea capricioasă a persanilor şi ezitările lor erau puse la Atena ba pe seama uneltirilor lui Alcibiade, ba pe seama prezenţei în cetate a acelui individ misterios, a cărui legendă creştea mereu, proporţional cu deznădejdea de taină a omului însuşi. Acceptat cu prudenţă de toată lumea, având orice poartă deschisă, fiul lui Philopater era incapabil să exploateze aceste avantaje. Orgoliul îi cerea o glorie palpabilă şi imediată, însă felul său de a fi îl împiedica să preia orice riscuri. În crizele tot mai dese de descurajare neagră, stând singur acasă, făcea din nou şi din nou bilanţul lunilor şi apoi al anilor petrecuţi la Atena, ani lipsiţi de succes, în care singurele momente plăcute se desfăşurau atunci când se abandona unei societăţi mari de meseni, unde printre discuţiile şi distracţiile ce se încingeau — şi care nu-l pasionau defel — cineva îşi mai aducea aminte şi de el. Atunci se constituiau alt fel de jocuri de societate, fiecare povestea câte o legendă a familiei lui Philopater, fiecare termina legenda dându-i un rol precis şi celui de Al Cincilea. Acesta însuşi era chemat arbitru în diferitele ipoteze ale ipotezelor sale. Era plăcut să auzi atâtea lucruri despre tine, era plăcut ca înţelepţi recunoscuţi, demagogi şi oratori să-şi întreacă elocinţa în jurul propriei tale persoane. Era plăcut şi-ţi dădea sentimentul că n-ai pierdut toţi aceşti ani de pomană, că n-ai ales uşuratic atunci când ţi-ai tăiat toate căile de întoarcere spre o bătrâneţe tihnită şi anonimă într-un oraş îndepărtat, unde se petrec atât de puţine evenimente reale…

Străine pentru Al Cincilea nu erau numai locurile şi obiceiurile, străin îi era sculatul în zori şi agitaţia fără întrerupere pe tot cuprinsul zilei. De aceea, dimineaţa se simţea de regulă şi mai disperat şi doar seara, câteodată, când nu-i venea să se culce şi când găsea tovarăşi de petreceri sau rămânea singur în locuinţă, seara doar reveneau din când în când planurile de penetrare. De pătrundere cu orice riscuri printre cei iubiţi de zei. Dar după asemenea momente de exaltare urmau iarăşi dimineţile obosite, crizele de luciditate arătându-i că şi cei mai răsfăţaţi copii ai destinului nu erau sortiţi în această cetate măreaţă şi nebună decât la o scurtă ridicare în slăvi, pentru a avea de unde să se prăbuşească mai vârtos. Cei mai buni fii ai Atenei trebuiau să plece în surghiun chiar şi atunci când nici o vină concretă nu-i acuza, doar de teama ca personalitatea lor deosebită să nu influenţeze prea puternic voinţa celor mulţi; datorită aceleiaşi temeri, alţii plăteau mai scump, nu puţini cu viaţa. În apus, la Heracleea, Al Cincilea reuşise să instituie, în oaza lui de linişte, vechile obiceiuri orientale: tihna de care se bucura nu era tulburată de nimic în afară de veşnicele zvonuri. Acele zvonuri însă au fost vinovate de plecarea sa: dacă tot ne aşteaptă atâtea nenorociri, îşi argumentase fiul lui Philopater decizia, atunci de ce să nu umplu măcar timpul scurt ce îmi mai este hărăzit cu fapte de neuitat?

Şi de ce nu făcea într-adevăr faptele pe care şi le-a propus? Îşi mai amintea măcar şi el ce şi-a propus? Lunile treceau, anii treceau… Războiul între greci nu se mai termina. Sparta ceruse o pace refuzată de data asta de Atena, pentru moment învingătoare. Surghiunitul Alcibiade a devenit din nou „speranţa Atenei“. Cei patru sute au fost răsturnaţi. Alcibiade a cucerit Selymbria şi Byzantionul. Ceea ce se schimba cu atâta repeziciune în lume, se schimba şi mai repede în starea celui de Al Cincilea: dimineaţa fricos, la prânz deznădăjduit, seara viteaz, apoi din nou deznădăjduit, întrebându-se dacă nu-şi pune false probleme: „Cine este el ca să-şi poată alege singur soarta? Degeaba toate frământările, din moment ce destinul nici măcar nu-i trece prin cap să-i ofere vreo şansă! El, dinspre partea sa, a făcut tot ce i-a stat în putinţă, nimeni nu l-ar putea acuza că nu a venit în întâmpinarea şansei“. Şi, ceea ce era mai neplăcut, nimeni nu-l acuza de nimic. Prea puţin îi păsa deşertului de frământarea unui firişor de nisip.

Dar soarta nu poate fi nici ispitită, nici respinsă. Atunci când „Persanul“ nu mai trăgea nici o nădejde, evenimentele s-au întors pe neaşteptate cu faţa spre el. În anul arhontelui Euctemon, vara, în timpul sărbătorii Plynteriilor, Alcibiade fu primit în triumf la Atena. Întoarcerea eroului a fost consemnată de scriitori şi, datorită lor, urmaşii au aflat că triremele atice au revenit cu multe scuturi şi prăzi de la duşmani, că Alcibiade a adus cu el nu mai puţin de două sute corăbii capturate şi dintre ele doar multe fragmente de corăbii, „iar Chrysogonos, învingătorul de la jocurile pythice, le cânta vâslaşilor, în timp ce comanda le-o dădea Callipides, actor de tragedii, îmbrăcat cu statosuri şi xystide şi cu toată podoaba tragică“, iar corabia amiral mergea prin porturi cu pânză de purpură. Aşa povestesc istoricii, dar Al Cincilea avu parte să vadă cu ochii lui întoarcerea celui osândit la moarte de exact cei ce acum îl primeau în triumf. Şi nu este adevărat că, aşa cum relatează un autor, Alcibiade n-a avut îndrăzneala să coboare de pe corabie până ce nu i-au dat de ştire vechii prieteni şi rudele apropiate că nu este nici o primejdie. Tot ceea ce simţea Alcibiade, atunci când se afla faţă în faţă cu poporul era exact ce simţea şi poporul însuşi. Dacă i-ar fi fost frică, poporul l-ar fi sfâşiat pe loc. Dar aşa, trăind el măreţia clipei şi izbânda-i desăvârşită, cetăţenii Atenei onorau această victorie ca pe propria lor victorie şi-l aclamau pe comandantul reîntors ca pe speranţa strălucitoare a cetăţii. Entuziasmul era sincer şi nimeni nu-şi mai amintea că Alcibiade s-a pus cu puţini ani în urmă în slujba duşmanilor, uneltind cu lacedemonienii şi atrăgându-i de partea acelora pe perşi. Totul era uitat, doar eroul era de faţă, eroul care a cucerit pentru cetate atâtea victorii, care a visat pentru Atena atâtea izbânzi şi care îi putea oferi satisfacerea tuturor orgoliilor rănite. Alcibiade era nu numai „cel mai frumos dintre eleni“, dar şi cel mai nimerit pentru a-i conduce. El n-a fost numai nepotul lui Pericle şi elevul lui Zopyr tracul, dascălul dat de tutorele său, ci şi elevul lui Socrate, prietenul cel mai iubit, cel care s-a angajat să-l apere aşa precum puii de barză le apără pe berzele bătrâne, mai ales că pe cei doi îi lega deja din tinereţea lui Alcibiade frăţia de arme: magistrul salvându-i viaţa la Potideea, pentru ca mai târziu elevul să-l salveze pe Socrate în bătălia de la Delion. Şi cum să nu fie un erou „cel mai frumos dintre eleni“, când se trăgea dintr-o familie de eroi şi când propriu-i tată căzuse ca un viteaz pentru cetate? Cine şi pentru ce fapte să mai fi avut puterea să se îndoiască de fiul lui Cleinias, cel ce şi-a găsit moartea în bătălia de la Coroneea? Şi cine să-i fi putut sta atunci, în ziua aceea, în faţă?

Al Cincilea, „Persanul“ (un persan venit din Apus!), un personaj atât de straniu, nu putea să nu se întâlnească în scurt timp cu eroul Atenei. Şi s-au întâlnit, două zale importante a două lanţuri fără sfârşit — una strălucitoare, cealaltă ştearsă. Dar amândouă la fel de neînlocuit.

— Cine eşti tu? l-ar fi întrebat „cel mai frumos dintre eleni“.

— Un străin, ar fi răspuns, ca de obicei, Al Cincilea.

— Un străin? Un metec, care va să zică. Dar nu eşti singurul străin din Atena.

— Nu, i-ar fi răspuns Persanul, sigur că nu. Însă aici nu-i vorba nici de a fi metec, nici de a fi cetăţean, nici de a fi sclav.

— Să nu amestecăm lucrurile!

— Să nu le amestecăm, ar fi admis Al Cincilea.

Alcibiade entuziast, de o energie nestăvilită, îşi savura succesul, primea toate linguşirile ca pe nişte plăcute nimicuri, se purta — aşa cum o făcuse întotdeauna— nedrept cu cei ce îi arătau atâta dragoste. Persanul era, dimpotrivă, tăcut, îmbrăcat sever, curat, modest, un oriental părând că dispreţuieşte luxul(!). Enigmatic, dând impresia că posedă nenumărate taine de cea mai mare importanţă, distant, sugera că oferă o favoare celui ce i se adresează. Nimeni n-ar fi putut ghici vreodată că privirea-i glacială ascunde o invidie sfâşietoare faţă de toţi cei ce au reuşit să-şi lege numele de o faptă cât de cât demnă de a intra în analele istoricilor. Însă oricât de înşelătoare ar fi aparenţele, înţelepţii vremii ştiau că marilor înfrânţi invidioşii zei nu le-au luat întâmplător puterea: ei sunt oameni slabi şi dacă fac vreun rău, atunci acesta adună în el forţa păstrată ani de zile pentru un scop nici măcar de ei prevăzut. Aceiaşi zei pot orândui şi altfel, după poftă, evenimentele şi simţămintele muritorilor. Persanul, care suferea pentru succesul oricui, văzând în victoria altuia o înfrângere personală, fu subjugat şi el de farmecul debordant al lui Alcibiade. Iar faptul că se ascundea de atâţia ani în spatele atitudinii sale rezervate, asemenea melcului neajutorat în cochilia lui, îl făcu să nu se repeadă să-şi depună sentimentele la picioarele Speranţei Atenei, aşa cum o făcea mulţimea de linguşitori sinceri cu toţii la început, calculaţi unii, câteva zile mai târziu. Atitudinea demnă şi avansurile reţinute l-au aşezat într-o poziţie singulară. Alcibiade însuşi deveni curios şi începu să-l caute. În vara aceea, când evenimentele s-au succedat parcă şi mai rapid ca în toţi acei ultimi infernali ani, cel mai frumos dintre eleni găsea mereu prilejul de a-l căuta pe Persan. Zorii mulţumirii se arătau şi pentru cel de Al Cincilea: gloria neîntrecută a lui Alcibiade începea să se răsfrângă şi asupră-i.